Foto: Getty Images
În cele ce urmează, o poveste pe care nu am spus-o nimănui până acum. E despre Jimmy, un tată pe care nu l-am înțeles atunci când ne beam cafea cu lapte împreună, la doi pași de Oxford Circus. Când am făcut-o, a fost prea târziu.
Nu cred să fi avut mai mult de 55 de ani. Părea mai în vârstă, din cauza cearcănelor vineții și a păienjenișului de riduri care-i acoperea fruntea, dar mai mult decât orice, îl îmbătrânea barba stufoasă, de un blond cenușiu, năpădită de fire albe și gri, care aproape-i acoperea buza superioară. Ochii, de-un albastru-verzui, asemenea oceanului dormitând în jurul unei insule tropicale, îi străluceau de fiecare dată când ieșea diminețile din cortul lui roșu, plin de pete, așezat pe trotuar, lângă cafeneaua Pret A Manger, de la intersecția Carnaby cu Little Marlborough, chiar lângă faimosul pub Shakespeares Head.
Se trezea cu câteva minute înainte să ajung în dreptul cafenelei de unde obișnuiam să-mi iau în acele zile blânde de iulie 2018 latte-ul și croissantul cu scorțișoară. Începusem jobul de câteva săptămâni, într-o clădire victoriană situată pe Great Marlborough Street și îmi făcusem un obicei să fac un scurt ocol, imediat ce ieșeam din stația de metrou Oxford Circus, pentru a face popasul la acea cafenea, pe care o descoperisem întâmplător în prima zi în care rătăcisem drumul către șantier, încurcându-mă în indicațiile GPS-ului.
Atunci am văzut pentru prima oară și cortul roșu. Jimmy tocmai își scutura plapuma puțin mai încolo, să nu intre praful în cafenea, răsucindu-și gâtul dintr-o parte în alta, ca să și-l dezmorțească. De-abia se trezise iar ochii îi erau încă umflați de somn. Chiar și așa, erau vii, de-un albastru cum rar îmi fusese dat să văd până atunci, atenți la tot ce se petrecea în jur. Cred că m-a văzut că-l observam de secunde bune, pentru că s-a oprit din ce făcea și m-a salutat, de parcă eram o cunoștință veche, pe care de-abia aștepta să o vadă.
Am fost tentat să mă întorc, gândindu-mă că poate tocmai văzuse vreun prieten care apăruse în spatele meu. N-am făcut-o și am așteptat să văd ce urmează. S-a apropiat de mine, cu un zâmbet imens în barba dezordonată, plină de scame și fire de tutun, a aruncat plapuma către intrarea în cort și m-a salutat din nou, ducând mâna stângă la un chipiu imaginar. M-a bufnit râsul. Era atâta bună dispoziție în fața aia ridată, plină de păr zbârlit, în ochii ăia mari și albaștri ca apa oceanului deasupra coralilor, încât era imposibil să rămân serios.
Mi-a spus că-l cheamă Jimmy și m-a întrebat ce-i cu mine p-acolo. Nu mă mai văzuse până atunci prin zonă. I-am răspuns că mă duc la muncă, dar că mă rătăcisem un pic. Dacă tot ajunsesem lângă cafenea, mă gândisem că nu mi-ar strica o cafea și un croissant sau un melc cu stafide. Mi-a urat poftă bună și succes la noul loc de muncă. I-am mulțumit și am dat să intru în cafenea. Atunci, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-l întreb dacă nu cumva vrea să-i cumpăr ceva.
Văzusem, nu o dată, cum trecătorii îi întrebau pe oamenii străzii care-și fac veacul de ani de zile în vecinătatea cafenelelor din Londra, ce doresc să mănânce sau să bea. Se așezau pe vine lângă ei, vorbind despre vreme sau fotbal, iar apoi intrau în local și le cumpărau o cafea, un ceai sau un croissant, în funcție de dorința fiecăruia. Îmi promisesem că voi face și eu la fel într-o zi, atât de mult îmi plăcuse acel tip de apropiere, de la egal la egal, între oamenii care doar merg pe trotuare și cei care aparțin străzilor.
L-am întrebat pe Jimmy ce ar pofti în dimineața aceea. S-a gândit o clipă și a decis: o cafea cu lapte și un corn cu scorțișoară. Am luat la fel și pentru mine. Câteva minute mai târziu, stăteam amândoi afară, sorbind din cafea și mușcând din croissant. Mă uitasem la ceas și constatasem că aveam încă suficient timp să ajung la timp la noul job. Era la doar câțiva pași distanță de cafenea. Nu mai știu despre ce am vorbit cu Jimmy în minutele alea. Cu siguranță, nimic important. I-am spus că sunt român, că locuiesc de doi ani în Londra, lucruri de genul ăsta. El m-a ascultat cu atenție, mișcându-se de pe un picior pe altul, uitându-se din când în când în lungul străzii. Am terminat de mâncat și de băut, i-am strâns mâna și am plecat spre job.
A doua zi, deși aș fi putut alege un traseu mai scurt de la stația de metrou către muncă, am preferat să mă „rătăcesc” din nou, pentru a-mi lua cafeaua de la Pret A Manger-ul lângă care locuia Jimmy. Era tot acolo, parcă așteptându-mă. Ne-am salutat, am intrat în local și am luat două cafele cu lapte și două foietaje cu scorțișoară. Mi-a mulțumit și a spus că o să mănânce mai târziu, nu se simțea prea bine. A luat vreo două guri de cafea și m-a întrebat cum îmi merge. Nu mai știu ce i-am răspuns, știu doar că am vrut să o iau din loc, deși aveam suficient timp să ajung la muncă.
În momentul ăla, Jimmy a început să vorbească. În vreo trei – patru minute mi-a povestit întreaga lui viață. Locuise în Kent, muncise ca mecanic într-un service auto, se apucase de droguri și începuse să bea din ce în ce mai mult, îl părăsise nevasta, îl dăduseră afară de la serviciu, venise în Londra cu vreo șapte ani în urmă, își cumpărase un cort cu ultimii bani și de atunci, locuia pe stradă. În esență, asta era povestea lui Jimmy.
Nu știu de ce s-a apucat să-mi povestească toate lucrurile alea, însă mi s-a părut că i-a prins bine că a făcut-o. Am mai aflat că avea o fiică de 28 de ani, pe care nu o mai văzuse de multă vreme. La un moment dat, Jimmy îndrăznise să ia trenul din Charing Cross către orășelul din Kent în care locuia fiica lui, Angela. Își strânsese cortul roșu, își luase în spatele rucsacul imens și plecase să-și vadă fata, care se mutase cu prietenul ei într-un apartament dintr-o mică localitate, nu departe de orașul în care trăise până în urmă cu câțiva ani, alături de Jimmy și mama ei. Aflase adresa la care stătea Angela, de la un cunoscut care trecuse pe lângă cortul lui, pe vremea când locuia pe Piccadilly St, aproape de biserica Saint James.
Când a coborât din tren, lui Jimmy i s-a făcut frică. Nu o mai văzuse pe Angela de un an, când el plecase cu o sacoșă plină cu haine către Londra, care avea să-i devină casă de atunci încolo. A traversat pasarela și a așteptat trenul de întoarcere în Charing Cross. De atunci, nu a mai încercat niciodată să-și vadă fiica. M-am uitat la ceas, aproape că întârziasem la muncă. Mi-am cerut scuze și i-am promis că vom continua discuția a doua zi.
Am trecut în fiecare dimineață pe la Jimmy, timp de multe săptămâni, discutând despre câte lună și în stele, eu povestindu-i despre România și despre lucrurile care îmi plăceau ori îmi displăceau în Londra, el despre fosta lui soție și despre fiica lor, Angela, care întotdeauna fusese un copil ascultător, probabil cea mai cuminte fetiță din lume. Mi-a povestit cum mergeau la mare, în sud, plimbându-se toți trei de-a lungul falezei, cum umpluseră grădina cu flori, cum dădeau din când în când câte o tură cu bicicletele în jurul orășelului în care locuiau.
La un moment dat, mi-a arătat și o poză cu Angela (în care avea, poate, 10 sau 11 ani), îmbrăcată cu niște blugi albaștri și un tricou roz, cu părul blond tuns scurt și cu aceiași ochi albaștri ca apa oceanului de-a lungul unei insule tropicale. Vorbea aproape numai despre fiica lui, de fiecare dată când ne întâlneam lângă cafenea. Îl ascultam mereu cu atenție, fiindu-i aproape recunoscător că mă făcuse părtaș la povestea lui și mai ales, la dorul de unicul său copil, pe care nu-l mai văzuse de aproape șapte ani.
Îi priveam cearcănele vineții, care însă nu umbreau cu nimic ochii aceia vii, în care viața nu părea să se fi stins vreodată. Nu l-am văzut în nicio dimineață trist. Nu-mi amintesc să mi se fi plâns vreun moment că-i lipsește ceva, că are nevoie de bani sau de o plapumă nouă. Întotdeauna era, dacă nu vesel, măcar împăcat cu încă o dimineață care apucase să vină, găsindu-l în viață, gata să trăiască acea nouă zi care i se oferea fără condiții.
A recunoscut că uneori, când mai primește câteva lire, își cumpără câte o sticlă cu băutură și o dată pe săptămână, tutun, foițe și filtre. De la mine nu a vrut să primească bani, spunându-mi că e suficient că ne bem cafeaua în fiecare dimineață. M-a asigurat că nu moare de foame, că-s destui cei care-i lasă sandvișuri la intrarea în cort, apă găsește din belșug iar câteodată mai pică și o liră, două.
Într-o bună zi, l-am anunțat că jobul meu e pe sfârșite. Intrasem în ultima săptămână de muncă. I-am promis că din când în când o să mai trec pe la el, ca să văd cum îi mai merge. Mi-a zâmbit, cu ochii lui mari și albaștri, plimbându-și mâna prin barba deasă. M-a rugat să n-o fac, să-mi văd de viață, să nu mă preocupe soarta lui. Am insistat că o să trec, totuși, că o să-mi fie dor de diminețile noastre cu cafea și cornuri cu scorțișoară.
Pentru prima oară, l-am văzut cum se întristează. Și-a plecat capul și mi-a spus că nu ne vom mai vedea niciodată. Era atât de abătut, încât nu i-am mai spus nimic. Am plecat spre serviciu, lăsându-l acolo, în fața cortului, cu cafeaua în mână. Am continuat să vin până în ultima zi, însă întâlnirile noastre au fost din ce în ce mai scurte. Îmi spunea că nu se simte prea bine, că are ceva de făcut, evitând să mai vorbească. În ultima zi, am stat doar un minut sau două. Ne-am strâns mâinile iar la plecare, i-am promis că o să trec să-l văd, chiar dacă el nu dorește să o fac.
Nu a spus nimic, ci doar și-a dus mâna stângă, într-un salut milităresc, către un chipiu imaginar. L-am salutat și eu la fel, fără să-mi mai vină să râd, așa cum se întâmplase în prima zi când ne întâlniserăm. Am plecat încet către stația de metrou, gândindu-mă la acel om pe care, probabil, nu aveam să-l mai văd vreodată.
Nu m-am ținut de cuvânt. În lunile următoare, m-am luat cu munca, cu problemele de zi cu zi, mi-a fost mereu peste mână să mai trec pe la Pret A Manger-ul de la intersecția Carnaby cu Little Marlborough. M-am simțit vinovat o vreme, apoi am uitat cu totul de Jimmy. Mi-am spus că așa e viața, până la urmă nu aveam nicio treabă cu străinul acela, doar ne intersectaserăm o vreme, cortul lui fiind oarecum în drumul meu către un job temporar din centrul Londrei.
Iar apoi, într-o zi friguroasă de noiembrie, am avut treabă aproape de cafeneaua lui Jimmy și mi-am amintit de el. Am ocolit vreo câteva străzi ca să ajung acolo. Cortul lui roșu, plin de pete, dispăruse de pe trotuar. Am intrat în cafenea și am întrebat-o pe una dintre angajate dacă știa ceva ce Jimmy. Mi-a răspuns că-l luase o ambulanță pe la începutul lui septembrie, într-o sâmbătă după-masă. Jimmy nu mai ieșise din cort de vineri dimineață. Își băuse cafeaua, pe care i-o cumpărase un client care-l cunoștea de ani buni, iar apoi dispăruse sub pânza roșie. Au ieșit toate din cafenea când l-au urcat pe targă iar el s-a uitat către ele cu ochii lui albaștri ca marea. Două zile mai târziu, au venit doi băieți de la serviciile sociale, probabil, ca să-i strângă cortul și lucrurile. De atunci, nu au mai auzit nimic de el.
Am plecat de acolo fără să mai cumpăr cafeaua pe care plănuisem să o beau cu Jimmy. M-am gândit că poate s-a făcut bine, s-a externat și s-a mutat într-o altă zonă a Londrei. Mi-am imaginat că într-o bună zi o să-i văd din nou cortul roșu, pe o stradă din centru, aproape de o cafenea. Că o să-mi iasă în întâmpinare, salutându-mă militărește, cu degetele atingându-i chipiul imaginar. Iar apoi, povestindu-mi despre Angela și despre momentul în care o va întâlni din nou, pentru a o strânge în brațe. Asigurându-mă că nu a așteptat niciodată să-l caute, pentru că el nu avea dreptul, pentru că și-l pierduse de mult.
Și atunci, am înțeles de ce îmi ceruse să nu-l mai caut vreodată, sfătuindu-mă să-mi văd de viață, să-l uit, așa cum făcuse și fiica lui, pe care nu îndrăznise, nici măcar o dată, să o viziteze în atâta amar de ani, fiica lui, care niciodată nu l-a căutat pe cel pe care mi-l voi aminti întotdeauna într-un singur fel. Ca pe bărbatul cu barbă căruntă și dezordonată, cu ochi albaștri ca marea împresurând o insulă tropicală, care renunțase să mai aștepte pe cineva în ultimii săi ani de viață, bucurându-se, în schimb, de fiecare dimineață cu miros de cafea și scorțișoară.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce ne învață acest bărbat de pe străzile Londrei? Străzi spre care aleargă ai noștri români.. Că adevăratele valori rămân aceleași pentru toți cetățenii planetei! Că românul poate fi OM in orice colț al lumii. Si că...
"Omul cultivă o mie de trandafiri fără să găsească lucrul pe care îl caută, când de fapt l-ar putea găsi într-un singur trandafir."
~ Antoine de Saint-Exupery
"Tipul" are condei si stie ce si cum sa scrie.
Indiferent daca-l crezi sau nu, poate odata, cand langa masa din Centrul Vechi unde-ti bei cafeaua o sa apara o mana intinsa.
Poate atunci, amintindu-ti, o sa te scobesti in buzunar si-o sa te gandesti ca pe langa importanta dumitale persoana care nu crede ce spune altul mai exista si multi alti oameni care n-au capabilitatea sa stea la o masa in Centrul Vechi ca sa soarba o cafea.
E atat de simplu!