Lumea vazută prin ochii unui copil de trei ani, aflat în grija unui educator abuziv

Foto: Guliver Getty Images

Am ales să scriu acest articol pentru toţi părinţii copiilor preşcolari, care au fost martorii sau ţinta unui comportament abuziv din partea cadrului didactic. Când o educatoare are o intervenţie abuzivă asupra unui copil, consecinţele acestei intervenţii nu le trăieşte doar copilul în cauză ci şi ceilalţi copii care asistă la situaţie.

Dragă cititorule, te rog sa faci un exerciţiu de imaginaţie şi să te pui „în pielea” unui copil de trei ani. Imaginează-ţi că eşti lăsat de părinţi într-un loc străin (care nu este acasă), înconjurat de copii care nu fac parte din familia ta, deşi îi numeşti colegii tăi şi eşti în grija unei persoane străine care este d-na educatoare. Fiecare experienţă pe care o trăieşti zilnic cu toate aceste persoane noi contribuie la formarea lentilei prin care vei privi lumea şi pe tine în această lume. Eşti la începutul vieţii sociale şi nu ştii încă foarte mult despre cum merg lucrurile din acest punct de vedere. 

Adaptarea nu este uşoară mai ales că nu ştii prea multe despre viaţă, despre cine eşti şi ce eşti, despre cine îţi este prieten sau nu, despre cum să îţi rezolvi problemele când lucrurile nu ies aşa cum vrei tu sau când ei nevoie de ceva, despre cum să te linişteşti atunci când eşti furios, îţi este teamă sau eşti trist. 

Ceilalţi copiii sunt la fel de mici ca şi tine şi la fel de puţin experimentaţi. În timpul unei zile apar multe situaţii pe care ai nevoie să le rezolvi cu ajutorul unui adult: un coleg îţi smulge jucăria, vrei să te joci cu un coleg şi acesta refuză să se joace cu tine, nu ai acces la jucăria pe care ti-o doreşti etc. Imaginează-ţi acum că adultul care te are în grijă, dintr-un motiv necunoscut ţie, se enervează foarte tare şi urlă la tine că nu te mişti în ritmul dorit de el, că nu faci lucrurile aşa cum se aşteaptă el sau că nu ştii să-ţi rezolvi singur problemele (să te linişteşti când eşti furios, să rezolvi conflictele cu ceilalţi, etc). 

Cum crezi că te-ai simţi dacă ai fi nevoit să stai mai multe ore pe zi într-un astfel de mediu? Ce fel de relaţie crezi că ai putea să stabileşti cu această persoană care se comportă astfel? Ce crezi că vei învăţa despre tine şi despre ceilalţi din interacţiunea cu această persoană? 

Pentru orice copil, indiferent dacă este tinţa furiei dezlănţuite a unei educatoare sau asistă la ceea ce trăieşte un alt coleg, acest tip de interacţiune generează frică, nesiguranţă, neîncredere şi chiar teroare. Un copil mic nu are nicio posibilitate de a se apăra în faţa unui adult care a pierdut controlul asupra propriei furii. Nu poate să îi spună că îi este frică şi nu poate să facă nimic pentru a-l determina să se oprească. Singura modalitate care-i rămâne la dispoziţie este reacţia de îngheţ.

Într-o situaţie ameninţătoare, sistemul de răspuns la stres al copilului se activează, iar creierul alege automat strategia cea mai eficientă de a face faţă pericolului. Cum un copil mic nu are cum să plece din această situaţie şi nici nu are resursele necesare de a se confrunta cu un adult, care este orbit de propria sa furie, el rămâne încremenit în frică. 

Liniştea care pune stăpânire pe copil este aparentă, pentru că nu este liniştea care vine din relaxare, ci este dată de stare de încremenire. Această stare de încremenire îi creează cadrului didactic iluzia că metodele agresive sunt eficiente. În realitate, cu cât un copil trăieşte mai multe ore într-un astfel de mediu, cu atât este expus riscului de a fi traumatizat. Şi atunci, nu trebuie să ne mai mirăm că sunt din ce în ce mai mulţi copii preşcolari care ajung să fie consumatori de servicii de sanantate mintală şi primesc primul diagnostic de tulburare mintala înainte de 7 ani.

Tot mai des în spaţiul public au apărut ştiri despre abuzurile la care sunt supuşi copiii în instituţiile de învăţământ din Romania, de către cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Ieri seară am auzit-o pe doamna Rozalia. Nu i-am putut vedea faţa, dar i-am auzit vocea cu care urla tot felul de etichete la adresa unui copilul de trei ani. Prin gura ei vorbea propria ei traumă, care nu o lasă să vadă degetelele mici care frământau neliniştite materialul pantalonilor. Nu am putut să nu mă întreb ce anume o face pe acestă femeie să aibă reacţii atât de dure în faţa lipsei de pricepere specifice vârstei de trei ani!? Şi răspunsul a venit imediat – cine nu îşi înţelege propria istorie, tinde să o repete!  

Copiii la acestă vârstă nu ştiu cine sunt, sunt în plin proces de construire a identităţii de sine. Întâlnirea unui copil cu un adult care şi-a pierdut sâmburele de umanitate se asociază cu un risc crescut de traumatizare. O persoană dezumanizată nu poate modela mintea şi sufletul unui copil.

Chiar dacă doamna educatoare în cauză nu a aflat încă, epoca „mâinilor la spate” şi a etichetelor de genul „animalule” a apus demult! Acest tip de educaţie, care seamănă mai degrabă cu un tratament de cazarmă decât cu unul specific unei instituţii de învăţamânt, dezumanizează copiii. Mulţi dintre noi am fost trataţi aşa în perioada comunistă şi păstrăm cicatricile acelor vremuri. Le păstrăm şi ne străduim să nu repetăm istoria, pentru că ne-a durut prea tare.

Ca să înţelegem cât de serios este ceea ce i s-a întâmplat copilului de trei ani şi colegilor lui, voi încerca să scot în evidenţă câteva aspecte care sunt relevante pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor preşcolari.

Adulţii, părinţi şi educatori, sunt sculptorii minţii copiilor. Tipul de relaţie pe care un copil o stabileşte cu adulţii care au grijă pentru el, influenţează în mod direct atât structura creierului cât şi modul lui de funcţionare. Studiile arată că, la naştere, creierul este foarte puţin dezvoltat. Dezvoltarea lui depinde experienţele pe care copilul le are cu persoanele care au grija de el. O relaţie care îi oferă copilului siguranţă oferă contextul optim pentru o dezvoltare sănătoasă şi o funcţionare optimă. O relaţie care îi oferă copilului nesiguranţă, teamă teroare împiedică dezvoltarea şi lasă urme adânci.

Siguranţa pe care copilul o simte în relaţia cu un adult, părinte sau educator, stimulează curiozitatea copilului şi îi permite să exploreze şi să înveţe lucruri noi. Nesiguranţa din relaţie îl face pe copil să fie captiv în propria lui frică. Când un copil se simte ameninţat, zonele cerebrale care sunt responsabile de supravieţuire preiau controlul, iar ariile cerebrale care sunt implicate în învăţare sunt inhibate. Un copil înfricoşat nu poate să mai fie atent la alte lucruri care nu au legătură cu sursa ameninţării. Cu cât frica resimţită este mai mare, cu atât creşte dificultatea de concentrare a atenţiei pe activităţile specifice vârstei.

Dezvoltarea abilităţilor sociale şi emoţionale depinde de suportul adultilor şi de modelul personal pe care aceştia îl oferă. Nu putem susţine dezvoltarea unui copil dacă noi, ca adulţi, avem probleme cu controlul emoţional. Ca să putem preda o lecţie importantă de viaţă, avem nevoie ca noi adulţii să învăţăm mai întâi.

Experienţele negative intense din mica copilărie se asociază cu numeroase consecinţe negative pe termen lung: dificultăţi de concentrare a atenţiei, hiperactivitate, dificultăţi de adormire, coşmaruri, iritabilitate crescută, crize de furie, exagerarea răspunsului de tresărire. Copiii la acestă vârstă nu ştiu cine sunt, sunt în plin proces de construire a identităţii de sine. Întâlnirea unui copil cu un adult care şi-a pierdut sâmburele de umanitate se asociază cu un risc crescut de traumatizare. O persoană dezumanizată nu poate modela mintea şi sufletul unui copil. Tot ceea ce poate să facă este să creeze roboţi! Alegeţi ce e mai bine pentru copiii dvs.!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp