Într-o pensiune din Sovata am făcut o descoperire rară. Am întâlnit doi copii autonomi, care știau să taie o ceapă și să facă o omletă

Foto - Profimedia

E concediu și nu am cum să nu-mi reamintesc! Căci de cum am văzut-o, am știut: nu, nu tăia pentru prima oară ceapă! Controlul cuțitului, siguranța mișcărilor, precizia tăieturii îmi spuneau că la cei 8 anișori acea fetiță pregătise deja masa de prânz de multe ori. Cea mică, de 6 ani, bătea cu furculița amestecul pentru o omletă. Mânuță de copil, cu stângăciile inerente, dar clar nu de începătoare.

Dinafară aveam probabil un ochi de soacră iscoditoare, drept pentru care soțul m-a și întrebat de ce mă uit atât de lung la cele două surori.

Pe dinăuntru eram mută de uimire! Unu, că nu mai văzusem de mult timp doi copii atât de autonomi. Normalitatea copilăriei mele repusă în scenă într-o pensiune din Sovata!

Și doi: nu reușeam să țin pasul în minte cu ceea ce bifau cele două copile din lista lungă de abilități de viață pe care le studiasem în amănunt în cadrul unei formări de la Cluj. Căci simpla acțiune de tăiere a pâinii înseamnă conștientizare bilaterală și coordonare mână ochi. Înseamnă atenție, răbdare, control al impulsului, planificare motrică. Mai înseamnă obișnuirea creierului cu etapizarea activităților, cu secvențialitatea și toleranța la frustrare (deh!, omleta nu apare de-odată în față, din neant și nu se gătește mai repede, oricât s-ar bate din picioare). Plus dezvoltarea memoriei de lucru căci omleta din farfurie înseamnă uleiul, tigaia, ouăle, aragazul și toate celelalte pe care creierul trebuie să le aibă în vedere și să le așeze într-o ordine. Mai târziu, acești centri din creier se vor regăsi la baza adaptării la mediul școlar și a achizițiilor academice, la viața așa cum este ea în realitate, cu toate cerințele ei. 

Nu, bunica nu a știut mare lucru despre emisferele cerebrale și funcțiile executive ale creierului. Habar n-avea despre lucrul pe linia de mijloc a creierului și gestionarea spațiului din banalul măturat. Nu știa, dar trebuia: trebuia să te înveți cu responsabilitățile mici, la nivelul tău de copil. De nu, te obișnuiești cu ce nu-ți ajută în viață și greu te mai dezbari!!

Deci dacă bunica nu a știut, înseamnă că mama celor două fetițe știe? De asta le și lăsa să se descurce singurele? Aș sta de vorbă cu ea, dar nu o prea văd.

Căci doamna I., proprietara pensiunii să-i zicem A. din Sovata, lucrează toată ziua. Este când sus, când jos, când cu lenjerie de dus la spălat, când cu o cârpă în mână, dându-ne în fiecare an motivul de a reveni aici: o curățenie desăvârșită și o gazdă foarte discretă.

L-aș întreba pe soțul doamnei, poate au urmat niște cursuri de parenting cu totul speciale. Căci de ele suntem și noi plini, dar ori nu auzim cum trebuie, ori nu primim concret ce este de folos.

Deci l-aș întreba, dar nu-i când. La ora 16, 17 termină serviciul și în bucata de zi rămasă intră în curte: la flori, la udat, la tuns iarba, aranjat ce nu au mai putut doamna și cele două femei care o mai ajută.

De 9, 10 ani venim în același loc, spre mirarea prietenilor și uimirea noastră că ne simțim ca acasă acolo unde nici măcar n-am fi bănuit. Anii au trecut, fetițele sunt astăzi domnișoare și hărnicia familiei se vede: cu timpul au mai construit două locații, iar nivelul de curățenie și grijă la cele mai mici detalii nu a scăzut cu nimic. Doamna în continuare uimește prin nivelul de eleganță (chiar este foarte frumoasă și distinsă) și de hărnicie. S-au dezvoltat pe orizontală și pe verticală, căci a apărut și al treilea vlăstar al familiei, altă bucățică de copilă blondă ca soarele. Astfel, de la familia nu chiar mică ce merge frumos înainte, de la florile mereu îngrijite și munca în care sunt implicați cu toții, toate ridică întrebarea: cum de se poate? Cum de, direct vorbind, nu și-au luat-o în cap? Cum de nu a trasat mama către una dintre angajate sarcina de a pregăti masa fetițelor când acestea erau mici? Că doar își permitea (ah!, cât de urât a ajuns să sune acest cuvânt cu iz de vătaf pe tarla), doar ar fi avut de unde. Cum de are instinctul acesta de lucru care trebuie învățat la timpul lui și făcut? Căci vacanța nu poate să fie doar despre mersul la herghelie (unde pe fetițe le vedeam adesea), mersul cu bicicleta prin stațiune (și ce coordonare au arătat la adolescență în coborâtul abrupt pe scări), despre joaca alături de ceilalți copii, pe care fetele o aveau din plin. Nu poate fi așa, pentru că nu așa este viața mare, pentru care pregătirea începe de mic.

Oare de unde a aflat că pentru a se dezvolta, creierul are nevoie de activități plăcute, ușoare și altele mai puțin plăcute? De care n-are chef, dar se învață treptat să iasă din el, întărind motivația și dorința sănătoasă de a explora și stăpâni mediul extern.

Nu știu cum se face că acești părinți își educă atât de diferit copiii, comparativ cu ceea ce se poate vedea în jur. Primul contact cu tinerele fete de anul acesta, după o absență de doi ani, mi-a umplut inima: de bucurie, de apreciere și de necaz pentru toate cele pe care mult prea mulți nu vrem a le învăța.

Frumoasele de pică au intrat ca niște albinuțe: una la flori, cealaltă într-o cameră de pregătit pentru turiști însoțită de fata doamnei ce o ajuta pe proprietară pe vremuri.

Hmm! Deci este un model aici! Iar faptul că văd adolescenți frumoși ce lucrează vara la una dintre piscinele stațiunii îmi adeverește că da. Tinerii trebuie să muncească, să știe rostul muncii. Aceste fete vor moșteni pensiunile și va fi nevoie să știe ce să facă cu ele. Cu ele sau cu hotelul pe care vor ști să-l gestioneze într-o zi.

Și mă tem: mă tem că în altă parte a țării prosperitatea deloc de neglijat a familiei de aici s-ar vedea altfel, ar fi prost înțeleasă! Mă tem că statistica de acum ceva timp, în care România era pe locul 1 în Europa la tinerii care nu muncesc (Italia fiind prima) se potrivește cu asupra de măsură în alte zone din țară, dar nu aici. Și, cel mai trist, fără ca acei tineri fără obișnuința muncii să aibă vreo vină. Doar noi, ca adulți, avem a admite că întreaga situație spune încă o dată totul despre noi.

Greșesc? Nu știu. Acum 7 ani, într-un anumit oraș din România, două grădinițe ar fi trebuit să intre într-un program de screening conceput de o asociație din Danemarca pentru descoperirea întârzierilor în dezvoltare. Pentru a demara lucrurile, cei dinafară au cerut o descriere amănunțită a activităților copiilor de la noi. Două săptămâni mai târziu, a venit și răspunsul: nu-i pot include în program pe copiii din România, pentru că sunt aspecte despre care nici măcar nu ne gândim că ar fi importante pentru ei. În timp ce în Danemarca spun multe deja despre autonomia copilului: la 3 ani își strâng masa și își ung singuri feliile de pâine cu unt.

Sunt în concediu, dar nu pot să nu mă gândesc: la adolescenți repetând versuri mult prea deocheate în concerte, la mizeria lăsată în trenuri, la toate problemele ținute sub preșul imaginilor frumoase de pe Facebook și care acum dau totul pe față, ca laptele în foc. La acestea și la exemplele de lângă noi, care pot aduce o tușă concretă printre zecile de nuanțe care compun responsabilitățile noastre de adulți, de îndrumători în pregătirea copiilor pentru viața reală, dar abandonate parcă prea mult, prea adesea de tot...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp