1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
12 iulie 2019. Saint Jean Pied de Port- Roncesvalles - 27 km
Una din regulile Christiannei este ca trezirea să nu fie mai devreme de ora 6. Așa că, la 6 și 30 eram cu rucsacul pregătit, gata de pornit la drum!
Jack, americanul de 18 ani, are un rucsac foarte mic și foarte light, cred că nu cântărește mai mult de 4 kg, și până ne-am dezmeticit noi ceilalți, el deja plecase. Doar l-am zărit prin cameră apoi dus a fost. Urma să ne întâlnim din nou la următoarea oprire.
Am coborât împreună cu ceilalți și Christianne, am facut un selfie, apoi spaniolii au pornit și ei la drum. Eu, Jannie și Chang am mâncat micul dejun chiar vizavi de unde am dormit, o omletă deliciosă, care a costat 7 euro. Apoi am plecat și noi, cu emoție, la drum. Mă simt ca un copil, cu un entuziasm, o bucurie și o stare de nerăbdare combinată cu curiozitate pură.
Prima zi din El Camino este cea mai grea, toți care au fost pe Camino spun asta. Se traversează munții Pirinei, ajungând la o altitudine de 1400 m. Este mult de urcat și destul de abrupt, așa că mulți aleg să împartă prima zi în două. M-am gândit și eu să fac același lucru. Așa că mi-am făcut rezervare la Orisson, după 7 km, care este primul și singurul loc în care te poți opri în drum spre Roncesvalles. În total, de la Saint Jean Pied de Port până la Roncesvalles sunt 27 km, dintre care 20 urcuș prin munți. După ce am vorbit înainte să plec din țară cu o fată care tocmai se întorsese de pe Camino și mi-a spus că este foarte dificilă prima zi și că pe ei i-a prins noaptea pe drum, m-am gândit că ar fi mai safe să mă opresc și să îl fac în două zile.
Am transpirat mult până am ajuns la Orisson, iar bețele pe care le-am cumpărat din Saint Jean Pied de Port mi-au fost de mare folos! Drumul are o înclinație cam de 20 grade.
Cu tot merinos-ul de pe mine, curgeau șiroaie de transpirație de prin toate părțile corpului, bluza, pantalonii, cred că și chiloții îmi erau uzi. Însă la ora 9 și jumătate, după 2 ore și jumătate de urcuș, eram la Orisson. Nici nu am ajuns bine și m-am dus să anulez rezervarea. Era devreme! Foarte devreme! Ce urma să fac restul zilei, să stau la terasă?!
Nici gând! Cu toții voiam să continuăm. Așa că, după ce am băut o cafea și am mâncat o „fritata de patata” cum spun spaniolii, un fel de omletă cu cartofi care a costat 5 euro, am pornit din nou la drum, către Roncesvalles.
Mi-am dat seama că nu știu să merg. Aveam un disconfort la un șold și m-am prins că este din cauză că nu călcam la fel pe ambele picioare. Piciorul stâng era mai solicitat decât cel drept. Plus că, cred nu întindeam picioarele suficient când urcam. Genunchii îmi rămâneau flexați și din nou, era presiune mare pe șolduri.
Toate astea combinate cu învățarea mersului cu bețele, cu care trebuie să mergi într-un fel când urci și în alt fel când cobori. La urcare bățul trebuie să „calce” în spate astfel încât să te propulseze în față, iar la coborâre trebuie să calce în față, ca să îți scadă presiunea din genunchi.
Rucsacul este și el un alt element cu care trebuie să mă obișnuiesc. Rucsacurile astea profi ar trebui să aibă manual de utilizare, sau să ți se facă training ca să știi cum trebuie să se așeze, cât de sus, cât de strâns, cât de larg.
Pe drum am tot modificat modul în care erau prinse și strânse cele 6 barete ale rucsacului încercând să găsesc poziția cea mai confortabilă. Rucsacul trebuie sa fie poziționat astfel încât greutatea sa fie preluată de coapse, nu de spate. Și având în vedere că deja începuse să mă doară clavicula, era clar ca rucsacul nu stă așa cum ar trebui să stea.
Drumul de la Orisson către Roncesvalles, deși lung și greu, a fost plin de priveliști încântătoare ale Pirineilor, de miros de munte și de soare. A fost foarte cald, iar umbra de care am beneficiat în locul în care ne-am oprit la un moment dat să ne tragem sufletul a fost doar de la rucsacul pus într-o parte pe iarbă. Fiecare din noi întâlnit pe drum pe cineva de aceeași naționalitate. Eu am întâlnit 2 români, Chang două doamne din Coreea și Jannie o doamnă din Africa de Sud.
Deși citisem că vara sunt mulți pelerini, nu pot spune că drumul este aglomerat. Ni s-au intersectat drumurile cu încă vreo 20 de persoane, ba treceam noi pe lângă ei, ba ne depășeau ei. Toată lumea salută spunând „Buen Camino” și câteodată, cu unii stai mai mult de vorbă. Dar nimeni nu pierde vremea cu discuții mărunte. După ce cunoști un alt pelerin, deja îți povestește despre el, despre viața lui, de ce este pe Camino, cu o deschidere asemănătoare copiilor care, chiar dacă de abia s-au cunoscut și poate nici nu știu încă numele celuilalt, vor să fie prieteni.
- Îmi place să merg cu voi! i-am spus la un moment dat lui Jannie. Mă simt cumva ca și cum suntem împreună pe același drum, dar totuși suntem singuri.
- Vrei să spui că „There is space in our togetherness” a spus Jannie.
- Da, exact. Mergem alături, fără nici o obligație, bucurându-ne de drum, câteodată tu o iei înainte, alteori eu, câteodată vorbim, alteori nu, fără să ne deranjeze în vreun fel liniștea. Și într-una din zile, deși mergem pe același drum, putem merge separat, fără ca vreunul din noi să aibă o problemă cu asta. Uite definiția unei relații sănătoase, am spus.
Uitându-ne către Chang, care este mereu mai în spate, urmându-ne, am început să râdem.
- Și da, în viețile noastre există întotdeauna cineva care ne urmează, am adăugat zâmbind…
Ultimii 3 km până la Roscenvalles s-au simțit de parcă au fost 10, însă imediat ce am ajuns la adăpostul imens și foarte bine organizat în mânăstirea de la intrarea orașului, am primit apă proaspătă, un pat - 12 euro, un duș cu apă caldă și o masă formată din supă, pui sau pește cu cartofi, un pahar de vin și desert - 10 euro.
Era deja ora 18.30 când am ajuna la Roncesvalles și se făcuse răcoare - suntem la munte. Mergeam greu prin curte pentru că mă dureau gambele, însă Jannie mi-a dat o veste bună:
- Dacă te doare, înseamnă că trăiești, a spus râzând.
La ora 21.00 am adormit, în separeul cu 4 paturi ce ne fusese alocat. Eram noi trei și încă o fată care era deja băgată în sacul de dormit, de existența căruia m-am bucurat și eu în seara asta răcoroasă. Chiar mă întrebasem în cursul zilei oare de ce l-am cărat cu mine. După un masaj la picioare - nu, nu aveau maseur, mi-am făcut singură - am închis ochii, așteptând cu aceeași curiozitate ziua de mâine.
13 iulie. de la Roncesvalles la Zubiri - 21 km
Zilele încep să semene una cu cealaltă, cu toate că sunt de fapt diferite.
M-am trezit bine, masajul de aseară și uleiul și-au făcut efectul, însă clavicula este încă roșie și mă doare. Trebuie să găsesc o modalitate diferită de a așeza rucsacul...
Ziua asta ar trebui să fie mai ușoară, terenul cu mai puține urcușuri și coborâșuri, cel puțin așa scrie la carte.
Am luat micul dejun. Meniul pelerinului este format din pâine prăjită, unt, gem, cafea și brioșe la 3,5 euro iar pentru 1,5 euro în plus am primit șuncă, cașcaval și mere verzi.
Înainte să plecăm, am ochit un pelerin care mi s-a părut mie mai cunoscător ale muntelui și l-am rugat să mă ajute să îmi ajustez rucsacul.
Și bine am făcut, pentru că mi l-a poziționat foarte bine, nu mai aveam presiune pe umeri, iar clavicula se putea odihni liniștită. Îmi pregătisem o șosetă să o bag sub breteaua rucsacului dacă nu reușeam să rezolv altfel. Dar problemă rezolvată!
Drumul a început cu o porțiune dreaptă iar afară era răcoare, cadrul ideal pentru o plimbare, ceva mai lungă ce-i drept, prin pădure.
Reușisem să bag clapeta rucsacului în rucsac, deși cu o zi în urmă nu încăpuse, în ideea de a distribui altfel greutatea. Acum rucsacul părea mult mai ușor și mă tot întrebam oare ce am uitat la allbergue. Poate sacul de dormit? Sau prosopul? Sau poate chiar clapeta, pe care credeam că o băgasem înăuntru?! Nu m-am oprit să mă uit, oricum nu mă întorceam. Dacă am uitat ceva înseamnă că nu avem nevoie de lucrul ăla, clar.
Așa că am continuat drumul, cu gândul să mă uit în rucsac la prima oprire.
Am mers mai repede decât ieri și ne-am gândit noi că pe la ora 12 ar trebui să ajungem în Zubiri. Dar cum socoteala de acasă nu prea se pupă cu cea de la piață, am ajuns fix la ora 15.30, când magazinele și restaurantele și cam tot în afară de adăposturile pentru pelerini erau închise pentru „la siesta", pauza lor de odihnă.
Ne-am așezat la o terasă și am apucat să luăm câte un suc exact înainte să închidă magazinul din fața noastră. Gașca noastră se mărise pe drum, le aveam alături de noi pe Larisa de 32 de ani din Brazilia și Aurelia din Canada.
- Uite, una din doamnele din față are pălăria asortată cu șosetele și cu rucsacul, mi-a arătat Jannie pe drum. Femeile! Preocupate de cum arată chiar și aici!
Trecând pe lângă ea, Jannie m-a surprins văzându-l că îi spune fix același lucru pe care mi l-a spus și mie!
Doamna este foarte bucuroasă de faptul că Jannie observase asta și începem să schimbăm câteva vorbe.
- Uite, îmi spuse Jannie, arătându-mi către doamna cealaltă, ea a dormit azi noapte în patul de sub tine!
Mă uit cu atenție la ea și, spre surprinderea mea, era aceeași doamnă!
- Woww! Așa este!
Următoarea parte a drumului l-am petrecut mult cu Larisa, vorbind despre relații, despre faptul că ea a pornit pe Camino ca să își găsească scopul, calea, pentru că simțea cumva că nu are nici o direcție în viață. Am rezonat imediat și ne-am bucurat de conversația despre viață, despre bine și rău, despre bucuria călătoriei mai mult decât atingerea unei destinații.
După ce am terminat sucul, am plecat să găsim cazare. Primul allbergue care ne-a ieșit în cale avea fix 5 paturi disponibile! Exact pentru noi 5! În timp ce ni se ștampilau pașapoartele de pelerini, ochii ne-au căzut pe un afiș cu o piscină. Da, în Zubiri exista o piscină! Ne-am lăsat rucsacurile în cameră, ne-am pus slipurile și am plecat la piscina care era la doar 200 metri de noi. Cred că a fost cea mai bună baie pe care am făcut-o vreodată și cei mai bine 5 euro investiți! Fiecare bucățică din corpurile noastre radia de fericire!
Când ne-am întors însă la allbergue, deși fericit, Jannie de abia pășea. 2 bășici își făcuseră apariția în talpa lui după drumul de astăzi. Așa că, întinși pe pavajul de la intrare, am luat trusa medicală, adică ac și ață, și am tratat bășicile. Citisem cum se face, dar nu o făcusem niciodată.
Se bagă ață în ac, se dezinfectează acul, se sparge bășica, apoi se trece acul prin bășică și se lasă ața acolo pentru ca bășica să nu colecteze din nou. Drept mulțumire, am primit cadou de la Jannie o brațară de pe Camino. Sper că mâine să fie bine!
Deși ziua a fost lungă, nu mi-este somn. Entuziasmul e tot acolo, la locul lui, nerăbdarea și curiozitatea la fel. Oare cum va fi mâine? Ce ne va mai aduce drumul?
Adorm cu gândul la ceea ce a spus astăzi Larisa: „Când ai o destinație, când știi încotro te îndrepți, este important să îmbrățișezi ceea ce primești pentru că totul se așează într-un fel sau altul pentru ca tu să ajungi acolo…”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.