Lecția pe care am învățat-o de la Gigi, morarul demotivat care își făcea doar treaba. Până într-o zi, când a devenit cel mai bun din țară

Foto: Profimedia Images

Tare des aud nemulțumiri ale șefilor privind oamenii pe care-i păstoresc. „Nu se implică, nu sunt motivați, nu-i interesează” și altele asemenea. Este mereu despre ei, cei nemotivați și neinteresați.

Da’ oare eu, eu liderul, unde sunt în filmul ăsta? Cum și cât îi ajut, cum și cât îi încurajez ori descurajez?

Gigi e un morar foarte pasionat de meseria lui. De a face lucrurile bine, de a dovedi că se pricepe. Că iubește ce face, că e bun în ce face. Doar că nimeni nu i-a cerut vreodată să fie bun, i-a cerut doar să facă. Atât. Să fie prezent și să facă. Așa că e prezent și face. Zi după zi, cu un zâmbet amar pe buze.

Și mai are o frustrare, adâncă și ascunsă. Viața nu i-a oferit șansa de a face o facultate. Sufletul și priceperea îi spun că putea, că merita. Soarta a zis altfel. Așa că așteaptă liniștit vremea pensiei, ce se apropie.

Septembrie, o dimineață ca oricare alta, până pe la 9. Cade trăsnetul. Gigi află că fabrica în care-și așteaptă pensia a fost vândută. Totul se va schimba, poate au venit capitaliștii s-o închidă. „Nu-i nimic, plec la pensie”, își împacă teama.

Asta îi spune și noului manager, care le vorbește de planurile de viitor. „Plec, la vârsta mea nu mai fac față schimbărilor. Veți cere calculatoare, poate limbi străine, cine știe ce minuni mai vreți”. Fața-i e tristă, „de-aș fi mai tânăr, v-aș arăta eu vouă” citești în tristețea lui.

„Gigi, poți pleca la pensie, meriți asta”, i-a spus cel venit în acea zi să conducă destinele fabricii. „Poți rămâne doar dacă dovedești că ești cel mai bun din țară. Prin produsul pe care-l faci, făina ta, Gigi!”

Să ne înțelegem. Gigi e un bărbat mic de stat, cu o căutătură ce arată inteligența. Instant s-a înălțat cu o palmă, coloana i s-a îndreptat, ochii au scos flăcări. „Domnu’ director, mie nimeni nu mi-a cerut asta vreodată. În trei luni o aveți!”

După trei luni, Gigi privea tirurile ce așteptau să încarce făina lui. „N-am crezut să trăiesc asta!”

Doar că o altă pozna i se întâmplă. Tot pentru prima dată. Evaluarea psihologică a angajaților. „Cei cu studii superioare în stânga sălii, cei fără, în dreapta”, cere evaluatorul. Radu, cel mai bun evaluator din țară, atunci și acum. 

„Gigi, tu vii și stai lângă mine, aici”, cere ferm tânărul manager. „Da’ n-am facultate” susură trist frustrarea lui Gigi. „Ești cel mai bun din țara, asta nu-i despre diplome”, iar ochii lui Gigi sunt încă o dată în flăcări. „Iar mâine mergem împreună la Iași să evaluezi tehnic o moară foarte mare”. „Acolo sunt ingineri, sunt 4, îi cunosc”. „Te temi de competiție?”

Gigi este deja un bărbat înalt, ochii lui încălzesc un întreg amfiteatru. Ce nu i se ceruse o viață, i se cerea în pragul pensiei. Să fie cel mai bun, să arate ce și cât poate. Să tragă de el spre a arăta că poate fi un campion. Un gând ascuns o viață iese la suprafață. I se cerea să-l scoată la lumină. I se cerea performanța. Gigi a descoperit cum e să fii apreciat și iubit în job-ul tău. Și a dat în schimb ce avea mai bun. Ce ținuse ascuns atâția ani, pentru că nu i se ceruse să arate.

„Cum e să lucrezi cu tânărul manager?”, l-au întrebat oamenii de la marea moară.

„Când a venit, i-am fost împotrivă, am vrut să plec. Acum, de-mi cere să merg pe jos la București, o fac, știu că ne iubește și crede în noi!”

Iubește oamenii, încurajează-i din iubire, dă aripi pasiunii lor, arată-le că-i știi și-i vrei cei mai buni. Riști să te uimească.

Gigi e un personaj cât se poate de real, trăiește într-un mic oraș al Moldovei, la o intersecție de vânturi. Îi mulțumesc pentru lecția învățată împreună.