Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Job title, o joacă de copii mari pe care unii corporatiști au luat-o mult prea în serios

Corporatisti pe strada

(Foto: Guliver/Getty Images)

Vacanță de Paști. Vacanță a elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția.

E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă, iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la Mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar dvs. repetați-mi că nu așa se cresc copiii).

Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job.

Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, mare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ies din clădiri ca teleghidați. Alții, fie că vorbesc la telefon sau socializează, o fac la fel de aferat, părând mai degrabă să se delecteze la auzul propriilor voci. Companionii lor, corporatiști și ei, mimează absenți înțelegerea, în timp ce fumează sau își consultă mobilul. Mai degrabă așteaptă un prilej să ia și ei cuvântul. Dar niciunul nu pare să se bucure de soarele de primăvară pe care nu l-am mai văzut de cam multă vreme și care pariez că nu intră prea des nici în birourile lor.

Per ansamblu, e ceva artificial în toată această scenă, ca-ntr-o figurație de film. Din toți emană același spirit de castă, exclusivist, o superioritate bazată pe... pe ce?

Bineînțeles că mă irită. O fi invidia freelancer-ului față de angajat? De ce ar fi? Mai degrabă ar trebui să mă umflu eu în pene, că nu stau cu orele ca ei într-un open-space, lăsând bonele să-mi crească copiii. Dar de ce m-aș înfoia?! Știu că am avut noroc și că aproape orice părinte ar fi făcut așa în locul meu dacă-și permitea. Iritarea trece, dar curiozitatea rămâne. Ce-o fi acest „ceva” care parcă îi face să nu-și mai încapă în piele?

Am făcut eu vreo fixație anti-corporatistă? Mă uit în jur la paznici sau vânzătoare. Și ei sunt angajați ai câte unei corporații, dar cu toate astea nu-mi par să dea pe-afară de mândrie. Ce diferență o fi între ei și „tinerii cu badge”?

Să fie munca? Cu ani în urmă, programator fiind, am trecut și eu prin perioada în care împărțeam lumea în cei care scriu soft, și restul, adică - îmi spunem arogant - oamenii mai grei de cap care doar îl folosesc. Programarea e o muncă dificilă, motiv din care e așa, ca o aură, în jurul celor capabili să o presteze. Dar corporatiștii „corporatiști”? Ei de ce se simt atât de speciali? Ce-o fi atât de spectaculos într-o editare de text sau un calcul tabelar? Nici pe bunica n-o mai impresionezi azi cu așa ceva.

Intru cu fetele „la Mec”, rumegând între timp problema. Dacă nu e nici patronul și nici munca prestată, atunci ce e?

Trece pe lângă mine încă un badge. Îmi aduc aminte de copilăria cu cheia la gât, mersul la joacă... și bang! revelația.

„Job title!” E o joacă de copii mari, pe care au luat-o prea în serios! Asta îi face să se simtă atât de importanți. Așa cum mă simțeam și eu când, copil fiind, îmi confecționam fel de fel de identități și titluri, funcție de ce mai citeam sau vedeam în filme.

Îmi amintesc o problemă pe care am dezbătut-o la un curs de management: cum îți poți motiva echipa, angajații, fără să folosești nicio resursă financiară, cu zero costuri pentru companie? Mie nu mi-a trecut nimic prin cap atunci. Răspunsul era: cu titluri și premii simbolice. De exemplu le spunem office manager în loc de secretară, le dăm o tinichea pe care scrie „cel mai...” completați voi cu ce vreți, și tot așa.

Nu m-a convins absolut deloc, ba chiar mi s-a părut de-a dreptul ridicol. Pur și simplu refuzam să cred că o strategie de „bulinuțe” de grădiniță poate avea efect asupra unor adulți.

Se pare că m-am înșelat. Job title carevasăzică are efect. Știți voi, chestiile alea lungi și criptice compuse din d-alde „senior”, „executive”, „manager”, „regional”, „national”; măcar neologismele stau dovadă că nu-i o dambla autohtonă gen „tot românul se vrea șef”. Ca patron, nu te costă nimic să implementezi o teorie organizațională a chibritului, prin care să-ți flatezi gratis angajații cu titluri pompoase, după cum se plasează în partea de mijloc a părții de sus dinspre partea de jos a ierarhiei.

Așa mi-am explicat și de ce paznicii și vânzătoarele par imuni la titluri. Păi lor, trăind între oameni, lor le e greu să-și închipuie prea mult timp că sunt mai speciali decât colegii lor ne-corporatiști de la covrigăria de peste drum, care fac fix aceeași muncă.

În schimb, atunci când îți petreci cel puțin treimea activă de zi într-un open-space izolat, fără alte repere sociale decât colegii, e mult mai ușor să te auto-iluzionezi că ești „special” și să-ți întreții iluzia cu înscrisul de pe cartea de vizită și cu tinicheaua de pe birou.

Cât de special? Cât de important ți se pare rolul tău în companie și cât de mult te identifici cu el? Păi.. ai fi dispus să-ți scrii job title-ul pe piatra de mormânt, pe post de epitaf?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Teodora check icon
    Observ că sunt în tara, la momentul asta, doua categorii de oameni mai blamați chiar decât politicienii: bugetarii și corporatiștii. Sunt profesor într-o școală de stat, deci bugetar. Înghit criticile privatilor că le mănânc banii și nu produc nimic, că stau numai în vacanțe și minivacanțe, deși nu eu le solicit și nici nu mă încântă. Dar cu corporatiștii care mai e problema? Oamenii muncesc. Și dacă stima lor de sine crește prin artificiile pe care le amintește autorul articolului, care-i problema? Mie, bugetarului, mi-e rușine că exist. Ar trebui să-i fie și corporatistului? Foarte bine că se simt mândri de statutul lor social, Nu te forțează nimeni sa stai in preajma lor dacă nu îți plac.
    Precizez, nu am prieteni corporatiști, nu găsesc de lucru în satul meu.
    • Like 0
  • Corina B Corina B check icon
    L-as invita chiar pe autorul articolului să ne răspundă la intrebarea ridicolă din final - si-ar scrie job title-ul de "freelancer" pe piatra de mormânt, pe post de epitaf? In plus, autorul pare inzestrat cu abilități extrasenzoriale deosebite din moment ce ne spune cu atâta certitudine că acești tineri "se simt importanti, superiori, etc*. Eu doar cred că se simt in majoritatea timpului doar supra-munciți, obosiți și stresați.
    • Like 1
  • Foarte adevarat...Am ocazia sa muncesc (singur in birou,inchis si izolat,deocamdata..) , intr-o cladire de birouri, aprox. 1200 oameni muncesc aici, diferite tipuri de call-center sau contabilitate corporatista..Parterul cladirii e comun,accesul la etaje este posibil doar cu liftul..Sunt gelos, cel putin pe momentul cand trec pe langa lift si observ 6 fete si un baiat ,sau invers, imaginatia mea bolnava fuge peste campii..Si ,firesc ,fiecare cu eticheta si snurul colorat diferit, dupa care ai putea ghici unde muncesc..Cum biroul unde exist are deschidere de vreo 6 m la holul comun, din sticla transparenta, normal ca m-am pozitionat cu fata catre hol..O reverie totala, in jurul orelor de pauza de tigara,e un trafic de sorturi si tricouri si sanadalute si cercei si ...Doamne -ajuta-ma, sa trec cu bine peste explozia de culoare si diversitate,in special vara..De acord, sigur au reusit angajatorii sa le ,,ia ochii,, cu numele jobului, insa li se ofera totusi o oarecare libertate de program (cartelele de acces in birou ponteaza corect..), de tinuta, sunt cursati frecvent ( valizele de la parter inaintea plecarii la cursuri sunt destul de multe..), si sunt mai bine remunerati decat credeam...Nu mai socotim si masa de tenis de vizavi de biroul meu, cautata frecvent de angajati, in ciuda mea probabil a fost amplasata aici...Subiectiv fiind, angajat la o firma de stat ( teoretic, de fapt e de munca, in conditii dubios de precare si cu pretentii de corporate,target,etc..) sunt aproape invidios pe acesti tineri, unii inca studenti,am certitudinea ca vor depasi momentul de acum si vor gasi si pasiunea pentru care merita sa depui efort, in final, si pentru un trai mai bun..Macar angajatorii lor stiu sa-i atraga in capcana, cei clasici nu stiu sa aprecieze resursa umana nici macar cu iluzia unui titlu...Am incredere in ei, acesti tineri au alte oportunitati de cariera,alta educatie,ar trebui sa ne duca pe toti spre zile mai bune...Inca mai sper !
    • Like 0
  • Se pare ca Napoleon stia ceva cand zicea "A soldier will fight long and hard for a bit of colored ribbon" :)
    Ca si parte din una din corporatiile de care vorbesti, imi dau seama ca un titlu, un premiu, face ca multi din colegii mei sa isi gaseasca ceva ce le lipseste , ce ne lipseste uneori ca si fiinte umane: o identitate.
    Umanismul romantic al secolelor din trecut facea ca lumea sa se identifice cu idealuri: parinte, profesor, intelectual. Cred ca am trecut la o alta etapa , factorul comun fiind, dupa parerea mea, faptul ca inca mai cautam confirmarea in parerea celorlalti.
    • Like 1
    • @ Constantin C
      Comentariul tau este corect, insa as face o mica observatie: "Un soldat va se battre longtemps et dur pour un peu de ruban de couleur" - cam asa a sunat probabil ce a zis Napoleon :) Pardon my French :)
      • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult
sound-bars icon