Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

camino - 5

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

Ziua 5 pe Camino de Santiago - Uterga- Estella 30 km

Zilele trec repede. Dacă nu aș avea pașaportul de pelerin unde, împreună cu ștampila pe care o pun, gazdele scriu și data, habar n-aș avea în ce dată suntem. Despre ziua săptămânii nu mai zic.

Mă gândeam ieri la rutina pe care o avem mulți dintre noi în viața nostră. Zi după zi, același lucru. Ne trezim, mergem la serviciu, mâncăm - dacă mâncăm - venim acasă, petrecem ceva timp cu cei dragi, citim ceva sau poate ne uităm la televizor, apoi ne culcăm. Apoi a doua zi o luăm de la capăt.

Cam asta se întâmplă și aici. Mă trezesc dimineață, merg, merg, merg, mănânc, stau de vorbă cu oamenii pe care îi întâlnesc pe drum, merg, merg, iar merg, apoi mă opresc. Mă cazez, fac un duș, mănânc, beau un pahar de vin, mai stau de vorbă cu aceiași sau alți oameni, apoi mă bag la somn.

La prima vedere pare rutină, ca și cea de acasă de altfel, dar de fapt fiecare zi este diferită. O face diferită drumul pe care merg, oamenii pe care îi cunosc, poveștile pe care le ascult sau pe care le spun, mâncarea pe care o mănânc, starea pe care aleg să o am, gândurile și atitudinea pe care o am, felul în care mă simt.

Astăzi am mers 30 km printr-un soare pe care îl simțeam dogorind la fiecare pas. Tălpile îmi ardeau și indiferent cât de bună este aerisirea ghetelor, indiferent de cât de des m-am descălțat și mi-am scos șosetele, tot ardeau. În timp ce picăturile de transpirație îmi curgeau pe frunte și se prelingeau pe sub ochelarii de soare, priveam în stânga, în dreapta, în față, în spate, la peisajul pictat parcă de un artist talentat. Lanuri de grâu, câmpuri cât vezi cu ochii pline cu vița de vie din care oamenii de aici prepară vinul „tinto de Navarra", livezi de măslini, migdali, grădini cu lavandă și câte o șopârliță care traversa repede drumul la auzul sunetului scos de tălpile ghetelor atunci când întâlneau pietrele de pe drum.

Când trece câte un pelerin pe lângă mine, pe jos sau pe bicicletă, și îmi urează „Buen Camino" încă mi se face pielea de gaină.

Jannie, deși merge greu, are un ritm constant pe care îl menține tot drumul și o luase înainte, iar Larissa își pusese căștile și pășea într-un ritm voios. Rămăsesem în apropiere de Chang.

- Ți s-a întâmplat vreodată să te duci într-un loc și când te-ai întors acasă să ți se pară de parcă nici nu ai fost plecată? mă întreabă Chang la un moment dat.

- Da, am spus. De fapt, știi, la începutul anului scriam că anul ăsta îmi doresc să merg pe El Camino. Visam. Așa, cu ochii deschiși. Dar nu m-am gândit cum ar putea fi posibil. Iar acum sunt aici, mă uit în jur și parcă nu îmi vine să cred că sunt aici. Poate că așa se întâmplă atunci când visezi la ceva și la un moment dat se întămplă. Universul are mereu căile lui de a face ca gândurile și visele noastre să devină realitate, am adăugat zâmbind. Nu este prima dată când mi se întâmplă asta.

Chang a călătorit prin toată lumea. Nu s-a lăudat cu asta, însă când venea vorba, mai menționa câte un loc așa, oarecare, pe unde a fost. Ba Galapagos, ba deșertul de sare din Bolivia, ba cei 4000 metri altitudine de la Machu Picchu.

- Woww, în ce de locuri speciale ai fost! I-am spus la un moment dat.

- Da, am fost. Dar de fiecare dată când mă întorc în Coreea sunt falit, spuse el și apoi începu să râdă. Nu am casă, nu am mașină, dar îmi place să descopăr lumea, să văd locuri frumoase, să cunosc oameni. Asta mă face fericit.

Se vede că El Camino îi aduce fericirea asta despre care vorbește. Care se vede de fapt în ochii tuturor celor pe lângă care trec. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, care merg agale sau în pas grăbit, toți pe același drum, cel mai vechi din lume (peste 1000 ani), îndreptându-se către ceva, cautând ceva, găsind, fiecare dintre ei, ceea ce au nevoie.


Discuțiile cu Chang sunt mereu scurte, imediat ce a încheiat subiectul se retrage și merge singur. Așa că am mărit un pic pasul și m-am ciocnit de Larisa, care se oprise într-un un mic sătuc, ca marea majoritate a celor prin care trecem, și stătea întinsă pe jos, la umbră. Am stat acolo preț de o oră și am sorbit un „zumo de naranja", suc de portocale.

Restul drumului până la Estella, vreo 12 km, l-am mers împreună și mi-a povestit multe lucruri din viața ei. Larisa vorbește mult...

Mi-au plăcut discuțiile cu ea, însă la un moment dat am simțit că am obosit de atâta vorbit. Așa că, la un moment dat, după ce și-a terminat fraza și nici una din noi nu a mai spus nimic, am spus încet „Liniște.." A zâmbit, înțelegând mesajul, și-a pus caștile și a continuat să meargă.

Pe drum, nici urmă de Jannie și Chang, mă întrebam pe unde or fi oare,nu îi mai văzusem demult. 

Când am ajuns într-un final în Estella eram frânte. Ultimii 4 km au părut 20. Ne-am oprit la albergue-ul municipal unde, în timp ce așteptam să vină cineva la recepție, l-am văzut pe Chang coborând pe scări. Am fost așa bucuroasă că l-am văzut! Credeam că nu o să ne mai întâlnim astăzi. L-am îmbrățișat și l-am întrebat dacă știe ceva de Jannie.

- Da, este aici, în grădină, mi-a răspuns.

M-am dus să îl salut, bucuroasă de revedere, apoi am urcat să fac un duș. Era un albergue mare, cu câte două camere mari pe etaj și cam 30 paturi într-o cameră. Peste tot pe unde am dormit a fost foarte curat, chiar mai curat decât în unele pensiuni de prin țară. 

Patul a costat doar 6 euro - mi s-a părut că nu aud bine - într-adevăr fără mic dejun, dar până acum media costului de cazare fără mic dejun a fost de 10 euro. Exista însă o bucătărie utilată cu de toate unde puteam să preparăm de mâncare. Astăzi am și spălat la masină câteva haine. Când le-am scos, gata uscate, calde, mirosind a balsam de rufe, le-am mirosit și m-am bucurat cum nu m-am mai bucurat vreodată de mirosul de rufe proaspete.

El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață.. Un lan de grâu, un cer pictat în nuanțe de albastru, un răsărit de soare, un pat moale în care să dormi, un om frumos care te însoțește, un pahar cu apă proaspătă, sau un pahar de vin cu un prieten alături de care mergi sute de km, dar pe care s-ar putea să nu îl mai vezi vreodată.


Ziua 6. Estella - Sansol: 30 km

Drumul este mai animat de pelerini pe care nu i-am mai văzut până acum. Sunt mulți care încep drumul în Pamplona, sau care merg doar câteva zile, o parte din drum, apoi se întorc anul care urmează și continuă. Mă gândesc că sunt norocoasă că am la dispoziție multe zile pentru a face tot drumul

Astăzi, ca și ieri, am mers mult. Am plecat foarte devreme, la ora 5 și jumătate. Aveam în felul ăsta timp să mergem mai mult pe răcoare și să scurtăm din traseul de mâine, care urma să fie lung și dificil.

Dimineața, băieții își numără bășicile, în timp ce eu și Larisa, norocoase că nu avem nici una, îi așteptăm la o cafea și câteodată luăm și micul dejun înainte de a ne porni.

- Oare cum e mai bine, am întrebat-o pe Larisa, să mâncăm înainte de a pleca la drum sau să ne oprim să mâncăm pe la 9-10?

- Păi nu știu, răspunse Larisa. Depinde cum îți este ție bine.

Habar n-am, mi-am spus în gând. De atâtea ori ne întrebăm cum e bine și așteptăm răspuns de la altcineva.. Când de fapt, noi știm răspunsurile, le simțim, știm cum e mai bine pentru noi sau ar trebui să știm. Și dacă nu le simțim imediat corpul nostru ne șoptește, ne spune sau strigă tare, doar doar l-om auzi. Cam așa și cu bășicile.

Înainte de a pleca la drum am tot citit despre cum se pot evita bășicile. Pe lângă faptul că toți cei care au mai fost pe Camino spun că încălțămintea trebuie să fie cu măcar jumătate de număr mai mare, fiecare își dă cu părerea, în funcție de experiențele personale, ce trebuie să faci ca să nu faci bășici. Unii spun să îți ungi tălpile cu vaselină sau alte tipuri de creme pentru picioare, alții să pui talc, alții spun că nu au avut bășici și nu s-au dau cu nimic. Cred că și asta ține de cât de bine îți cunoști picioarele. Ideea este că nu trebuie să existe frecare în încălțăminte și nici să nu ai picioarele transpirate. Nu de alta, dar altfel faci bășici. M-am dat zilele astea cu o cremă pentru picioare și nu am făcut bășici, însă am senzația că picioarele mele sunt mai ude decât ar trebui. Așa că sunt atentă la ce simt. Se pare că mai am nevoie de câteva zile să mă împrietenesc cu picioarele mele...

Jannie în schimb are deja 3 bășici și e pe drum și a patra. Astăzi de dimineață a luat ceva pastile pentru durere, ca să poată să meargă. A mers repede cred, pentru că nu l-am mai văzut toată ziua.

Eu am descoperit că îmi place atât de mult să merg încet, fără să mă forțez, să mă opresc să fac fotografii sau pur și simplu să stau 15 minute la umbră, să admir peisajul și să mă bucur că sunt aici acum.

Așa că, în ritmul ăsta, am rămas cu Chang, care merge și el încet, în timp ce pe Larisa au „furat-o" 3 spanioli.

La ora 10.00 mi-am luat porția de omletă pe ziua de azi și în timp ce priveam muntele din fața mea și savuram cu bucurie o cafea cu lapte de soia - de care nu găsesc chiar peste tot - a apărut de după colț Aurelia! Ne-am îmbrățișat bucuroase, am făcut o fotografie pe care i-am trimis-o Larisei, apoi am pornit împreună la drum cu ea și Chang.

A fost foarte plăcut astăzi, adia puțin vântul, îndeajuns cât să nu se mai simtă dogoarea soarelui.

Imediat ce am ajuns la Sansol, pe terasa primului albergue întâlnit era Larisa și spaniolii. Nici urmă de Jannie însă. Nu îl mai văzusem. 

Unul din spanioli, Paco, are 62 de ani și participă mereu la maratoane. I-am spus că eu niciodată nu am fost bună la alergare pe distanțe mari, nici măcar când eram copil și l-am întrebat cum trebuie să te pregătești pentru un maraton.

- Dacă vrei să participi la maraton, o poți face, mi-a spus. Te pregătești mai întâi pentru un semi-maraton, 21 km. 3 luni. Începi ușor. 5 minute de alergare, 5 minute de mers, apoi scazi minutele în care mergi și le crești pe cele pe care le alergi. Înot, streching, alergi 5 km, 7, 10, 12 și gata. Dacă alergi 13 km poți și 21, mi-a spus Paco.

Mi-a răsărit în minte un gând, când mă întorc în țară să mă pregătesc pentru un semi-maraton. Să îmi depășesc limitele și să fac ceva nou, ceva ceea ce mereu am crezut că nu pot... Am adormit cu asta în gând, pe la ora 8 și jumătate, când m-am pus în pat să scriu în jurnal și m-a luat somnul. 10 ore de somn, până dimineață la 6 când urma să înceapă o nouă zi pe Camino de Santiago.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult