Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Lumea vazută prin ochii unui copil de trei ani, aflat în grija unui educator abuziv

Copil trist

Foto: Guliver Getty Images

Am ales să scriu acest articol pentru toţi părinţii copiilor preşcolari, care au fost martorii sau ţinta unui comportament abuziv din partea cadrului didactic. Când o educatoare are o intervenţie abuzivă asupra unui copil, consecinţele acestei intervenţii nu le trăieşte doar copilul în cauză ci şi ceilalţi copii care asistă la situaţie.

Dragă cititorule, te rog sa faci un exerciţiu de imaginaţie şi să te pui „în pielea” unui copil de trei ani. Imaginează-ţi că eşti lăsat de părinţi într-un loc străin (care nu este acasă), înconjurat de copii care nu fac parte din familia ta, deşi îi numeşti colegii tăi şi eşti în grija unei persoane străine care este d-na educatoare. Fiecare experienţă pe care o trăieşti zilnic cu toate aceste persoane noi contribuie la formarea lentilei prin care vei privi lumea şi pe tine în această lume. Eşti la începutul vieţii sociale şi nu ştii încă foarte mult despre cum merg lucrurile din acest punct de vedere. 

Adaptarea nu este uşoară mai ales că nu ştii prea multe despre viaţă, despre cine eşti şi ce eşti, despre cine îţi este prieten sau nu, despre cum să îţi rezolvi problemele când lucrurile nu ies aşa cum vrei tu sau când ei nevoie de ceva, despre cum să te linişteşti atunci când eşti furios, îţi este teamă sau eşti trist. 

Ceilalţi copiii sunt la fel de mici ca şi tine şi la fel de puţin experimentaţi. În timpul unei zile apar multe situaţii pe care ai nevoie să le rezolvi cu ajutorul unui adult: un coleg îţi smulge jucăria, vrei să te joci cu un coleg şi acesta refuză să se joace cu tine, nu ai acces la jucăria pe care ti-o doreşti etc. Imaginează-ţi acum că adultul care te are în grijă, dintr-un motiv necunoscut ţie, se enervează foarte tare şi urlă la tine că nu te mişti în ritmul dorit de el, că nu faci lucrurile aşa cum se aşteaptă el sau că nu ştii să-ţi rezolvi singur problemele (să te linişteşti când eşti furios, să rezolvi conflictele cu ceilalţi, etc). 

Cum crezi că te-ai simţi dacă ai fi nevoit să stai mai multe ore pe zi într-un astfel de mediu? Ce fel de relaţie crezi că ai putea să stabileşti cu această persoană care se comportă astfel? Ce crezi că vei învăţa despre tine şi despre ceilalţi din interacţiunea cu această persoană? 

Pentru orice copil, indiferent dacă este tinţa furiei dezlănţuite a unei educatoare sau asistă la ceea ce trăieşte un alt coleg, acest tip de interacţiune generează frică, nesiguranţă, neîncredere şi chiar teroare. Un copil mic nu are nicio posibilitate de a se apăra în faţa unui adult care a pierdut controlul asupra propriei furii. Nu poate să îi spună că îi este frică şi nu poate să facă nimic pentru a-l determina să se oprească. Singura modalitate care-i rămâne la dispoziţie este reacţia de îngheţ.

Într-o situaţie ameninţătoare, sistemul de răspuns la stres al copilului se activează, iar creierul alege automat strategia cea mai eficientă de a face faţă pericolului. Cum un copil mic nu are cum să plece din această situaţie şi nici nu are resursele necesare de a se confrunta cu un adult, care este orbit de propria sa furie, el rămâne încremenit în frică. 

Liniştea care pune stăpânire pe copil este aparentă, pentru că nu este liniştea care vine din relaxare, ci este dată de stare de încremenire. Această stare de încremenire îi creează cadrului didactic iluzia că metodele agresive sunt eficiente. În realitate, cu cât un copil trăieşte mai multe ore într-un astfel de mediu, cu atât este expus riscului de a fi traumatizat. Şi atunci, nu trebuie să ne mai mirăm că sunt din ce în ce mai mulţi copii preşcolari care ajung să fie consumatori de servicii de sanantate mintală şi primesc primul diagnostic de tulburare mintala înainte de 7 ani.

Tot mai des în spaţiul public au apărut ştiri despre abuzurile la care sunt supuşi copiii în instituţiile de învăţământ din Romania, de către cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Ieri seară am auzit-o pe doamna Rozalia. Nu i-am putut vedea faţa, dar i-am auzit vocea cu care urla tot felul de etichete la adresa unui copilul de trei ani. Prin gura ei vorbea propria ei traumă, care nu o lasă să vadă degetelele mici care frământau neliniştite materialul pantalonilor. Nu am putut să nu mă întreb ce anume o face pe acestă femeie să aibă reacţii atât de dure în faţa lipsei de pricepere specifice vârstei de trei ani!? Şi răspunsul a venit imediat – cine nu îşi înţelege propria istorie, tinde să o repete!  

Copiii la acestă vârstă nu ştiu cine sunt, sunt în plin proces de construire a identităţii de sine. Întâlnirea unui copil cu un adult care şi-a pierdut sâmburele de umanitate se asociază cu un risc crescut de traumatizare. O persoană dezumanizată nu poate modela mintea şi sufletul unui copil.

Chiar dacă doamna educatoare în cauză nu a aflat încă, epoca „mâinilor la spate” şi a etichetelor de genul „animalule” a apus demult! Acest tip de educaţie, care seamănă mai degrabă cu un tratament de cazarmă decât cu unul specific unei instituţii de învăţamânt, dezumanizează copiii. Mulţi dintre noi am fost trataţi aşa în perioada comunistă şi păstrăm cicatricile acelor vremuri. Le păstrăm şi ne străduim să nu repetăm istoria, pentru că ne-a durut prea tare.

Ca să înţelegem cât de serios este ceea ce i s-a întâmplat copilului de trei ani şi colegilor lui, voi încerca să scot în evidenţă câteva aspecte care sunt relevante pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor preşcolari.

Adulţii, părinţi şi educatori, sunt sculptorii minţii copiilor. Tipul de relaţie pe care un copil o stabileşte cu adulţii care au grijă pentru el, influenţează în mod direct atât structura creierului cât şi modul lui de funcţionare. Studiile arată că, la naştere, creierul este foarte puţin dezvoltat. Dezvoltarea lui depinde experienţele pe care copilul le are cu persoanele care au grija de el. O relaţie care îi oferă copilului siguranţă oferă contextul optim pentru o dezvoltare sănătoasă şi o funcţionare optimă. O relaţie care îi oferă copilului nesiguranţă, teamă teroare împiedică dezvoltarea şi lasă urme adânci.

Siguranţa pe care copilul o simte în relaţia cu un adult, părinte sau educator, stimulează curiozitatea copilului şi îi permite să exploreze şi să înveţe lucruri noi. Nesiguranţa din relaţie îl face pe copil să fie captiv în propria lui frică. Când un copil se simte ameninţat, zonele cerebrale care sunt responsabile de supravieţuire preiau controlul, iar ariile cerebrale care sunt implicate în învăţare sunt inhibate. Un copil înfricoşat nu poate să mai fie atent la alte lucruri care nu au legătură cu sursa ameninţării. Cu cât frica resimţită este mai mare, cu atât creşte dificultatea de concentrare a atenţiei pe activităţile specifice vârstei.

Dezvoltarea abilităţilor sociale şi emoţionale depinde de suportul adultilor şi de modelul personal pe care aceştia îl oferă. Nu putem susţine dezvoltarea unui copil dacă noi, ca adulţi, avem probleme cu controlul emoţional. Ca să putem preda o lecţie importantă de viaţă, avem nevoie ca noi adulţii să învăţăm mai întâi.

Experienţele negative intense din mica copilărie se asociază cu numeroase consecinţe negative pe termen lung: dificultăţi de concentrare a atenţiei, hiperactivitate, dificultăţi de adormire, coşmaruri, iritabilitate crescută, crize de furie, exagerarea răspunsului de tresărire. Copiii la acestă vârstă nu ştiu cine sunt, sunt în plin proces de construire a identităţii de sine. Întâlnirea unui copil cu un adult care şi-a pierdut sâmburele de umanitate se asociază cu un risc crescut de traumatizare. O persoană dezumanizată nu poate modela mintea şi sufletul unui copil. Tot ceea ce poate să facă este să creeze roboţi! Alegeţi ce e mai bine pentru copiii dvs.!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Multumesc! Sa mai scrii !
    • Like 0
  • check icon
    Da, scris bine, cu inteligență ... dar fără soluții: adică, o altă plângere de milă, o altă autoflagelare publică!
    Spuneți stimată doamnă, dumneavoastră și alte persoane nemulțumite, cum trebuie procedat cu educatorii care, iertat să fiu pentru impertinență, nu merită de multe ori apelativul OM, cu atât mai puțin domn sau doamnă cum îi/le gratulați dumneavoastră!
    Eu unul, am fost crescut de bunici până la școală, unde, nu am avut nici o problemă în a sta cuminte în bancă, cu mâinile la spate: văd că astăzi sunt alte cerințe, este o altă modă în educație și o disciplină indisciplinată, copilul poate crește mai ... liber, mai dezinhibat, mai (spuneți dumneavoastră) deschis! Se poate, nu vă contrazic, ba chiar sper să aveți dreptate, deși știm bine că adevăratele rezultate la nivelul societății se vor vedea abia peste vreo două zeci de ani.
    Așadar, fără a lua apărarea unui sistem ce pare inept dar și fără a-l blama necondiționat in integrum, vă rog să veniți cu propuneri bune pentru înlocuirea lui cu un altul mai performant și, negreșit mai uman: altfel, ascultăm aceleași povești rupte parcă din Edmondo de Amicis și, credeți-mă, mulți deja au început să dea pagina fără să le mai citească!
    Și știți de ce?
    Pentru că simțurile, atunci când nu te doare pe tine direct, se tocesc!
    • Like 1
  • Pe mine m-a impresionat enorm acest articol. Din fericire copilul meu este la o gradinita particulara unde doamnele sunt in regula si se comporta asa cum trebuie sa se comporte un educator. Gradinita este supravegheata video iar noi parintii putem intra oricand online pentru a vedea ce fac copiii nostri. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la acest articol este legat de noi parintii care am copilarit si am fost educati in sistemul vechi. Este incredibil cata influneta a avut acest sistem asupra noastra a parintilor. Vorbim de educatori abuzivi cand noi insine in anumite situatii avem un comportament abuziv fata de copiii nostri. Cu toate ca ne straduim sa nu facem aceleasi greseli pe care le-au facut altii cu noi cand eram mici, ne trezim ca uneori gresim la fel de tare. Suntem nervosi, irascibili, stresati si de multe ori nu mai avem rabdare sa-i ascultam "prostiile" copilului, care de fapt nu sunt catusi de putin prostii pentru un copil, sunt probleme importante care il macina, sunt trairi, sentimente, temeri pe care copiii nostri le experimenteaza si pe care nu stiu cum sa le gestioneze. Ma simt ingrozitor cand ma gandesc ca desi mi-am promis mie insami ca nu voi face aceleasi greseli pe care parintii sau educatorii le-au facut cu mine, m-am trezit in anumite situatii facand exact acelasi greseli. Ma gandesc cu groaza ca am 41 de ani si inca imi mai aduc aminte de doamnele din gradinita. Doamna Viorica, era buna, se purta frumos cu noi si ne intelegea, dar Doamna Liliana ne batea, tipa la noi si ne dadea cu rigla la palma cand nu eram ascultatori sau nu dormeam la pranz. Tata ma batea cu cureaua daca nu eram ascultatoare. Mama la caligrafie, imi rupea foaia si ma punea sa scriu din nou daca nu scriam suficient de frumos. Privind in urma, acum ca adult la 41 de ani imi dau seama ce impact a avut acel comportament asupra mea. Dintr-un copil sociabil si plin de viata la inceput, am devenit tematoare, introvertita si emotiva, si apoi mai incolo cand trebuia sa merg la vreun interviu de angajare, imi era teama, nu aveam incredere in mine si imi uitam cuvintele cand nu stiam cum sa raspund la vreo intrebare. Abia dupa ce am avut cateva locuri de munca, dupa ce am lucrat cu diversi oameni si cu diverse nationalitati, dupa ce am primit aprecieri la locul de munca, am devenit mai stapana pe mine si propriile forte. Eu nu vreau copilul meu sa-mi calce pe urme si de aceea ma ingrozesc cand ma surprind uneori gresind la randul meu fata de el. Imi iubesc fiica enrom si imi doresc tot ce este mai bun pentru ea, imi doresc sa nu-i lipseasca nimic si ma stradui sa nu-i lipseasca nimic, dar imi dau seama ca dincolo de toate lucurile materiale, de gradinita sau scoala buna la care va merge, fiica mea are nevoie de mama si de tatal ei care o iubesc, o inteleg, o asculta, o incurajeaza sunt mandri de ea, isi fac timp pentru ea si o ajuta sa depaseasca problemele ei de copil de 5 ani.
    • Like 1
  • check icon
    Foarte bine scris! M-am văzut ca-ntr-o oglindă şi copil, şi adult, când am făcut şi eu propriile-mi greşeli. Şi acum le regret dar, din nefericire... "vorba spusă şi piatra aruncată nu le mai poţi întoarce". Păcat că cei care ar trebui să citească articolul nu accesează platforma Republica. Dar este bun şi pentru tinerii părinţi. Este de reţinut!

    Acum, poate s-a ridicat şi vălul care ascundea misterul "bunătăţii excesive" a bunicilor. Simplu: nu vor să repete cu nepoţii greşelile pe care le-au făcut cu copiii. Aşa este viaţa asta: uneori îţi dă şi a doua şansă.
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult