Într-un moment de declin politic, dar și spiritual, Papa Francisc a adus un izvor de smerenie și bunătate

Foto: Remus Achim

De la apariția sa, creștinismul a fost puternic contestat, în primul rând de împărații romani, care nu puteau accepta credința într-un singur zeu, făcându-se aproape imposibilă trecerea de la politeism la monoteism. Cele mai dure măsuri împotriva creștinismului au fost adoptate în timpul împăraților Nero (anii domniei 54-68 d.Hr.) și Dioclețian (284-305 d.Hr), trecându-se la uciderea mai multor oameni care declarau că sunt adepți ai noii religii.

Însă, schimbarea avea să apară în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.), atunci când, în cadrul Edictului de la Mediolanum se declara că creștinismul este o religie tolerată: „De acum înainte, oricare dintre cei ce nutresc voința de a urma religia creștinilor să o poată face în mod liber și pe față, departe de orice temere și tulburare ... am acordat numiților creștini îngăduința deplină de a-și practica religia”. (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 4-8 [textul în limba română aparține traducerii lui Claudiu Arieșan, Timișoara, Ed. Amarcord, 2001]; Eusebiu, Historia ecclesiastica, x, 5, 6-9 apud A.A.Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010, Iași, p. 96). Istoricii au analizat atitudinea binevoitoare a împăratului față de creștinism, unii susținând că era o modalitate de a-și crea o imagine bună în fața oamenilor, alții susținând că realmente împăratul Constantin cel Mare a avut o viziune, în care i s-a arătat Divinitatea. 

În anul 476 d.Hr., marele Imperiu Roman avea să decadă, atât din cauza unor factori interni (polarizarea puterii, neînțelegerile politice), cât și din cauza unor factori externi (invazia barbarilor), astfel, Imperiul de Răsărit avea să se grecizeze, fiind numit Imperiul Bizantin. Au început să apară diferențe și în ceea ce privește organizarea și exercitarea noii religii, între partea vestică și estică a fostului mare imperiu. Imperiul Bizantin, de-a lungul timpului, a fost traversat de numeroase evenimente sângeroase, pe plan politic, dar și religios. În acest context, o semnificație aparte a avut-o Epoca Iconoclastă (717-867), distingându-se izbucnirea și întreținerea conflictului între adepții cultului icoanelor (iconodulii) și contestatarii acestuia (iconoclaștii), eveniment ce a rămas în istorie sub numele de Iconoclasm (726-843). Acesta a luat naștere din împotrivirea împăratului Leon al III-lea față de icoane, atitudine vehement contestată și în partea apuseană, de către papa Grigorie al II-lea :„Ostilitatea lui Leon față de cultul icoanelor a provocat o opoziție foarte puternică. Gherman, patriarhul Constantinopolului, și Grigorie al II-lea, papă al Romei, au protestat vehement față de politica împăratului.... Iconoclasmul a îndepărtat Italia și papalitatea de Imperiu și a constituit una dintre cauzele principale ale rupturii finale din secolul al IX-lea. Încoronarea lui Carol cel Mare din anul 800 a sporit și mai mult înstrăinarea între papă și Imperiul Bizantin”( A.A.Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010, Iași, pp. 270-298). Iconoclasmul nu s-a soldat cu un succes, fiind declarat erezie și revenindu-se la practicarea și respectarea cultului icoanelor.

Între cele două părți ale fostului imperiu aveau să se adâncească neînțelegerile, din punct de vedere religios, neînțelegeri ce au culminat în anul 1054, în cadrul evenimentului istoric rămas în istorie sub numele de Marea Schismă. Cauzele rupturii dintre Biserica Apuseană (Catolică) și Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) au fost de natură dogmatică, în primul rând, dar și de natură politică: „Filioque” (adaosul la Crez), practica împărtășaniei (azima), dorința patriarhului de a ieși de sub autoritatea Papalității: „Pentru patriarhul constantinopolitan, Schisma din 1054 a putut fi considerată o mare victorie care l-a făcut complet independent de pretențiile papalității din Apus. Autoritatea sa a sporit considerabil în lumea slavă și în cele trei patriahate orientale”. (A.A.Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010, Iași, p. 341). 

Ulterior, de-a lungul timpului, mai ales după căderea Constantinopolului, legăturile au fost reluate între Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Astfel, România, o țară ortodoxă, s-a bucurat pentru prima dată de vizita Sfântului Părinte în anul 1999, când la București a ajuns Papa Ioan Paul al II-lea, iar a doua vizită a unui Papă în România a avut loc zilele trecute.

Într-un moment de declin politic, dar și spiritual, Papa Francisc aduce un izvor de smerenie și bunătate, fiind atipic atât pentru conservatorismul Bisericii Catolice, cât și pentru cea ortodoxă, care, în ultimul timp, a cunoscut numeroase critici din partea societății românești, din cauza unor remarci negative la adresa acesteia ale unor înalte fețe bisericești.

Concluzionând, deși istoria relațiilor dintre catolicism și ortodoxism a fost una controversată și întreruptă, în epoca contemporană ne putem bucura de o schimbare radicală ce aduce cu sine o viziune modernă, exprimată, în primul rând, prin îndemnul la toleranță, bunătate, modestie și iubire. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp