El este Ion. Are în jur de 35 de ani. Acum 10 ani, înainte să plec din satul natal, eram cam pe aceeași uliță, la vreo 10 case depărtare. Ion a terminat liceul forestier, însă niciodată nu a fost angajat. Toată viața a lucrat la via uriașă pe care familia lui o avea. O vie din care toamna erau aleși struguri uriași din care ieșeau mii de litri de vin, puși în butoaie de stejar. Ion e o fire mai retrasă, cât e ziua de lungă îl văd mereu prin curte, trebăluind. La început de septembrie a umblat repede vestea printre vecini că Ion a a devenit profesor de matematică în satul vecin, sat cu copii romi, însă nedeclarați. La fel de repede a umblat însă și vestea la final de an școlar că același vecin nu va mai preda, căci un singur copil de clasa a VIII-a trecuse cu notă peste 5 la evaluarea națională la materia predată de el.
Școala la care Ion mergea zi de zi a intrat pe lista rușinii. E o școală într-un sat în care asfaltul nu a ajuns. Doar satul-comună ce are de vreo 3-4 ani asfalt pe strada principală. E sărăcie multă în comunitatea unde e școala. Mulți dintre părinții copiilor sunt plecați la muncă în Austria, Italia sau Spania. Acasă rămân bătrânii care iau loc de mamă și tată. Locuri de muncă prin zonă nu sunt. Doar dacă ești dispus să faci naveta 50 de km dus, 50 de km întors, într-un autobuz supraaglomerat, în care cu greu poți prinde loc pe un scaun, ce are prima cursă la 5 dimineața. Cu el pleacă o parte dintre muncitorii din satul-comună care sunt zidari sau electricieni la firme din oraș. Avantajul lor e însă acela că au absolvit cel puțin 8 clase, dacă nu chiar o profesională sau un liceu.
Aceia care rămân în sat se ocupă cu agricultura, trăiesc cam de pe o lună pe alta, fiind la mila cerului. De vreo 15 ani încoace, satele din jur au parte de veri cu secetă extremă, au fost ani în care nici iarba, vreme de un an, nu a mai avut putere să rodească, dealurile din jur fiind roșii, totul era uscat.
Norocul celor din satul unde Ion a fost profesor de matematică era dat de pădurea de lângă. Locul în care mai puteau merge să muncească la vreun pădurar, reușind astfel să mai facă rost de o căruță cu vreascuri. Pentru mulți, ani de zile, asta a fost salvarea lor. Printre căruțele trase de mârțoage puteai vedea cum puști de la 10 ani în sus își însoțeau bunicii sau părinții la pădure. Erau deja mari și aveau putere să ridice butuci ori să taie cu securea sau bestia. La 12-13 ani se citea deja oboseala pe fețele copiilor. Aveau mâinile bătătorite de la cărat bușteni ori ținut hățurile de la căruță.
La școala din satul acesta, cine ajungea abia aștepta să plece. Asta pentru că autobuzul nici nu venea până în sat iar singura variantă rămasă era să mergi dimineața 3 km pe jos, pe un drum acoperit pe ici pe colo, cu pietre. Dacă ploua ciubotele erau singura scăpare. Cum în județ vestea s-a dus repede despre condițiile din sat oamenii evitau să ia acolo posturi. Sunt copii „slabi” cu care nu poți face nimic. Ani de zile scoala apărea în lista rușinii. Profesorii sunt de vină pentru că nu fac eforturi supraomenești pentru a-i ajuta pe copii să învețe, să aibă progress șiii ... rezultate bune la evaluările naționale.
40% dintre copiii României trăiesc la limita sărăciei. Alți 20% nu sunt atât de norocoși, trăiesc în sărăcie extremă. Satele din jurul orașelor, în întreaga țară, încep tot mai mult să fie depopulate. Cine are însă casă la țară și are și ceva venituri își duce copilul la școala din oraș. Acolo se face carte, nu ca în sat, unde rămân cei mai neputincioși copii. Sunt copiii aceia care au în realitate nevoie de cel mai mare ajutor, sprijin, îndrumare. Sunt acei copii care fac sistemul public de învățământ de rușine, sunt ceea ce mulți se grăbesc să spună o loază, viitori asistați sociali. E vina lor că nu s-au născut în familii cu venituri decente, că nu s-au născut într-o comunitate cu infrastructură, cu o școală care să aibă profesori motivați și foarte bine pregătiți, cu oportunități culturale de petrecere a timpului liber.
Din lipsă de personal calificat care să accepte să vină în comunitate, școlile din mediile vulnerabile acceptă fie să readucă pe post pensionari, fie să angajeze persoane cu studii necorespunzătoare postului. Oamenii aici fac atât cât pot cu ceea ce au. Se așteaptă de la ei să facă minuni într-un context în care instituțiile centrale, în loc să le ofere sprijin, îi trag de urechi pentru faptul că nu sunt în rând cu lumea, cu școlile bune, unde elevii sunt selectați sau unde familiile își permit să învestească în formarea copiilor.
E o zi de marți și caut adrese de contact pentru școli din mai multe județe din centrul țării. Școlile cu rezultate bune la evaluările naționale au site funcțional, date actualizate, fotografii frumoase, copii cu zâmbete largi pe față. Școlile de la coada clasamentului fie nu au site, fie, dacă au, e greu de urmărit, neatractiv și cu informații multe lipsă, inclusiv o adresă de e-mail funcțională. În căutările mele dau și peste articole care au titlul mare, de-o șchioapă – ȘCOLILE RUȘINII DIN JUDEȚ! Stau și mă întreb când ne vom face bine. Când nu vom mai judeca oamenii și comunitățile și când vom încerca să înțelegem cauzele structurale? Când vom fi dispuși să investim acolo unde e cea mai mare nevoie și nu acolo unde deja există rezultate, sprijin, finanțare? Când vom fi dispuși să acceptăm că pentru a ne fi bine la nivel individual e nevoie să ne fie bine la nivel de comunitate?
Când?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.