Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Intelectoratul – un vis

Tatăl meu n-a fost ceea ce se cheamă un intelectual. N-auzise în viața lui de Kierkegaard, Musil sau Șestov. Îi plăceau Zavaidoc și Maria Tănase. Cărțile citite de el se numărau pe degetele unei singure mâini, dar asta nu-l împiedica să aibă un respect deosebit pentru „oamenii cu carte” – de aceea nu mă va putea convinge nimic că un om care știe ce e truda a putut să strige „Moarte intelectualilor!”. Nu se băga niciodată în altceva decât dacă știa și putea să facă bine. Sunt mulți, foarte mulți oameni ca tatăl meu în această țară, așa-zișii „oameni simpli”. N-am reușit niciodată să mă conving că trebuie să mă consider superior lor pentru că am mai mulți ani de școală și am citit mai multe cărți. Asimilarea culturii sau e naturală, necondiționată de principii de tipul „ai carte, ai parte”, sau nu e deloc. Nu vreau să fiu idilic: a sta de vorbă cu un astfel de om poate fi plictisitor pentru un creier suprasaturat de speculație, sofisme, silogisme. Și totuși, omul simplu îți poate oferi uneori, fără să facă mare caz, o soluție deconcertant de simplă acolo unde tu nu mai ești în stare să vezi decât un ghem de complicații. Și nu vreau să absolutizez: există oameni care știu să lucreze cu obiecte, alții care știu să lucreze cu idei, iar alții cu oameni. Fiecare dintre aceste categorii este în egală măsură necesară societății. 

Aceste rânduri, stimați Republicani, le scriam în mai 1990. Nu am aparținut niciodată „intelighenției” zisă „de dreapta”. Nu am fost elitist, monarhist, apologet al perioadei interbelice. Am fost și am rămas un critic al fenomenului Piața Universității. Am crezut întotdeauna că trebuie să progresăm împreună cu masele de oameni simpli, nu doar intelectualii deținători de diplome și titluri.

Tot în anii `90, am publicat un text intitulat „1 vot = 1 vot”, în care explicam de ce votul unui profesor universitar trebuie să conteze în urnă tot atât cât cel al unei femei de serviciu. Eram convins că poporul nu greșește și că eu trebuie să fiu în stare să îi înțeleg alegerile, oricare ar fie ele.

În zilele noastre însă, am ajuns să propun utilizarea bacalaureatului ca permis de votare. Așa cum există examen pentru permis de conducere. Am făcut-o considerând că printre cei care au trecut acest examen este mai probabil să se afle mai mulți votanți raționali, informați, necumpărabili, adică un intelectorat, decât printre cei care nu l-au trecut sau nici nu l-au dat. 

Unii au obiectat că diploma de bac nu face doi bani și au zeificat bunicii cu 4 clase, considerați votanți de mare inteligență și bun-simț. Păi, dacă ar fi așa, haideți să desființăm bacalaureatul, liceul, facultățile și să ne bazăm pe înțelepciunea populară, eficiență în gospodărie și pe uliță. În perioada comunistă s-au făcut o grămadă de filme despre șansa de a nu intra la facultate. Numai cei care mergeau întâi în fabrică și pe urmă dădeau la seral deveneau oameni adevărați, studenții „din prima” rămâneau niște neterminați, niște filfizoni rupți de mase.

Am spus bacalaureat doar ca să provoc dezbaterea. Ar putea fi și un examen de treaptă, după absolvirea celor 10 clase obligatorii, care să ofere dreptul de vot. Ar putea fi și un test grilă de cunoștințe politice, sociale, economice, etice pe care îl dai dacă vrei să devii alegător.

Nici măcar nu cred că există vreo șansă de a se aplica ceva din ce am propus.

Și atunci, de ce am adus în discuție toate acestea?

Pentru că, în atâția ani și atâtea rânduri de alegeri, am văzut scoși în față prin vot numai inși încadrabili în una sau mai multe dintre categoriile: hoți, escroci, mincinoși, scelerați, megalomani, mârlani, ignoranți, imbecili, iresponsabili… Am crezut că a vota se învață și că oamenii pot greși, dar nu vor persevera în greșeală. Că vor fi de din ce în ce mai bună conștiință și mai greu de prostit. 

M-am înșelat. În materie de comportament de vot, de civilizație și morală electorală suntem, în 2018, la nivelul din 1990, dacă nu mai jos.

De fapt, problema subsemnatului este că, așa cum unii își pierd credința în Dumnezeu, mi-am pierdut credința în ceea ce se numește popor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult