Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ion a lucrat toată viața „la vie”; apoi, peste noapte, a devenit profesor de matematică într-o „școală a rușinii”. O poveste adevărată despre drama educației de la noi

Copil în școală

El este Ion. Are în jur de 35 de ani. Acum 10 ani, înainte să plec din satul natal, eram cam pe aceeași uliță, la vreo 10 case depărtare. Ion a terminat liceul forestier, însă niciodată nu a fost angajat. Toată viața a lucrat la via uriașă pe care familia lui o avea. O vie din care toamna erau aleși struguri uriași din care ieșeau mii de litri de vin, puși în butoaie de stejar. Ion e o fire mai retrasă, cât e ziua de lungă îl văd mereu prin curte, trebăluind. La început de septembrie a umblat repede vestea printre vecini că Ion a a devenit profesor de matematică în satul vecin, sat cu copii romi, însă nedeclarați. La fel de repede a umblat însă și vestea la final de an școlar că același vecin nu va mai preda, căci un singur copil de clasa a VIII-a trecuse cu notă peste 5 la evaluarea națională la materia predată de el.

Școala la care Ion mergea zi de zi a intrat pe lista rușinii. E o școală într-un sat în care asfaltul nu a ajuns. Doar satul-comună ce are de vreo 3-4 ani asfalt pe strada principală. E sărăcie multă în comunitatea unde e școala. Mulți dintre părinții copiilor sunt plecați la muncă în Austria, Italia sau Spania. Acasă rămân bătrânii care iau loc de mamă și tată. Locuri de muncă prin zonă nu sunt. Doar dacă ești dispus să faci naveta 50 de km dus, 50 de km întors, într-un autobuz supraaglomerat, în care cu greu poți prinde loc pe un scaun, ce are prima cursă la 5 dimineața. Cu el pleacă o parte dintre muncitorii din satul-comună care sunt zidari sau electricieni la firme din oraș. Avantajul lor e însă acela că au absolvit cel puțin 8 clase, dacă nu chiar o profesională sau un liceu.

Aceia care rămân în sat se ocupă cu agricultura, trăiesc cam de pe o lună pe alta, fiind la mila cerului. De vreo 15 ani încoace, satele din jur au parte de veri cu secetă extremă, au fost ani în care nici iarba, vreme de un an, nu a mai avut putere să rodească, dealurile din jur fiind roșii, totul era uscat.

Norocul celor din satul unde Ion a fost profesor de matematică era dat de pădurea de lângă. Locul în care mai puteau merge să muncească la vreun pădurar, reușind astfel să mai facă rost de o căruță cu vreascuri. Pentru mulți, ani de zile, asta a fost salvarea lor. Printre căruțele trase de mârțoage puteai vedea cum puști de la 10 ani în sus își însoțeau bunicii sau părinții la pădure. Erau deja mari și aveau putere să ridice butuci ori să taie cu securea sau bestia. La 12-13 ani se citea deja oboseala pe fețele copiilor. Aveau mâinile bătătorite de la cărat bușteni ori ținut hățurile de la căruță. 

La școala din satul acesta, cine ajungea abia aștepta să plece. Asta pentru că autobuzul nici nu venea până în sat iar singura variantă rămasă era să mergi dimineața 3 km pe jos, pe un drum acoperit pe ici pe colo, cu pietre. Dacă ploua ciubotele erau singura scăpare. Cum în județ vestea s-a dus repede despre condițiile din sat oamenii evitau să ia acolo posturi. Sunt copii „slabi” cu care nu poți face nimic. Ani de zile scoala apărea în lista rușinii. Profesorii sunt de vină pentru că nu fac eforturi supraomenești pentru a-i ajuta pe copii să învețe, să aibă progress șiii ... rezultate bune la evaluările naționale.

40% dintre copiii României trăiesc la limita sărăciei. Alți 20% nu sunt atât de norocoși, trăiesc în sărăcie extremă. Satele din jurul orașelor, în întreaga țară, încep tot mai mult să fie depopulate. Cine are însă casă la țară și are și ceva venituri își duce copilul la școala din oraș. Acolo se face carte, nu ca în sat, unde rămân cei mai neputincioși copii. Sunt copiii aceia care au în realitate nevoie de cel mai mare ajutor, sprijin, îndrumare. Sunt acei copii care fac sistemul public de învățământ de rușine, sunt ceea ce mulți se grăbesc să spună o loază, viitori asistați sociali. E vina lor că nu s-au născut în familii cu venituri decente, că nu s-au născut într-o comunitate cu infrastructură, cu o școală care să aibă profesori motivați și foarte bine pregătiți, cu oportunități culturale de petrecere a timpului liber.

Din lipsă de personal calificat care să accepte să vină în comunitate, școlile din mediile vulnerabile acceptă fie să readucă pe post pensionari, fie să angajeze persoane cu studii necorespunzătoare postului. Oamenii aici fac atât cât pot cu ceea ce au. Se așteaptă de la ei să facă minuni într-un context în care instituțiile centrale, în loc să le ofere sprijin, îi trag de urechi pentru faptul că nu sunt în rând cu lumea, cu școlile bune, unde elevii sunt selectați sau unde familiile își permit să învestească în formarea copiilor. 

E o zi de marți și caut adrese de contact pentru școli din mai multe județe din centrul țării. Școlile cu rezultate bune la evaluările naționale au site funcțional, date actualizate, fotografii frumoase, copii cu zâmbete largi pe față. Școlile de la coada clasamentului fie nu au site, fie, dacă au, e greu de urmărit, neatractiv și cu informații multe lipsă, inclusiv o adresă de e-mail funcțională. În căutările mele dau și peste articole care au titlul mare, de-o șchioapă – ȘCOLILE RUȘINII DIN JUDEȚ! Stau și mă întreb când ne vom face bine. Când nu vom mai judeca oamenii și comunitățile și când vom încerca să înțelegem cauzele structurale? Când vom fi dispuși să investim acolo unde e cea mai mare nevoie și nu acolo unde deja există rezultate, sprijin, finanțare? Când vom fi dispuși să acceptăm că pentru a ne fi bine la nivel individual e nevoie să ne fie bine la nivel de comunitate?

Când?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Probabil că satul respectiv s-a înființat în urma dezrobirii țiganilor de pe moșia boierului locului din vremea lui Cuza Vodă ( boierul a primit despăgubiri pentru fiecare țigan dezrobit, iar țiganii au primit ... libertate și atât ! ). Comunele ( UAT-urile ) de genul celor din articol ( la distanță mare de cel mai apropiat oraș, cu infrastructura rămasă de pe vremea comunismului, „uitate” de orice formațiune politică aflată de-a lungul timpului la guvernare cu excepția operațiunilor de vot ) urmează inexorabil același destin: se depopulează, îmbătrânesc și dispar intrând în „portofoliul” potențaților vremii. Totuși, în unele dintre aceste comune se mai găsește câte un Ion, din ce în ce mai puțini acești ioni, care se încăpățânează să rămână țăran pe averea strămoșească, dar procesul de implementare a „progresului, eficienței și productivității” îi va face dispăruți cât mai curând, educația și asistența medicală fiind simple „efecte colaterale” ale acestui proces.
    • Like 0


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult