Foto: Inquam Photos / Alexandru Busca
Într-un articol publicat în numărul 79 din Cronici („De ce PIB-ul potențial nu poate crește ca Făt-Frumos”) arătam că principalul obstacol în calea unui PIB potențial mai mare îl constituie factorul Forța de muncă, cu toate subcomponentele sale (natalitate, migrație, educație participare).
Astăzi vom încerca să arătăm obstacolele de care se lovesc propunerile de politici publice menite a corecta aceste dezechilibre.
De la început trebuie spus că stimularea natalității – pe care actualul guvern pare dispus să o promoveze – nu poate fi tratată în izolare, fără a se lua în calcul aspecte precum educația și migrația. Aceasta întrucât degeaba ai o natalitate acceptabilă (România se situează pe locul 2 în UE, după Franța), dacă pe durata studiilor tinerii se transformă, în proporție de 40 la sută, în analfabeți funcționali. Și degeaba ai o natalitate și o educație bune (presupunând că ai putea să o corectezi pe aceasta din urmă), dacă respectivii români, odată educați, pleacă din țară.
Să luăm, cu titlu de exemplu, trei propuneri de politici publice care să încerce să se adreseze celor trei categorii de probleme enumerate:
1. Natalitate: „Impozitarea sporită a familiilor, a cuplurilor și a indivizilor care nu au copii”.
Motivațiile pentru o astfel de măsură sunt atât economice (bugetul este încordat la maximum, iar reducerea deficitului bugetar presupune o reducere a cheltuielilor și o creștere a veniturilor bugetare), cât și morale (familiile, cuplurile și indivizii fără copii vor beneficia la bătrânețe de transferuri din sistemul de pensii Pay-As-You-Go făcute prin contribuțiile de Asigurări Sociale de copiii altor familii, ajunși între timp la maturitate). Astfel, a nu avea copii echivalează cu un free-riding intergenerațional.
2. Educație: „Oferirea de burse universitare gratuite, prin universitățile de stat, celor mai buni absolvenți de liceu din mediul rural, condiționându-le de revenirea în comuna natală și de prestarea timp de un număr de 3-5 ani a profesiei de medic sau cadru didactic în acea comună. În caz de neonorare a acestui angajament cel/cea care a primit bursa (sau părinții lui/ei) să fie obligat(ă) să ramburseze statului contravaloarea bursei”.
Motivația economică este identică cu cea de la punctul 1, iar cea morală se referă la asigurarea egalității de șanse reale (nu declarative) pentru circa 40 la sută din copii, anume cei născuți în mediul rural. Această egalitate de șanse are, în cazul de față, un dublu înțeles: posibilitatea de a urma studii universitare pentru tineri care altfel nu ar avea această oportunitate, respectiv dotarea cu profesori și cu medici a mediului rural, contribuind la diminuarea discrepanțelor față de mediul urban.
3. Migrația: „Plata de către cei care doresc să imigreze definitiv a sumei estimate cu școlarizarea acestora, în cazul în școlarizarea le-a fost asigurată gratuit de către stat (dacă școlarizarea a fost asigurată de sistemul privat, contra cost, măsura nu se aplică)”.
Din nou, motivația economică este legată de problemele bugetare, în timp ce motivația morală este legată de faptul că nu este normal ca alte state să beneficieze în mod gratuit de competențe asigurate de statul român cu un efort bugetar. Pentru a nu intra în probleme legate de constituționalitatea măsurii („În România, învățământul general este gratuit”), ea se poate aplica doar învățământului terțiar sau profesional avansat (școli de maiștri etc.).
Desigur , cele trei tipuri de măsuri prezentate mai sus sunt doar exemple, dintr-un set mult mai amplu de măsuri care pot fi imaginate. Numai că, odată formulate, astfel de propuneri de politici publice sunt imediat respinse de diferite grupuri de actori sociali, după cum urmează:
a. Economiștii libertarieni. În România, există un număr mare de economiști libertarieni care, din poziția de profesori și formatori de opinie, consideră că orice ingerință a statului în alegerile private ale individului este greșită/ neavenită/detrimentală. În opinia acestora, individul este îndreptățit să facă orice dorește, cu condiția să își asume consecințele faptelor sale. Atâta doar că, în practică, indivizii nu își asumă consecințele propriilor fapte, așteptând ca statul să intervină pentru a-i salva, ceea ce contrazice una dintre premisele doctrinei libertariene. Dat fiind că omul este o ființă socială și că acțiunile sale au un impact la nivelul societății, economiștii nu pot ignora drepturile și obligațiile societății (reprezentată prin stat) și nu pot absolutiza drepturile și obligațiile indivizilor.
b. Juriștii. După cum arată Paul Collier, în cartea sa „Viitorul capitalismului” (Ed. Corint, 2022), în ultimele decenii, juriștii din societățile occidentale s-au specializat în a inventa noi și noi drepturi, nedublate de obligații corelative. De exemplu, dreptul copiilor de a nu fi apostrofați de părinți sau de profesori atunci când nu învață (nu și obligația corelativă de a învăța). Sau dreptul femeilor de a avea copii în afara căsătoriei (nedublată de obligația de a-i asigura copilului existența unui tată care să îi ghideze pașii). Sau dreptul tinerilor de a-și alege un sex neutru, marcat prin sufixul „X” (nu și obligația de a respecta un rol clar, de bărbat sau de femeie). Etc, etc. Nu este de mirare că generațiile tinere, crescute în această cultură a entitlement-ului (îndreptățirii) își închipuie că au numai drepturi, nu și obligații. În această viziune asupra lumii, cum să vorbești despre obligațiile individului față de societate, când individul a fost învățat de mic că are numai drepturi?
c. Guvernele/politicienii. Să presupunem că un grup de experți în politici publice, cu calificări la standarde internaționale, ajunge să prezinte guvernelor propuneri de genul celor arătate la punctele 1)-3). Să presupunem, de asemenea, că la nivelul guvernelor există deschiderea necesară pentru a asculta astfel de propuneri și pentru a le lua în considerare. Dar, de îndată ce opinia publică (ațâțată de mass-media dornică de scandal) ar începe să își manifeste nervozitatea față de propunerile respective, guvernele (compuse din oameni politici) ar bate în retragere, alegând ceea ce este convenabil din punct de vedere electoral în detrimentul a ceea ce este necesar din punct de vedere economic și social. Nici cea mai bună echipă de experți, înarmată cu cele mai solide argumente, nu ar putea să contrabalanseze dorința politicienilor de a fi populari.
d. Opinia publică. Incapabil de a privi dincolo de ograda proprie și de interesul imediat, românul de rând este complet dezinteresat de politicile publice. Individualismul exacerbat face ca bogatului să nu îi pese de sărac (și viceversa), celui cu studii să nu îi pese de cel fără studii (și viceversa), tânărului să nu îi pese de bătrân (și viceversa), olteanului să nu îi pese de moldovean, nici ardeleanului de muntean (și viceversa) etc. Este greu, în aceste condiții, să îl convingi pe omul respectiv că politici publice care nu îi aduc un câștig palpabil, imediat, pot totuși să îi favorabile pe termen mediu și lung. Iar atunci când propunerile de politici publice implică și un (mic) sacrificiu material, cel care le propune se transformă în Inamicul public nr.1. Publicul nu vrea să înțeleagă că, în condiții de constrângeri bugetare severe, nu există soluții ușoare sau plăcute. Dacă ar fi existat, ele s-ar fi aplicat demult.
e. Grupurile de interese. Orice propunere de reformă este susceptibilă să lovească în anumite grupuri de interese, care extrag rente (nemeritate) din situația suboptimală care ar trebui corectată. Țările din America Latină (cu care România are multe trăsături în comun) și-au văzut dezvoltarea blocată tocmai de astfel de grupuri de interese. Spre deosebire de aceasta, țările din estul Asiei au reușit să demanteleze grupurile de interese, dar au făcut-o în cadrul unor state nedemocratice, autoritare, așadar printr-o metodă inaplicabilă în România.
În concluzie, drumul de la idee la implementare este, pentru politicile publice din această țară, extrem de sinuos și presărat cu obstacole. Nu este de mirare că, în aceste condiții, cei îndreptățiți să formuleze și să implementeze politici publice se lasă păgubași înainte de a începe. Și nu este de mirare nici faptul că politicile publice de la noi înaintează doar la imboldul/presiunea organismelor internaționale.
Acest articol a apărut prima dată în Cronicile Curs de Guvernare nr 78.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din perspectiva mea:
Propun ca cei care au lucrat timp de 10 ani si nu au avut niciodata concediu medical sa fie platiti cu o suma in functie de contributia avuta la buget, pentru ca au dat bani sistemului si nu au beneficiat de nimic. Si tot asa, din decada in decada.
Din perspectiva dvs.:
Propun ca cei care nu au copii sa fie condamnati la munca pe santierele patriei.
Propun ca cei care obtin venituri peste 1000 euro pe luna sa li se confiste jumatate, iar restul sa fie impozitat cu 80%.
Propun ca cei care au spatiu excedentar sa-l cedeze celor care stau inghesuiti.
Propun ca cei care au doua masini sa doneze una dintre ele.
Propun ca cei care au mai mult de 5 perechi de pantofi (as fi vrut sa scriu altceva aici) sa-i dea spre purtare tuturor celor care au de la 4 in jos.
Etc, etc.
Asa cum au zis si colegii de dialog, un articol de noaptea mintii.
Eu cred ca cei care nu au copii sustin prin impozitele platite sistemul bugetar romanesc, ei ne-beneficiind de niciun ban in sensul asta: alocatii, indemnizatii, sistemul sanitar, sistemul de invatamant etc.
Ce ne facem cu cei care au copii si nu lucreaza nicaieri? Sunt multe situatii la noi in tara de acest fel, nu sunt cazuri izolate, cand nici mama si nici tatal n-au lucrat vreodata. Pe langa cei doi parinti care primesc diverse sume de la buget (pe motiv ba de boala, ba de negasire a unui job, ba de lene, ba de nepasare, ba de prostie), acestia sunt tinuti pe ce bani? Copiii lor, mama copiilor beneficiind de alocatii si indemnizatii de crestere copii etc. De unde vin acesti bani? Ii aduce Ciolacu de acasa? Parlamentul? Nu sunt banii din taxele si impozitele platite si de cei care nu au copii? Plus ca in asemenea situatii cei doi nu au avut niciodata nicio contributie la buget. Ei primesc niste bani pentru care nu au cotizat niciodata.
Da` asistența sociala, asistența sanitara, doctorii, pediatrii, nasterea, unde se fac astea? In codru? Spitalul, doctorii din ce bani sunt platiti? Nu si din banii celor fara copii?
In privinta studiilor. Parintii platesc destul la sistemul de invatamant. De la carti, manuale si alte chestii. Era si celebrul fond al clasei. La sistemul de invatamant contribuind si cei fara copii. Daca statul roman este incapabil sa sustina invatamantul (si nu numai) de ce nu-l privatizeaza integral? Si cu asta se termina mahalaua fara sfarsit.
Nu cunosc nicio alta tara libera care sa scoata ochii cetatenilor, sa-i incrimineze, sa-i faca sa se rusineze ca au hotarat sa plece din tara. Nu stiu nicio tara libera care sa vrea sa incalce libertatea de circulatie, dreptul fiecaruia de a decide unde vrea sa traiasca, sa lucreze, cerandu-le bani.
Daca Romania nu mai face fata atunci sa decida prin lege si tot sistemul de invatamant sa devina privat. Si gata.
„...consideră că orice ingerință a statului în alegerile private ale individului este greșită/ neavenită/detrimentală. În opinia acestora, individul este îndreptățit să facă orice dorește, cu condiția să își asume consecințele faptelor sale. Atâta doar că, în practică, indivizii nu își asumă consecințele propriilor fapte, așteptând ca statul să intervină pentru a-i salva,...”
Adica cei care aleg sa plece nu-si asuma consecintele propriilor fapte!!!! Si asteapta ca statul sa intervina pentru a-i salva!!!! A-i salva de la ce? De unde? Si cum?
Alta e situatia daca un cetatean roman are o problema pe teritoriul altui stat, mi se pare absolut normal ca statul roman sa intervina (probleme de transport, calamitati, rapiri, condamnari la moarte). Orice stat normal la cap, democratic, isi apara cetatenii. Intervine pentru a salva viata acestora. Nu am auzit pe nimeni, niciodata, nicio tara sa spuna: X a fost rapit de pirati? Ce ne intereseaza. Treaba lui.
Sau: Y era in vacanta si s-a produs un cutremur si e acum sub daramaturi? Pai, cine l-a pus sa se duca acolo? N-are decat sa se auto-salveze.
„De exemplu, dreptul copiilor de a nu fi apostrofați de părinți sau de profesori atunci când nu învață (nu și obligația corelativă de a învăța). Sau dreptul femeilor de a avea copii în afara căsătoriei (nedublată de obligația de a-i asigura copilului existența unui tată care să îi ghideze pașii). Sau dreptul tinerilor de a-și alege un sex neutru, marcat prin sufixul „X” (nu și obligația de a respecta un rol clar, de bărbat sau de femeie)”
Ati atins trei probleme total diferite si din ce spuneti reiese modul total nedemocratic de a gandi. Dincolo de asta, nu vad legatura intre a tine pe oameni legati de nu stiu care sat si libertatea de a-si alege sexul, trecand prin problema ca nu sunt certati ca nu invata, iar femeile (niste nenorocite) au dreptul sa aiba copii in afara casatoriei!!! Va dati seama? Oroare! Respectivele trebuie condamnate in piata publica.
Iar in final, nimic din astea nu tin de „politicile publice”. Ce are una cu alta? Sunt subiecte diferite care vizeaza situatii diferite si se refera la lucruri total diferite si nu pot face obiectul politicilor publice. Nu intr-o tara democratica.
Pana la urma cei fara copii fac un serviciu celor cu copii deoarece ei contribuie cu bani la buget fara sa ceara nimic in schimb.