Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Într-o pensiune din Sovata am făcut o descoperire rară. Am întâlnit doi copii autonomi, care știau să taie o ceapă și să facă o omletă

Fetițe gătind

Foto - Profimedia

E concediu și nu am cum să nu-mi reamintesc! Căci de cum am văzut-o, am știut: nu, nu tăia pentru prima oară ceapă! Controlul cuțitului, siguranța mișcărilor, precizia tăieturii îmi spuneau că la cei 8 anișori acea fetiță pregătise deja masa de prânz de multe ori. Cea mică, de 6 ani, bătea cu furculița amestecul pentru o omletă. Mânuță de copil, cu stângăciile inerente, dar clar nu de începătoare.

Dinafară aveam probabil un ochi de soacră iscoditoare, drept pentru care soțul m-a și întrebat de ce mă uit atât de lung la cele două surori.

Pe dinăuntru eram mută de uimire! Unu, că nu mai văzusem de mult timp doi copii atât de autonomi. Normalitatea copilăriei mele repusă în scenă într-o pensiune din Sovata!

Și doi: nu reușeam să țin pasul în minte cu ceea ce bifau cele două copile din lista lungă de abilități de viață pe care le studiasem în amănunt în cadrul unei formări de la Cluj. Căci simpla acțiune de tăiere a pâinii înseamnă conștientizare bilaterală și coordonare mână ochi. Înseamnă atenție, răbdare, control al impulsului, planificare motrică. Mai înseamnă obișnuirea creierului cu etapizarea activităților, cu secvențialitatea și toleranța la frustrare (deh!, omleta nu apare de-odată în față, din neant și nu se gătește mai repede, oricât s-ar bate din picioare). Plus dezvoltarea memoriei de lucru căci omleta din farfurie înseamnă uleiul, tigaia, ouăle, aragazul și toate celelalte pe care creierul trebuie să le aibă în vedere și să le așeze într-o ordine. Mai târziu, acești centri din creier se vor regăsi la baza adaptării la mediul școlar și a achizițiilor academice, la viața așa cum este ea în realitate, cu toate cerințele ei. 

Nu, bunica nu a știut mare lucru despre emisferele cerebrale și funcțiile executive ale creierului. Habar n-avea despre lucrul pe linia de mijloc a creierului și gestionarea spațiului din banalul măturat. Nu știa, dar trebuia: trebuia să te înveți cu responsabilitățile mici, la nivelul tău de copil. De nu, te obișnuiești cu ce nu-ți ajută în viață și greu te mai dezbari!!

Deci dacă bunica nu a știut, înseamnă că mama celor două fetițe știe? De asta le și lăsa să se descurce singurele? Aș sta de vorbă cu ea, dar nu o prea văd.

Căci doamna I., proprietara pensiunii să-i zicem A. din Sovata, lucrează toată ziua. Este când sus, când jos, când cu lenjerie de dus la spălat, când cu o cârpă în mână, dându-ne în fiecare an motivul de a reveni aici: o curățenie desăvârșită și o gazdă foarte discretă.

L-aș întreba pe soțul doamnei, poate au urmat niște cursuri de parenting cu totul speciale. Căci de ele suntem și noi plini, dar ori nu auzim cum trebuie, ori nu primim concret ce este de folos.

Deci l-aș întreba, dar nu-i când. La ora 16, 17 termină serviciul și în bucata de zi rămasă intră în curte: la flori, la udat, la tuns iarba, aranjat ce nu au mai putut doamna și cele două femei care o mai ajută.

De 9, 10 ani venim în același loc, spre mirarea prietenilor și uimirea noastră că ne simțim ca acasă acolo unde nici măcar n-am fi bănuit. Anii au trecut, fetițele sunt astăzi domnișoare și hărnicia familiei se vede: cu timpul au mai construit două locații, iar nivelul de curățenie și grijă la cele mai mici detalii nu a scăzut cu nimic. Doamna în continuare uimește prin nivelul de eleganță (chiar este foarte frumoasă și distinsă) și de hărnicie. S-au dezvoltat pe orizontală și pe verticală, căci a apărut și al treilea vlăstar al familiei, altă bucățică de copilă blondă ca soarele. Astfel, de la familia nu chiar mică ce merge frumos înainte, de la florile mereu îngrijite și munca în care sunt implicați cu toții, toate ridică întrebarea: cum de se poate? Cum de, direct vorbind, nu și-au luat-o în cap? Cum de nu a trasat mama către una dintre angajate sarcina de a pregăti masa fetițelor când acestea erau mici? Că doar își permitea (ah!, cât de urât a ajuns să sune acest cuvânt cu iz de vătaf pe tarla), doar ar fi avut de unde. Cum de are instinctul acesta de lucru care trebuie învățat la timpul lui și făcut? Căci vacanța nu poate să fie doar despre mersul la herghelie (unde pe fetițe le vedeam adesea), mersul cu bicicleta prin stațiune (și ce coordonare au arătat la adolescență în coborâtul abrupt pe scări), despre joaca alături de ceilalți copii, pe care fetele o aveau din plin. Nu poate fi așa, pentru că nu așa este viața mare, pentru care pregătirea începe de mic.

Oare de unde a aflat că pentru a se dezvolta, creierul are nevoie de activități plăcute, ușoare și altele mai puțin plăcute? De care n-are chef, dar se învață treptat să iasă din el, întărind motivația și dorința sănătoasă de a explora și stăpâni mediul extern.

Nu știu cum se face că acești părinți își educă atât de diferit copiii, comparativ cu ceea ce se poate vedea în jur. Primul contact cu tinerele fete de anul acesta, după o absență de doi ani, mi-a umplut inima: de bucurie, de apreciere și de necaz pentru toate cele pe care mult prea mulți nu vrem a le învăța.

Frumoasele de pică au intrat ca niște albinuțe: una la flori, cealaltă într-o cameră de pregătit pentru turiști însoțită de fata doamnei ce o ajuta pe proprietară pe vremuri.

Hmm! Deci este un model aici! Iar faptul că văd adolescenți frumoși ce lucrează vara la una dintre piscinele stațiunii îmi adeverește că da. Tinerii trebuie să muncească, să știe rostul muncii. Aceste fete vor moșteni pensiunile și va fi nevoie să știe ce să facă cu ele. Cu ele sau cu hotelul pe care vor ști să-l gestioneze într-o zi.

Și mă tem: mă tem că în altă parte a țării prosperitatea deloc de neglijat a familiei de aici s-ar vedea altfel, ar fi prost înțeleasă! Mă tem că statistica de acum ceva timp, în care România era pe locul 1 în Europa la tinerii care nu muncesc (Italia fiind prima) se potrivește cu asupra de măsură în alte zone din țară, dar nu aici. Și, cel mai trist, fără ca acei tineri fără obișnuința muncii să aibă vreo vină. Doar noi, ca adulți, avem a admite că întreaga situație spune încă o dată totul despre noi.

Greșesc? Nu știu. Acum 7 ani, într-un anumit oraș din România, două grădinițe ar fi trebuit să intre într-un program de screening conceput de o asociație din Danemarca pentru descoperirea întârzierilor în dezvoltare. Pentru a demara lucrurile, cei dinafară au cerut o descriere amănunțită a activităților copiilor de la noi. Două săptămâni mai târziu, a venit și răspunsul: nu-i pot include în program pe copiii din România, pentru că sunt aspecte despre care nici măcar nu ne gândim că ar fi importante pentru ei. În timp ce în Danemarca spun multe deja despre autonomia copilului: la 3 ani își strâng masa și își ung singuri feliile de pâine cu unt.

Sunt în concediu, dar nu pot să nu mă gândesc: la adolescenți repetând versuri mult prea deocheate în concerte, la mizeria lăsată în trenuri, la toate problemele ținute sub preșul imaginilor frumoase de pe Facebook și care acum dau totul pe față, ca laptele în foc. La acestea și la exemplele de lângă noi, care pot aduce o tușă concretă printre zecile de nuanțe care compun responsabilitățile noastre de adulți, de îndrumători în pregătirea copiilor pentru viața reală, dar abandonate parcă prea mult, prea adesea de tot...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Autoarea e încântată - pe bună dreptate - de stilul de viață al familiei care are pensiunea, stil de viață care provine evident dintr-o concepție de viață sănătoasă. Bineînțeles că acest fel de a trăi și munci nu are legătură cu instruiri fițoase, cu ”ruperi în figuri” docte ale părinților. NU, modul lor de viață nu e unul rezultat în urma acestor cursuri - sanchi - de ”parenting”, ci este urmare a unei concepții TRADIȚIONALE, sănătoase, despre lume și viață. Atâta ne-a sucit de cap modernismul, ”progresismul”, încât ne minunăm când mai vedem normalul și firescul pe care le credeam de mult apuse. Și în aceste condiții nu mai înțeleg de ce mai luăm ca exemplu țările occidentale progresiste, unde valorile s-au inversat. Unde, mai mult ca sigur că dacă vrei să-ți înveți copiii cu munca (în limite firești și de bun simț), să te ajute în bucătărie și restul gospodăriei (după puterile și specificul vârstei lor), există riscul să ți-i ia Protecția Copilului, pe motiv că îi abuzezi și exploatezi. Aceste țări sunt dovada clară a veridicității proverbului românesc ”mai binele e dușmanul binelui”. Deci eu zic că modelul demn de urmat pentru părinții și tinerii debusolați și prost educați din societatea noastră nu e modelul oferit de țările progresiste, ci chiar modelul nostru tradițional, atât de hulit în prezent, dar atât de plin de firesc și bun simț.
    • Like 4
    • @ Dan Cojocaru
      Andrei check icon
      Parțial de acord. Modelul traditional cuprinde și cam multa bătaie însoțita de ascunderea forțată a sentimentelor.....
      • Like 4
    • @ Andrei
      Desigur, modelul tradițional nu trebuie aplicat chiar la fel ca acum sute de ani. Bineînțeles că bătaia e clar contraindicată și blamabilă. Excepție cazurile (RARE) când copilul, pe moment, într-o stare de surescitare / isterie / nesimțire devine chiar el agresiv verbal (sau chiar fizic) cu părinții. Dar am zis, aceste cazuri trebuie să fie absolut excepționale și nimic nu justifică aducerea lor în cotidianul firesc. Însă ce te faci că în țările exagerat de ”evoluate” nu se acceptă nicio excepție, niciodată. Ai dat o palmă (uneori, rar, strict necesară pe moment) păi gata, ți-au luat copilul și n-o să-l mai vezi ever. Chiar dacă vei muri de dorul lui și el de al tău. Dar repet, principial sunt clar împotriva bătăii. Când mă mai uit uneori, din greșeală la secvențe cu vechi filme românești, mă apucă groaza de stilul uneori violent-sălbatic din acea vreme, care stil atunci nu ni se părea deloc în neregulă. Deci în acest caz evoluția societății e benefică, în sensul creșterii gradului de civilizație.
      În ceea ce privește ascunderea sentimentelor, dacă nu e prea forțată și împotriva felului de a fi al copilului, ci ține doar de comportamentul civilizat, atunci sunt de acord. Nu sunt de acord cu a forța copilul să pozeze în ceva ce nu e și nu vrea să fie. Asta pe de-o parte. Dar pe de altă parte, în extrema cealaltă avem tendința societăților ”evoluate” de a stimula, a încuraja, exprimarea oricărei năzbâtii care trece fugitiv și inconsistent prin capul copiilor. Trebuie să înțelegem că între aceste două direcții granița e uneori foarte fină. Copiii au sentimente puternice și diverse, fiindcă EUL lor își caută identitatea pe toate planurile, dar în același timp nu toate senzațiile și puseurile sunt relevante și demne de luat în seamă. Mai există și copilăreli, prosteli, glume, ”încercări ale mării cu degetul” și multe altele. A lăsa, ca în unele țări, libertate totală de exprimare, de exemplu chiar când unii copii declară la școală (serios sau la mișto) că se simt pisici sau căței, sau lupi etc asta ține de nebunia adulților, nu a copiilor. Și în niciun caz n-are nimic de-a face cu principiul corect (până la un punct) al libertății de exprimare a individualității.
      • Like 4
  • Nume check icon
    La care daca mai adaugam ultimele strategii de "parenting" :
    - nu este bine sa ii spui copilului Nu sau Nu este voie, sau Nu acum pentru ca ii "strivesti" creativitatea
    - sa-l lauzi permanent ca este cel mai frumos, destept, etc. etc.
    - si toti sa primeasca recompense numai prin faptul ca exista
    P.S. Cum adica sa pui copiii la munca? Acest lucru inseamna exploatare...!
    • Like 6
    • @ Nume
      Andrei check icon
      Cu dogmele astea m-am luptat câțiva ani.....ele exploatează dragostea oarbă de care mai ales mamele sunt impregnate... E de înțeles până la aun anumit punct, de la care are de suferit și subiectul și societatea.....Apelul (doar) la emoții are succes, din câte am observat, dacă e ajutat de frustrări, neâncredere în sine și alte slăbiciuni.
      • Like 2


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult