Foto: Profimedia Images
Eram foarte tânără, când am ajuns să lucrez ca merceolog la un CAP. Terminasem un liceu cu profil economic, la facultate nu am reușit și am ajuns să lucrez acolo unde am fost repartizată. Nu era bine deloc. Făceam cunoștință cu viața dură, cu oameni rapace, după ce toată adolescența trăisem tot într-o poezie și visasem că eu voi fi scriitoare. Nu eram pregătită deloc pentru a mă descurca acolo, dar nu despre asta e textul meu de azi, ci despre un om pe care l-am cunoscut în acel an, chiar înainte de Revoluție, cât am lucrat la CAP.
Era mărunțel. Cu privire albastră pătrunzătoare ca un laser. Vorbea puțin și cald. Pășea cu sfială. Nu țipa niciodată. Nu era șef. Făcea notă discordantă cu toți ceilalți, președintele de CAP - un om cu câteva clase, dar pus de partid în frunte, contabilii, șefii de fermă tot puși de partid, unii ingineri, alții la fel ca președintele de CAP. Toți erau stăpâni ai pământului. Toți călcau îndesat. Toți erau fericiți că viața le-a dat soartă de șefi peste pământ și bucate. Țipau la angajații mărunți și la țărani. Și printre ei trăia ca un fluture care de-abia dă din aripi domnul inginer Mihai Tudose și aș zice că și eu. Nu vorbea în ședințele de partid la care proștii erau zmeii zmeilor. Nu critica. Nu lăuda. Părea o umbră prezentă la bâlciul deșertăciunilor.
Auzeam despre el legende spuse șoptit. A crescut într-o casă de copii. A lucrat toată viața în cercetare. Urma să-și dea doctoratul. Ceva s-a întâmplat - existau povești că ar fi fost îndepărtat de comuniști; că un coleg i-a furat lucrarea la care lucrase zeci de ani - și a fost trimis la dracu în praznic să fie inginer-șef la un CAP. Făcea naveta din oraș cu autobuzul. Pentru el nu exista mașina CAP-ului, ci doar pentru alții. Apoi a venit un proaspăt absolvent de Ștefan Gheorghiu și a fost îndepărtat și din funcția de inginer-șef și a devenit șef de fermă, așa cum erau și alți șefi de fermă din sat, doar cu câteva clase.
Fără a fi vorbit vreodată cu el mai mult decât că ne salutam, devenisem curioasă de personalitatea lui, când mi-am dat seama că noul șef, venit în locul lui, îl respectă foarte mult. Aș zice că manifesta respect amestecat cu venerație. L-am auzit exprimându-se: „Nu vreau să greșesc... Nu vreau să mă fac de râs în fața domnului Tudose... Nu vreau să îmi facă observație…”
Și m-am trezit că mă întreb: Cine e acest om!? Pare fascinant. În spatele trupului mărunt poate că ascunde o istorie mare...
Într-o zi s-a nimerit să avem drum amândoi spre o fermă dintr-un sat al comunei. Am plecat pe jos. Așa se mergea atunci. Doar șefii cei mari și cei de la partid mergeau cu mașina. Cei mărunți pe jos. Oricum, domnul Tudose făcea naveta cu autobuzul din oraș în fiecare zi. Și pe acel drum de câțiva kilometri făcut la pas, tăcutul domn inginer Tudose a devenit extrem de vorbăreț și însuflețit. Am vorbit despre cărți, despre autori preferați, despre filozofi și muzică. I-am spus că îmi place Paganini și Mozart, că ador „Sonata lunii” de Beethoven. A spus că și el. Mi-a vorbit despre o carte, pe care tocmai o citise, în care e vorba despre niște yoghini care făceau niște lucruri ce păreau muritorilor de rând paranormale. I-am cerut cartea. A spus că mi-o aduce. M-a întrebat dacă am citit cartea „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Am spus că nu. A spus că mi-o va aduce el.
Eram aproape de satul cu ferma, unde trebuia să ajungem. El s-a oprit și m-a privit intens cu ochii lui albaștri laser. Apoi a vorbit cu sfială:
- E adevărat că ai crescut într-o casă de copii?!
Am dat din cap că da. El s-a întristat.
- Ce cauți aici?! Nu el locul tău aici, în jungla asta!
- Nici al dumneavoastră, i-am șoptit, dar el nu mi-a răspuns. A tresărit de parcă l-am pocnit cu cuvintele, dar a continuat:
- Ești merceolog. Ai grijă când se cântăresc mașinile. Toți fură ca-n codru. Tu pari căzută din lună și nu aș vrea să fii un Acar Păun.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am plecat în pământ. De când mă angajasem viața mea era un iad, despre care nu vorbisem cu nimeni niciodată. Dar nu mă îndoiesc că el știa. Cunoștea oamenii și cunoștea viața. Cunoștea șefii de care depindea soarta mea de angajat...
- Am dat la facultate. Nu am reușit. Trebuie să supraviețuiesc până la anul, am șoptit.
- La ce facultate?
- La filologie. Vreau să fiu scriitoare.
El a râs. A râs tare. Nu de visul meu, ci de curajul meu de a visa, în condițiile acelea.
- Mi-am imaginat, a șoptit, apoi a adăugat: Ai grijă ce acte semnezi! Ai grijă ce fac ceilalți șefi și șoferii. Mi-e frică pentru tine.
Am început să plâng mocnit. El mi-a ignorat plânsul și a plecat. L-am urmat.
- Mâine îți aduc cărțile, l-am auzit vorbind în fața mea. Ce flori preferate ai?
- Lăcrămioare și liliac. Trandafiri galbeni...
A doua zi mi-a adus cărțile promise. Le-am citit și am discutat despre ele. Apoi ne-am făcut obiceiul să vorbim despre cărțile citite. Mă uimea ce cultură vastă avea, indiferent de domeniu.
La ședințe mă privea, când se țineau discursuri despre producții record, despre îndeplinirea sarcinilor trasate de partid și de directivele ultimului congres și ne transmiteam din ochi ceea gândeam. El nu lua niciodată cuvântul. Stătea în ultimul rând tăcut și absent. Tot pe acolo eram și eu.
Nu l-am întrebat niciodată despre ceea ce auzisem despre el. Despre munca în cercetare, despre lucrarea de doctorat furată, despre alungatul lui din cercetare la munca de jos, despre casa de copii... Nu îmi permiteam.
Observam cum se poartă cu oamenii simpli. Cald, răbdător, cu drag... Nu le vorbea niciodată oamenilor din sat cu „tu”, ci întotdeauna folosind pronumele de politețe. Când nu îi plăcea cum lucrează cineva nu țipa, nu făcea observație cu tupeu sau cu aer de superioritate, ci lua sapa sau altă unealtă, cu care trebuia făcută treaba din mâna țăranului și lucra el, ca să arate cum se face.
Să nu vă închipuiți că oamenii îl respectau sau îl iubeau pentru asta. Râdeau de el. Ha, ha, ha! Ce mai inginer! A pus mâna pe sapă să ne arate.
În schimb îi respectau și se înclinau în fața celor care îi înjurau și îi umileau din pragul mașinii, căci erau prea mari să coboare pe pământ, cei ce le vorbeau cu „tu” și răstit. Oamenii îl respectau pe cel care calcă cu bocancul pe suflete, nu pe cel care avea doar vorbă blândă, bunătate și iubire pentru ei.
El era un Don Quijote, pe drumul lui, departe de lucruri și fapte ce nu îl mai puteau răni sau atinge.
Iarna a fost foarte bolnav. În primăvară a venit puțin la serviciu, dar era și mai umbră decât umbra pe care deja o știam. M-a întrebat dacă sunt bine și cum am trecut prin iarnă. Am plecat ochii fără a-i răspunde. El a înțeles. Mi-a întins o pungă și a șoptit stângaci în timp ce eu îl întrebat din ochi ce e cu ea:
- Ai spus că îți plac lăcrămioarele și liliacul
În pungă erau rizomi de lăcrămioare cu mici muguri de frunze și un pui de liliac.
- E liliac alb. Nu mi-ai spus ce culoare îți place. În august o să îți aduc și butași de trandafiri galbeni și o să te învăț cum să îi pui.
- Mulțumesc, am șoptit.
Dumnealui mi-a explicat cum să le plantez, ce sol le place și cât soare sau umbră. A fost ultima dată când l-am văzut și am vorbit cu el. Nu a mai venit la serviciu. S-a pensionat. La scurtă vreme am auzit că a murit.
Și după moartea lui am tot auzit povești despre el.
Despre felul în care venera pământul și meseria pe care și-o alesese.
Despre felul în care ajuta pe toată lumea când voia să cultive ceva.
Despre povești spuse de prieteni de-ai lui, care, dacă voiau să înființeze o grădină cu pomi, apelau la el și că de cele mai multe ori el nu se mulțumea doar să dea sfaturi, ci se ducea să vadă terenul. Ajuta la plantat. Explica cum se întreține cultura și cum se fac lucrările de îngrijire.
...
Am și acum lăcrămioare și liliac alb în grădină. Primăvara când le îngrijesc și le prășesc îmi amintesc de domnul inginer Tudose Mihai, acel domn cu care viața nu a fost prea dreaptă, dar el și-a trăit-o drept.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.