1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
14 iulie. Ziua 3 pe Camino de Santiago. Zubiri - Arre - 18 km
Dimineața îmi trebuie 40 de minute să fiu gata de plecare. Nu toată lumea se trezește la aceeași oră. Mă dau jos din pat, fac un pic de stretching ca să mă dezmorțesc, îmi iau ce îmi trebuie și mă duc la baie, încercând să fâșâi punguțele și pungulițele cât mai puțin.
Câteodată, ca să iau ceva din rucsac trebuie mai întâi să scot tot, apoi să le bag din nou la loc. Aseară am spălat la chiuveta albergue-ului o pereche de șosete din cele 2 pe care le am la mine, o pereche de chiloți și bluza cu mânecă scurtă pe care am purtat-o după amiezele după ce am ajuns la cazare și trebuia acum să le agăț de rucsac. La asta sunt bune acele de siguranță pe care le-am luat de acasă.
Pe Camino vezi agățate de toate rucsacurile pelerinilor chiloți, șosete sau bluze, lăsate la uscat, pentru că de seara până dimineața nu au timp să se usuce.
Noii mei prieteni m-au așteptat în dimineața asta ca să plecăm împreună. La cafeneaua micuță de la colțul străzii, ni s-a alăturat pentru scurt timp Stefan, un pelerin din Croația. Deși am stat doar jumătate de oră, ne-a spus, în puțina engleză pe care o știa, că este pe Camino pentru ca să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru fiul lui, care este sănătos și reabilitat, după multe probleme pe care le-a avut în ultimii ani. Stefan a fost soldat, a luptat în Iugoslavia și mâna lui dreaptă era de-a dreptul ciuruită.
După ce a terminat cafeaua ne-a urat Buen Camino și-a luat rucsacul și a plecat.
Era deja ora 7 și jumătate când ne-am pus și noi în mișcare. Habar n-am cum va fi drumul astăzi, câți km avem de mers, dacă este urcare, coborâre sau teren drept. Am cumpărat și o carte și o hartă, dar nu le-am deschis deloc pe niciuna. Încerc să mă bucur de ceea ce îmi aduce drumul, fără să fac planuri unde să mă opresc, fără să rezerv cazare la vreun albergue.
Astăzi pe drum a fost mult mai liniște. Am vorbit mai puțin și distanța dintre noi a fost mai mare. Fiecare a avut propriul ritm, pe care și l-a acceptat, deși la prima pauză de odihnă eram din nou toți în același loc.
Am întâlnit aici încă o româncă, o prietenă de-a unei cunoștințe, cu care vorbisem la telefon în prima zi. Ea a făcut primii 27 de km din două, așa că am prins-o din drum. Bucuroase că ne-am și cunoscut, ne-am îmbrățișat, am schimbat câteva vorbe, apoi fiecare a plecat pe drumul ei. Ea cu prietenii pe care deja și-i făcuse, eu cu ai mei.
Jannie mergea din ce în ce mai greu, începuse să îl doară din nou talpa. La următoarea oprire am făcut iar pe doctorul și am operat cea de-a doua bășică care îi apăruse chiar în mijlocul tălpii.
- Mă întreb dacă ar fi diferit Camino dacă am fi venit cu partenerii de viață, spuse Jannie la un moment dat.
- Cred că da, i-am spus. Ideea drumului ăsta este să te scoată din zona de confort, din ceea ce știi și faci zi de zi. Să te facă să îți vezi tiparele. Să îți depășești fricile.
- Eu, dacă aș fi fost cu prietenul meu, cu siguranță că m-aș fi plâns de tot felul de chestii, a spus Larisa și a început să râdă.
- Știți, le-am spus lui Jannie și Larisei, vorbind acum cu voi mi-am adus aminte de ceea ce am spus când am plecat de acasă. Am spus că plec pe Camino pentru că vreau să fiu singură, să fiu eu cu mine. Dar de 3 zile sunt cu voi și mă simt foarte bine. Îmi dau seama că, de fapt, aveam nevoie de conectare. Conectare de-adevăratelea. Când unul se uită la televizor și dă din cap când celălalt povestește, aia nu e conectare. Când vii acasă de la serviciu și îl întrebi pe celălalt cum i-a fost ziua și îți spune „bine", nici aia nu e conectare. Când stai la o cafea și taci, sau vorbești despre starea vremii sau ultimele știri nu te conectezi cu celălalt.
Purtăm zi de zi atâtea măști și avem atât de multe de făcut, încât ajungem să uităm să ne conectăm. Cu noi înșine și cu ceilalți. Și ne trezim într-o zi că, deși avem oameni în jurul nostru, de fapt ne simțim singuri... Suntem singuri...
După ce au trecut câteva secunde, Chang, la care câteodată click-ul se produce un pic mai târziu, a făcut ochii mari și a scos acel sunet cu care deja m-am obișnuit și la care zâmbesc mereu: „Ahh..."
Ajunsesem aproape de un sat, Arre. Încă ne mai uitam după Aurelia, care la un moment dat o luase un pic în față și ne-am zis că o prindem din urmă, însă nici urmă de ea. Așa se întâmplă pe Camino. Oamenii apar, apoi pleacă, apoi reapar din nou, după o oră, o zi sau mai multe... Sper să o mai întâlnim pe drum.
Prima clădire care ne-a ieșit în față în Arre a fost o biserică. Se vedea că este foarte veche, iar pe zidul de lângă ușa de la intrare scria „Albergue Trinidad de Arre". Ne-am uitat unul la altul și ne-am înțeles din priviri. Mai aveam de mers cam 4 km până unde scria la carte că trebuie să ajungem astăzi, dar El Camino nu se face ca la carte. Jannie făcea eforturi să calce, și până la urma urmei nu ne grăbeam nicăieri.
Urma să avem o seară tare frumoasă, care să ne arate încă o dată frumusețea drumului, independent de hartă și de destinație.
Clădirea în care ne-am cazat avea o istorie de aproape 800 de ani, fusese biserică - și rămăsese o parte tot biserică - apoi spital pentru pelerini, apoi adăpost pentru pelerini, ceea ce era și astăzi.
Avea o grădină superbă, cu liniște și umbră, care ne îmbia să ne întindem pe iarbă, să ne odihnim și să ne bucurăm. În colțul grădinii Jannie a zărit un grătar, cu cărbuni și tot necesarul pentru niște fripturi pe cinste, grătar care avea să ne aducă două ore mai târziu, momente pe care nu mi le-aș fi imaginat pe Camino.
După ce am trecut de formalitățile de cazare - cel mai ieftin albergue de până acum, 8 euro patul - și ni s-a spus că la ora 5 și jumătate eram așteptați în grădină la o meditație nonreligioasă pentru pelerini, ne-am dus să facem câteva cumpărături.
La întoarcere, în grădină ne aștepta Marina, o doamnă la cam 50 ani, care urma să țină ora de meditație. Meditația a început cu o discuție despre călătoria nostră.
- El Camino te face să cobori din minte în inimă. Din gândire în simțire, a început să ne spună Marina. El Camino te învață să îți asculți corpul. Suntem atât de mult îngropați în gândurile noastre, încât nu suntem atenți la ceea ce simțim. Te dor picioarele și totuși continui să mergi, deși corpul tău strigă „Oprește-te!" Dar nu, tu trebuie să ajungi în următorul loc în care mintea ta și-a propus să ajungă. Și atunci El Camino îți dă mai multă durere, doar doar te vei opri. Exact ca în viața de zi cu zi.
Ne facem planuri și pierdem tot ceea ce avem de fapt, momentul Acum. În loc să ne acceptăm, să ne îmbrățișăm durerea și să ne ascultăm vocea interioară, ne focusăm pe ceea ce avem de făcut, a continuat să ne spună.
Nu am fost învățați să ne acceptăm partea aceea întunecată din noi, însă fără ea nu suntem compleți. El Camino te învață să te accepți, cu bune și cu rele. Și când termini drumul, vei vedea că El Camino ți-a arătat ce ai de schimbat în viața ta. Mai departe totul depinde de tine.
Frumos, mi-am zis în gând, cu aceeași curiozitate ca și zilele trecute legată ce îmi va revela Drumul.
A început apoi meditația. Cu ajutorul respirației ne-a ghidat să ne conectăm cu corpul nostru, în locurile în care simțim durere și să o acceptăm ca fiind parte din noi. După cele 20 minute de meditație, mare parte din durerea pe care o simțeam în gambe s-a disipat. Ne simțeam toți mult mai bine. Și seara de abia începea.
Jannie s-a apucat cu bucurie să pregătească grătarul, în jurul căruia ne-am strâns 8 persoane, toți cei care eram cazați în albergue. 8 oameni, fiecare cu povestea lui, din toate colțurile lumii, conectați în momentul prezent, într-o grădină din Navarra.
15 iulie. Ziua 4. Arre - Uterga, Camino del Perdon
Nu știu care este explicația, însă deși zilele astea am mers mult și ar fi trebuit să mă simt obosită, nu sunt. Și parcă nici nu am nevoie de somn. Corpul meu nu vrea somn, deși acasă, după o zi normală, îmi cad ochii în gură și 7-8 ore de somn nu îmi sunt suficiente. Aici mă bag în pat cu ochii cât cepele, gândindu-mă că ar trebui totuși să dorm, având în vedere că mă trezesc la ora 5-5:30. Adorm cu greu și mă trezesc ușor. Exact invers ca acasă.
Am plecat din Arre, după ce Larisa a verificat pe hartă cât avem de mers, la ce ne așteptăm pe drum, unde ar vrea să ne oprim. Face asta mereu, îi place să fie în control, a spus chiar ea. Iar eu uit imediat ce zice și îi spun:
- Lasă că vedem noi, o să facem după cum simțim. Să coborâm din minte în simțire, după cum spunea ieri Marina. Ce ar fi să lași planificarea azi, să vezi cum e fără?
A râs și a băgat harta înapoi.
- Da, așa e. Vedem noi!
Drumul de la Arre la Uterga, deși am urcat mult și nu a fost chiar floare la ureche, a fost diferit de zilele trecute. M-am oprit de câte ori am simțit nevoia să o fac. Când mi-a fost sete am băut apă, fără să îmi mai spun „Lasă că beau în 5 minute, când mă opresc să îmi trag răsuflarea."
Am mers încet, mult mai încet decât zilele trecute. Până la urma urmei, unde mă grăbesc?
Bătea vântul și era o plăcere să merg, admirând lanurile de grâu, dealurile, copacii, ascultând sunetele fiecărei crenguțe care se mișca în bătaia vântului. În vârful dealului am ajuns la „Sierra del Perdon", unde se află Monumentul Pelerinului, ce reprezintă o serie de pelerini din diferite ere, care trec pe lângă morile de vânt, iar mesajul scris pe una din bucățile de tablă este „Acolo unde drumul traversează vântul cu stelele".
Ne-am oprit cu 5 km mai devreme. Nu puteam rata grădina cu șezlonguri de la Albergue Camino del Pardon, care tocmai ce ne ieșise în cale.
Urma să fie o noapte în care am dormit ca un prunc, în patul de sus de lângă fereastra prin care intra aerul curat dintr-un mic sătuc de Navarra.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Buen Camino !