Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Oamenii se restructurează ca firmele. Și invers

Restructurarea este acel proces prin care o entitate trebuie să se reinventeze atunci când este îndatorată excesiv. Aceasta din urmă face ca acea entitate să nu (mai) poată funcționa la parametri optimi pentru că este (prea mult) datoare altora. Din această perspectivă, voi încerca să argumentez că, dacă firmele ajung să sufere din motive de îndatorare excesivă, care le conduce de multe ori la insolvență/faliment, oamenii, mai precis componența psihologică a vieții acestora, suferă din același motiv. Altfel spus, există o similitudine între îndatorarea financiară a firmei și îndatorarea psihologică a adultului. Vestea bună este că putem transgresa soluții utilizate într-un domeniu (cel al firmelor) în celălalt (cel al oamenilor), anticipând astfel sau prevenind efectele nocive ale „îndatorării” excesive.  

Cum apare și cum se manifestă îndatorarea (excesivă) a firmelor și oamenilor?

O firmă are ca obiectiv livrarea de bunuri și servicii, iar pentru acest lucru, în principiu, firma își definește de la bun început domeniile de activitate în care va activa și în care va produce valoare. Pentru a simplifica, în esență o firmă are ca obiectiv crearea de valoare pentru clienți, generarea de profit și întoarcerea investiției către acționari. Modalitățile prin care aceste obiective se realizează sunt complexe și fac obiectul a nenumărate studii în domeniul administrării afacerilor. De la politică investițională până la leadership și calitatea acestuia, paleta de instrumente la care firma apelează este vastă, inovativitatea fiind principalul resort care ajută firma să inventeze instrumente de lucru noi.  

Cu timpul, din motive naturale, creșterea endogenă ajunge însă să nu mai ofere perspective apreciate de finanțatori, în ciuda inovativității și creativității de care dă dovadă firma, astfel că managerii firmei ajung să apeleze la modalități exogene de creștere, așa cum le numesc specialiștii. Aceste modalități sunt multiple și variate, însă cele mai populare sunt infuzia de talente noi și o politică de achiziții și fuziuni diversificată. Trebuie spus că, dacă ambele modalități au ca obiectiv primenirea firmei cu sânge nou, acestea vin la pachet cu stres însă, cumva natural, de puține ori corect și suficient cuantificabil pentru funcționarea sănătoasă a firmei.

Dacă varianta de creștere prin aducerea și integrarea de talente noi pare a fi una cu impact în principiu certificat (cel puțin așa arată studiile de specialitate), cea de-a doua variantă are un grad mai mare de complexitate pentru că vine la pachet cu implicații diverse, având în vedere că vorbim de o adevărată grefa care se lipește de corpul firmei, în speranța că aceasta va reuși să o integreze constructiv într-un timp rezonabil. Se întâmplă însă ca de cele mai multe ori această grefă se face prin îndatorare la finanțatori externi (i.e. bănci, fonduri de investiții, etc.) câteodată chiar la presiunea acestora. Ar fi de spus că nu de puține ori astfel de grefe au loc că urmare a înclinației managerilor firmei către grandoare, ego-ul acestora jucând astfel de multe ori un rol determinant. Se ajunge astfel la operațiuni de fuziuni/achiziții scumpe, care îndatorează noua entitate rezultată din operațiune și care ajung să cutremure din temelie înseși fundamentele acesteia, afectând iremediabil chiar activitatea de bază, iar procentul de cca 50% de achiziții/fuziuni eșuate nefăcând decât să demonstreze această realitate (prea scumpă).

Aici intervine o scurtă paralelă între dezvoltarea firmelor și dezvoltarea psihologică a oamenilor, mai ales în prima parte a vieții acestora – copilăria. Pentru că așa cum am văzut, firmele se dezvoltă de multe ori urmare a exacerbării ego-ului managerilor, într-o modalitate similară trebuie spus că acesta este de asemenea de multe ori la baza dezvoltării și la definirea traseului în viață al unui copil. Nu, nu e vorba de ego-ul copilului, chiar dacă sunt motive să credem că acesta apare și de dezvoltă de la vârste fragede, ci de ego-ul părinților copilului. 

Economia comportamentală ne învață că multe din deciziile părinților în legătură cu copiii lor sunt dirijate de identificarea părinților cu copiii și de dorința părinților de a oferi copiilor o situație materială/socială cel puțin la înălțimea celei la care au ajuns ei. În esență, explicația vine din faptul că viteza de upgradare a percepției în legătură cu apartenența la o clasă socială este direct proporțională cu investiitiile făcute de adult (i.e. timp, resurse, educație, etc.), dar mai ales scade cu timpul, iar în aceste condiții copilul apare ca o supapă care poate scurtcircuita această upgradare. Poate cele mai bune exemple în lumea în care trăim sunt reprezentate de 1) multitudinea de părinți care expun public realizări/fotografii cu copiii lor în rețelele de socializare și 2) de oportunitatea pe care aceste rețele o oferă părintelui pentru a ura La mulți ani ! copilului care tocmai a împlinit…6 luni.  

În aceste condiții, copiii devin astfel involuntar buzdugane ale părinților în încercarea acestora de a accede într-un timp mai scurt la o clasă socială superioară. Încep astfel investițiile în copii, similare cu invesțiile companiilor în joint-ventures și/sau fuziuni și achiziții. Apar după cum urmează: lecțiile de pian, lecțiile de vioară, lecțiile de chitară, lecții de balet, lecțiile de canto, lecții de desen și nu de puține ori toate la un loc. La acestea s-ar putea adauga multitudinea de pasiuni care sunt inoculate copilului de multe ori artificial și care din nou, de multe ori, fac parte din arsenalul pasiunilor pe care părintele nu și le-a putut îndeplini la un anumit moment al existenței sale. Toate aceste investiții poartă așteptarea ca, la un moment dat, unele dintre ele vor ajuta copilul, ulterior devenit adult, în realizarea acelei treceri într-o clasă socială superioară de care vorbeam, ajutând astfel și părintele. Pe de altă parte, cum mai nimic nu vine fără costuri, pasiunile inoculate vor genera un fel de îndatorare a copilului (viitor adult) cu privire la cum ar trebuie el să fie pentru a fi un câștigător al vieții de-o manieră generală.

Implicațiile unei „îndatorări” excesive

Prea multe lucruri făcute în același timp strică pentru că nu ajungi să faci mai nimic bine și fundamentat. Cam același lucru se întâmplă și cu supra-îndatorarea firmelor și a oamenilor. În dorința de a acoperi multe domenii, firmele și oamenii uită de cele mai multe ori că de fapt lucrează pentru a plăti „datorii”. O achiziție/fuziune reușită în cazul unui firme nu înseamnă doar costul de achiziție al unui concurent (de multe ori incomod), ci înseamnă și integrarea acestuia, iar integrarea vine cu costuri intagibile, a căror valoare este în cel mai bun caz doar o estimare chiar și pentru cel mai bun finanțist din lume. În afară de plata datoriei antamate pentru costul achiziției propriu-zise, mai e de plătit și dobânda care adaugă încă un strat la gradul de îndatorare.  

Similar cu firmele, copiii odată deveniți adulți vor tinde să răspundă unor deziderate sociale care nu le sunt neapărat proprii, ci sunt niște „datorii” rămase din trecut și pe care le plătesc în prezent, pe o perioadă de cele mai multe ori nedefinită. Fundamentul acestor „datorii” vine dintr-o condiționare atemporală și valabilă în orice geografie. Bunăoară, ești aliniat cu societatea dacă se întâmplă: 1), 2), 3), 4), 5)…etc. Plata „datoriilor” dobândite necesită pluri-disciplinaritate și asumarea unor activități multiple pentru că altfel, societatea te percepe insuficient dezvoltat, însă activități desfășurate în același timp pur și simplu consumă energie. Pentru a fi o persoană de succes, adultul va tinde să muncească excesiv de mult, pentru a obține o situație financiară acceptabilă social, va tinde să-și petreacă cât mai mult timp alergând după oportunități, pentru că ele asigură calea către succes și nu în ultimul rând va tinde să uite cine e și ce vrea el să fie cu adevărat. Pe scurt, obiectivul trecerii prin viață a adultului migrează de la căutarea fericirii către plata „datoriilor” societale, care în realitate au resorturi psihologice plantate/ancorate de alții, sau în tot cazul nu de el. 

 Când firmele ajung să fie excesiv îndatorate se prefigurează mai multe scenarii. În cazul fericit, anumite firme constată că sunt deja mult prea îndatorate și decid să-și consolideze poziția, plătind regulat și la un nivel acceptabil datoriile acumulate până la acel moment. Astfel de situații sunt poate regulă, însă ar trebui să nu uităm un element amintit mai devreme și doar natural: ego-ul oamenilor. Nu de puține ori, acesta are rolul de a împinge managerii către comparații nenaturale între firmă lor și celelalte firme, comparații care îi conduc către decizii de îndatorare suplimentară și de-o manieră continuă. Comparațiile sunt în esență o supapă naturală de progres, însă acestea devin dăunătoare când sunt exacerbate și conduc la decizii nesustenabile pe termen mediu și lung. Se întâmplă însă și opusul situației de mai sus și din păcate din ce în ce mai des în prezent. Firmele profund îndatorate cunosc dificultăți la plata datoriilor, iar această situație conduce destul de repede la efecte cunoscute publicului specialist și nespecialist sub numele de insolvență și/sau faliment. Odată intrată în insolvență, nu este imposibil ca o firmă să se salveze, însă drumul către ieșire e unul lung, anevoios și dureros. Șansele de reușită depind de mulți factori, iar cei mai mulți sunt exogeni și de cele mai multe ori scapă controlului firmei.

Similar cu îndatorarea firmelor, îndatorarea psihologică excesivă a copilului devenit adult îl poate aduce pe acesta în teritorii dureroase, la capătul cărora se întrevede nefericita depresie. În dorința de a face multe pentru a fi acceptat societal, adultul uită să fie ceea ce este el, și continua să fie foarte mult ceea ce au vrut/vor alții să fie, sau în ipoteza în care identifică diferența între cele două lucruri tinde să le amestece. Activarea memoriei îi transmite că trebuie să fie „într-un anume fel” pentru a fi acceptat în comunitate. Așa a învățat de mic și așa acționează și mai târziu. În lupta cu trecutul, de cele mai multe ori uită însă să fie el, fără „datorii”. În plus, cum energia de care dispune e limitată, activarea energiei pentru plata datoriilor limitează focusarea pe prezent conducând inevitabil la tulburări care, transformate în psihoze, reprezintă semnele incipiente ale depresiei.

Soluții

În amblele situații extreme – firme insolvente sau oameni depresivi – soluția „doctorului” e aceeași: restructurarea. Pentru firme restructurarea înseamnă restructurarea capitalului și a operațiunilor. Firma supra-îndatorată ajunge să reconsidere/diminueze operațiunile pe care le derulează, dezinvestește pentru a plăti o parte din datorii, iar de cele mai multe ori va restructura capitalul, găsind un eventual investitor (îl vom numi mentor nou) capabil să preia datoriile în schimbul controlului asupra companiei. Vechile obiceiuri se metamorfozează iar firma ajunge să înțeleagă (tardiv) că poate trăi și cu mai puțin. Pentru această lecție va fi plătit însă un preț mare: consultanți, avocați, administratori speciali/judiciari, lichidatori, creditori, etc. nemaivorbind de prețul plătit pentru pierderea reputației…

Restructurarea personală nu e chiar cu mult diferită, însă necesită un exercițiu mult mai dureros pentru că implică activarea selectivă a memoriei. Folosind același criteriu al structurii unei firme (capitaluri împrumutate și capitaluri proprii) adultul are de restructurat „capitalurile împrumutate”, altfel spus „datoriile” despre care tocmai am vorbit și care îi dirijează existența. O restructurare fericită este aceea în care adultul ajunge să facă cât mai clar diferența dintre „datoriile” acumulate în copilărie și „capitalurile proprii” (i.e. equity personal-ceea ce este el în momentul de față sau ceea ce vrea sau poate fi). Vestea bună este că procesul este reversibil și că transformarea e posibilă la orice vârstă. Vestea proastă este că acest lucru necesită un exercițiu introspectiv de multe ori dureros și care, cum spuneam, are un prieten mai puțin în memorie. Adultul are însă un prieten în capacitatea lui de a face apel la talente noi, capabile să-i transforme structura percepției de sine. Achiziționarea de talente noi se face prin apelul la tehnici de tip coaching (i.e. intern și/sau extern), iar prin aplicarea acestor metode adultul va înțelege importanța „datoriilor” acumulate în existența sa și-l vor ajuta să se expună la idei/oameni noi, toate asumate la timpul prezent! 

Prevenția

Ca mai întotdeauna, situațiile extreme sunt de evitat. Cum însă? Ei bine, firmele ar putea înțelege proactiv că mărirea și creșterea lor nu depinde de grandoarea deciziilor pe care le iau, ci de cât de bine reușesc să acopere nișa pe care activează. Fiind cele mai bune în acea zonă, vor putea controla răspunsul concurenței în acea piață și nu se vor împrumuta pentru a investi resurse în achiziții nejustificate sau investiții faraonice. Împrumutând capitaluri pentru a deveni cât mai performante în ceea ce fac vor evita costuri de integrare a unor grefe despre care statistica ne învață că sunt în general greu de integrat, iar chiar și când estimarea integrării este pozitivă, în realitate s-ar putea dovedi că este prea târziu pentru că transformarea a devenit iremediabilă. S-ar putea focusa așadar pe tot ce înseamnă optimizarea folosirii activelor proprii, chiar dacă pentru această optimizare ar fi nevoie de capital adițional. Acest capital nou, însă, va fi folosit pentru ca firma să devină din ce în ce mai competitivă pe piață și în domeniile în care activează.

În privința oamenilor soluția pleacă de la aceeași structură aparent antagonică între cele două tipuri de capitaluri. Una din soluții ar fi ca la nivelul părinților să se identifice timpuriu filoane de aptitudini ale copilului, iar acelea să fie corect exploatate. S-ar evita energii investite în „active” neproductive care mai târziu nu au decât rolul de a „îndatora” inutil copilul devenit adult. Acest lucru implică un exercițiu amplu de comunicare și integrare a nevoilor copilului, însă pe termen lung exercițiul va da roade. O altă soluție ar fi evitarea „implantării” unor comparații care în mod fundamental au rolul de a crește îndatorarea copilului devenit adult cu privire la cine / ce trebuie să fie el pentru a avea o viață de succes.  

Dacă cele două soluții presupun în esență prevenția, ar mai fi de spus că reparația (restructurarea) adultului e posibilă, însă ca orice reparație e mult mai costisitoare față de prevenție. Adultul va trebui să înțeleagă ceea ce este el (care este capitalul propriu pe care se poate baza în caz de nevoie de a dezinvesti) și să negocieze ce vor alții să fie el, acest din urmă element însemnând în esență restructurarea „capitalurilor imprumuate”. Nu, adultul nu va trebui să trăiască izolat, bazându-se doar pe „capitalurile proprii” (i.e. doar ceea cea vrea el să fie) pentru că trăiește într-o societatate integrată, în care supraviețuirea și progresul se bazează pe interacția între membrii societății (i.e. s-a dovedit științific că persoanele care socializează extensiv sunt mai puțin predispuse la depresii). În concluzie, adultul trebuie doar să reflecteze la rolul său unic și să încerce să-l găsească, în calitate de proprietar ar „capitalurilor” pe care le-a generat și le generează pentru el și nu pentru plata datoriilor antamate de alții, la un anumit moment al vieții sale. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Interesant articol!De faptl nici nu putea sa fie altfel.Sa stii ca incerc si eu din rasputeri sa ma reinventez.Daca am reusit sau nu....asta ramane de vazut.Oricum a fost scurta perioada ( 6 luni) de cand functionez pe o alta pozitie.Pentru mine cel mai important este copilul, pe care parintele il lasa cu incredere in unitatea noastra. Prin politica mea am cautat sa aduc imbunatatiri in ceea ce priveste hrana, siguranta si educatia lui.Ceea ce ma bucura sunt feedback-urile pozitive pe care am inceput sa le primesc din randul parintilor.Tu, Calin, scrie in continuare!Avem nevoie de sfaturile intemeiate si bine gandite ale tale.O sa le mai caut.
    • Like 0
  • Bun articol, din pacate ma regasesc si eu in anumite pasaje, desi am incetat de mult sa ma zbat pentru a urca o scara sociala ireala efectele comparatiilor facute in trecut de catre persoanele din jur le simt si acum.
    • Like 0
  • bluenavy check icon
    Frumos! Felicitari!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult