Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Lungul drum spre libertate al unei supraviețuitoare. „M-a dat cu capul de bord de două ori. După care a continuat, cu o mâna conducea și cu una mă lovea”

Femeie în dreptul ferestrei

Foto: Guliver/Getty Images

Într-o zi de vară, în urmă cu 13 ani, o tânără, pe atunci angajată în resurse umane la o companie, a avut un accident ușor de circulație. S-a dus la Poliție și acolo, la intrare, a întâlnit un subofițer care i-a explicat în ce birou trebuie să meargă și ce proceduri trebuie să urmeze. Când totul s-a terminat, s-a dus în vizită la o prietenă, iar când a plecat de la ea a oprit-o un echipaj de poliție. „Era el, care îmi recunoscuse mașina și voia să stăm de vorbă. Fostul meu soț mi-a ieșit în cale de două ori în aceeași zi”, își începe povestea femeia, care are astăzi 36 de ani și căreia îi protejăm identitatea la cerere. 

Înaltă, cu părul lung și cu un zâmbet larg, are un chip care nu trădează, la prima vedere, altceva decât prezentul: de mamă, cu o carieră reușită de manager. Din când în când își îndreaptă ușor mâinile fine spre diferite părți ale corpului: uite, dintele ăsta a fost spart, uite, aici, la nas, se simt ca niște pietricele, de la osul care nu s-a vindecat bine, uite, aici, am avut o vânătaie cât două palme puse una lângă alta. Este supraviețuitoare a violenței domestice. Îi vom spune M.

Când avea 23 de ani, a început o relație cu un polițist și, la două săptămâni după aceea, a rămas însărcinată. Inițial nu a vrut să păstreze copilul: crescută de bunica ei și suferind toată copilăria din cauza lipsei părinților, i-a fost teamă să aducă pe lume un copil lângă un om pe care nu-l cunoștea suficient de bine.

„M-a cerut de două ori în căsătorie”

„Nu am vrut inițial să păstrez copilul, dar el punea o presiune pozitivă foarte mare. Spunea că știe că e devreme, că știe că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, însă va fi lângă mine, va face orice și va iubi copilul ăsta. S-a lăsat cu un nivel de patos până la stat în genunchi, era imposibil să nu cred că vorbește serios. Mi-am făcut totuși programare să fac o întrerupere de sarcină, dar în momentul în care mi s-a pus ecograful și am văzut ființa aceea micuță pulsând pe ecran, nu am putut. Mi-am zis că am un job bun, am un salariu bun și o să mă descurc. Era în august 2007, iar până în decembrie m-a cerut de două ori în căsătorie, cu inel pus în deget, m-a convins că e asumat și că vorbește serios. Singurul semn că nu era chiar ce voia să pară era că nu se ținea niciodată de cuvânt: dacă spunea că vine la 3, mai devreme de 5 - 6 nu ajungea”, rememorează femeia.

Într-o zi, înainte să plece într-o delegație în străinătate, a fost la un control de rutină, unde i s-a spus că are o sarcină cu risc, că i se poate desprinde placenta și că trebuie să stea la pat. Era angajată pe contract pe perioadă determinată, iar faptul că nu s-a putut duce în delegație a costat-o slujba, spune ea. Deși și-a găsit un alt job, pauza de câteva săptămâni dintre locurile de muncă a făcut să nu mai aibă stagiul complet de cotizare și a pierdut indemnizația de creștere a copilului.

Fostul ei soț i-a propus să se mute la curte, la mama lui care stătea foarte aproape de București. „A spus că nu are rost să plătim chiria și, cu argumentul suprem că are copilul 3.000 de metri pătrați să se joace, m-a convins. Așa că m-am mutat. În prima noapte în care am ajuns acolo, s-a întâmplat ceva ciudat. Am început să plâng și am plâns mult timp cu fața în pernă. Fără să am niciun motiv, fără să mi se fi întâmplat nimic rău, mă simțeam ca și când viața mea se sfârșise”, își amintește M.

Prima palmă

Într-o seară, pe la 10:00, după ce ea moțăise pe canapea iar cel care avea să îi devină soț se întorsese de la serviciu, a spus că îi e poftă de un cheeseburger și că vrea să meargă la McDonald’s. „L-am întrebat dacă nu vrea să mă însoțească și, dacă nu, să îmi spună dacă nu vrea să îi aduc și lui ceva la pachet. Și mi-a spus. Nu pleci nicăieri! Nu mi-a venit să cred, nu ne mai certaserăm până atunci. I-am spus: Hai, măi, mor de poftă, mă întorc imediat. Și am crezut că glumește, până când am văzut că îmi ia cheia de la mașină. M-am dus spre el râzând să îi iau cheile, am crezut în continuare că e o glumă și că are chef de hârjoneală. Și m-a ridicat pe frigider și a început să mă strângă de gât. Am început să țip pe cât puteam, era mai mult un fel de răget, nu un țipăt și atunci mi-a trosnit o palmă, nu o palmă foarte dureroasă, comparativ cu ce a urmat. Am rămas blocată complet. Nu îmi venea să cred ce mi se întâmplase. Apoi au urmat așa-zisele explicații: O femeie nu pleacă singură pe străzi noaptea, unde vrei tu să te duci la ora asta?”, povestește M., care spune că după acel incident bătăile au devenit frecvente și din ce în ce mai violente.

„Odată căuta un tricou în dulap și apoi s-a uitat foarte scârbit la mine și mi-a spus: Tu nu mai ai de gând să faci ordine în dulapul ăsta? Poftim?, am răspuns. Eu cred că fiecare trebuie să își facă singur curat în dulap, el știe cum își așază lucrurile, eu nici copiilor mei nu le mai fac de ceva timp curat în dulapuri pentru că vreau să le încurajez autonomia. Și s-a întors: eu aveam 1.75 și 55 de kg, el avea 1.90 și 110 kilograme. S-a întors spre mine și mi-a dat cu genunchiul cât a putut de tare în abdomen. M-a pus jos, nu am mai putut să respir mult timp. Iar când am picat a început din nou să îmi dea cu piciorul în abdomen. Nu a ținut cont de nimic, din fericire, copilașul ăsta mic pare că s-a ținut cu dinții de viață și a fost sănătos tun. După care, au urmat episoade similare, generate de cum ne împărțim treburile în casă, de orele târzii la care venea, de ciorba prea fierbinte sau insuficient sărată: mi-a pus-o literalmente în cap, mi-a măturat mâncarea de pe masă”, spune ea. 

„M-a dat cu capul de bord de două ori. După care a continuat, cu o mâna conducea și cu una mă lovea”

Când sarcina a ajuns la 32 de săptămâni, a fost la un control la care i s-a spus că fătul ar putea avea o malformație, care nu îi punea viața în pericol, dar care trebuia operată imediat după naștere. „Când am ajuns în mașină, am început să plâng. Moment în care, m-a prins de ceafă și m-a dat cu capul de bord de două ori. După care a continuat, cu o mâna conducea și cu una mă lovea pe mine. Am avut loviți ambii ochi, nasul spart… În acest interval, eu mă duceam în continuare la birou. Pentru a ieși din casă cu vânătăile alea, aveam nevoie de trei straturi de fond de ten, dar, chiar și așa, ochii erau foarte închiși. Mi s-a pus în vedere de către managerul direct că “nu știu ce probleme personale ai, dar ar fi bine să ți le rezolvi””, își amintește femeia care povestește că a fost bătută de fostul soț inclusiv în ziua în care a născut.

„Rețeaua mea de suport a fost nulă. Înainte să nasc, ne-a vizitat bunica mea, iar soacră-mea i-a spus că m-am apucat să frec covorul și să repar ceva la perete. Era o reacție tipică de femeie înainte să nască, îmi făceam „cuibul”. Iar bunică-mea s-a apucat să țipe la mine, că sunt inconștientă, că scot copilul cu malformații pentru că nu mă menajez. Era incredibil contextul: ea îmi reproșa că nu mă menajez, iar el mă bătea pentru că ceream ajutor. Atunci, de frustrare, mi-am aruncat telefonul de perete și l-am spart. El mi-a dat un alt telefon să am de pe ce vorbi în spital, telefon care fusese al meu, pe care îl ținea numai în mașină, căruia îi schimba mereu cartelele, îl deschidea doar când avea nevoie de el. Un burner phone. Când să plecăm la spital, l-am pornit și am citit pe ele două mesaje vulgare către alte femei. I-am spus atunci să oprească mașina pentru că vreau să cobor. El a oprit mașina, a venit la portiera mea și mi-a deschis-o, iar eu am crezut că vrea să mă ajute să mă dau jos. Nu numai că nu m-a ajutat, dar mi-a smuls telefonul din mână și l-a zdrobit pur și simplu strângându-l în pumn, ca să realizezi ce forță avea. L-a aruncat pe jos, pe mine m-a trântit lângă mașină și a început să mă lovească. Apoi, până am ajuns la spital, creierul îmi mergea în background și îmi spunea: Trebuie doar să ajungi înăuntru, trebuie doar să ajungi înăuntru și o să fii în siguranță. În momentul în care am intrat, m-am dus la UPU și le-am spus: M-a bătut soțul meu și nu vreau să intre la mine sau la copil”, spune M.

„Unii m-au întrebat de ce, în condițiile astea, am mai făcut și al doilea copil? Cum poți să mă întrebi așa ceva?”

Aceasta adaugă că, la spital, au venit să o viziteze soacra sa, bunica sa și două rude ale soțului, care au convins-o să se întoarcă acasă și să nu depună plângere. După ce s-a întors acasă, a urmat o scurtă perioadă de liniște. „A început să se poarte mai frumos o perioadă, țin minte că odată chiar mi-a făcut bruschette”, își amintește. Apoi bătăile au continuat.

„Unii m-au întrebat de ce, în condițiile astea, am mai făcut și al doilea copil. Cum poți să mă întrebi așa ceva? Nu e ca și când mi-am cumpărat o poșetă și o vreau și pe a doua. Refuza să se protejeze, iar eu alăptam încă și nu puteam lua anticoncepționale. În plus, dacă nu mă culcam cu el mâncam bătaie. Pe moment nu zicea nimic, eu refuzam elegant, iar a doua zi luam garantat bătaie. În timpul celei de-a doua sarcini s-a purtat la fel, cu excepția faptului că nu a mai dat atât de tare în mine. Diferența a făcut-o, probabil, faptul că eram extraordinar de slabă și trasă la față și nu aș mai fi rezistat”, explică ea.

După nașterea fetiței a avut primele tentative de a pleca de acasă. Mai întâi la bunica ei, care însă nu a susținut-o. „Bunica mea mă întreba mereu: Dar tu ai familie. De ce te machiezi? De ce te aranjezi? De ce porți pantaloni scurți? E vina ta că te bate, de ce nu mergi la biserică? Am plecat o dată la ea după ce m-a bătut, iar ea s-a mutat de acasă la sora ei, a spus că nu vrea să mă ajute. Nu îmi ajungea indemnizația de creștere a copilului pentru tot ce aveam de plătit și colaboram cu o companie de sondaje de piață. Mergeam pe stradă cu ambii copii și făceam chestionare, toate femeile în vârstă se opreau la noi, de drag pentru cei mici. Mi-a mers foarte bine atunci pentru câteva săptămâni”, povestește ea. Însă cei doi copii s-au îmbolnăvit și au avut 7 nopți consecutive de febră mare. Nu a mai putut lucra, a rămas fără bani și a fost nevoită să bată la geamul surorii bunicii sale, să o roage să îi dea 20 de lei să ia cereale pentru cea mică. Nu a vrut să o ajute și atunci, neavând de unde să ceară, a apelat la un fost prieten. „S-a urcat în mașină, a condus până în orașul meu natal și mi-a împrumutat acei bani, 100 de lei”, spune ea. Până la urmă s-a întors acasă.

„A făcut în așa fel încât am rupt toate relațiile de prietenie”

Victimele violenței domestice sunt adesea foarte izolate, iar asta s-a întâmplat și cu ea. „A făcut în așa fel încât am rupt toate relațiile de prietenie. Nu-mi dădea voie să ies din casă și nici să mă văd cu prietenii mei. Am stat fără telefon perioade lungi, îl ascundea alături de cartea mea de identitate. Dacă nu aveam buletin și telefon, nu puteam să mă plec., spune ea. Una dintre marile ei probleme a fost că nu avea unde să fugă de acasă. După ce fratele său a împlinit 18 ani, se mai refugia din calea bătăilor în demisolul în care acesta locuia cu încă 4 persoane. „Eram laolaltă 6 adulți și 2 copii”, își amintește. De fiecare dată s-a întors însă la fostul soț. Unul dintre motive era că nu și-ar fi permis o chirie. Altul că acasă, unde avea internet putea lucra totuși, la distanță, și putea câștiga un venit. Altul pentru că soțul ei îi spunea mereu să nu lase copiii să crească fără tată, așa cum au crescut ei doi. „Când te lovește vinovăția aia crâncenă, începi să empatizezi cu tine însăți mică și să îți amintești cât ai suferit din cauza asta”, explică ea.

De foarte multe ori s-a simțit legată de mâini și de picioare. În primul rând, spunea ea, în timpul căsniciei nu a putut dispune niciodată de banii pe care îi câștiga. Mereu apărea o factură de plătit și tot ea trebuia să cumpere de mâncare pentru el și copii. „Ajunsesem la 48 de kilograme, nu puteam să mănânc nimic și nu puteam nici să dorm. El nu cumpăra de obicei de mâncare, dar, la un moment dat, a cumpărat vreo 10 felii de șuncă și cam 10 de cașcaval, mi s-a făcut poftă și am mâncat din ele. Câtă bătaie am mâncat eu pentru feliuțele alea… Ani de zile după divorț săream din somn speriată imediat după ce reușeam să adorm. Avea obiceiul să mă târască jos din pat și să înceapă să mă lovească.”

„Odată am sunat la 112 și a venit un echipaj și de față cu ei mi-a dat două palme, iar ei nu au făcut nimic”

Povestește cum fostul ei soț și mama sa i-au luat banii câștigați din vânzarea mașinii ei, iar din banii aceia și din cei câștigați la nunta ale cărei costuri au fost acoperite de ea, soțul și-a cumpărat o mașină de lux. „Nu am avut voie să o conduc niciodată. O singură dată m-a invitat să mă așez la volan, în timp ce mașina era oprită, și mi-am tras scaunul mai în față. Iar când s-a pus la volan a dat cu pumnul în bord pentru că nu lăsasem scaunul în poziția bună, mare minune că nu a sărit airbag-ul. Și a început să mă înjure”, își amintește. „Veneam într-o zi de la piață, pe jos, cu un copil in port-bebe și unul în cărucior și pungi de cumpărături, a trecut cu mașina pe lângă noi, ne-a văzut și nu s-a oprit să ne ia.”

M. spune că la vremea respectivă își pierduse încredere că ar putea fi ajutată de Poliție. „Odată am sunat la 112 și a venit un echipaj și de față cu ei mi-a dat două palme, iar ei nu au făcut nimic, doar se uitau la noi și zâmbeau. La ani după, vorbind cu cineva din MAI, acea persoană m-a întrebat de ce nu am mai sunat o dată la 112, să cer supracontrol, dar mie nu mi-a trecut prin minte că ar fi posibil. De două ori mi-am retras plângerea, după ce m-a rugat el în genunchi, iar o dată după ce m-a rugat mama lui să nu fac asta tatălui copiilor mei. Altădată, un polițist de la secția de care aparțineam mi-a spus că și nevasta lui a comentat o dată, dar i-a tras una de nu a mai spus nimic a doua oară. Când m-am dus la șeful acestuia, mi-a spus că mă ajută. Da, te ajut, mi-a spus și mi-a pus mâna pe picior, nu știam cum să plec mai repede”, spune femeia.

Evadarea

Salvarea ei a venit atunci când și fetița, mai mică, a crescut și a putut să își lase ambii copii până la 5 și jumătate la grădiniță. „Soacrei mele nu îi plăcea să stea cu copiii și el refuza, așa că orice job aș fi găsit, la ora 3 cel târziu trebuia să fiu acasă. Din acest motiv, a trebuit să refuz o ofertă pe care o acceptasem. Plus că s-a asigurat că nu pot ieși din casă de vânătă ce eram”, povestește ea. Când a fost disponibilă pentru un program mai lung, și-a putut găsi un job mai bine plătit din care putut pune bani deoparte. Și-a calculat plecarea de acasă și, după trei luni, și-a permis un apartament modest cu chirie. A plecat și și-a lăsat copiii cu soțul ei. „Știam că nu va fi violent cu ei, nu a fost violent fizic cu copiii și voiam să simtă și el greul de a avea grijă de ei, pentru a-l determina să divorțeze fără alte comentarii, mai ales că el nu voia să ne despărțim”, explică M.

Nu după multă vreme și-a găsit un job și mai bine plătit și și-a putut închiria un apartament în zona pe care și-o dorea. „În 2013, am divorțat la notar și avem custodie comună asupra copiilor. El este într-o altă relație și are un copil, iar eu m-am recăsătorit. Pe iubita lui am înteles că o tratează la fel cum m-a tratat pe mine. Mulți îmi spuneau că dacă ești divorțată cu doi copii „nu te mai ia nimeni”. Bine, mulți îmi spuneau și că n-o să reușesc să mă descurc singură și că toți bărbații sunt la fel. Eu sunt dovada că se poate și altfel.”, spune ea.

În societate, există percepția că violența domestică nu le poate atinge pe femeile educate, cu studii superioare sau cu o poziție socială mai bună. La fel cum există prejudecata că unei victime îi este simplu să se desprindă dintr-o relație abuzivă și că, dacă nu o face, înseamnă că este mulțumită cu situația de abuz în care se află. Aceste preconcepții le răpesc victimelor abuzurilor speranța că vor putea scăpa si le amplifică suferința.

Un om care trăiește în teroare este adesea un om foarte singur, așa că are nevoie mai mult decât oricine de susținere din partea celor din jur. Martorii la violența domestică pot avea un rol decisiv în a întrerupe sau în a perpetua cercul abuzului. Cel mai important este ca ei să știe să recunoască semnele, să nu judece, să îi poată oferi victimei informații corecte și complete și să se ofere să ajute cu ce pot.

De ce ar fi avut nevoie ca să scape din relația abuzivă mai devreme? De o rețea de sprijin și de un loc sigur, în care să poată locui pe termen scurt și unde să își poată lăsa copiii în timpul zilei cât era la birou, crede M..

Își urăște fostul soț? 

„Băiețelul meu seamănă cu el, e înalt și bine făcut și are o mimică foarte similară cu a tatălui său. Când mă uit la fiul meu nu pot să nu îl văd pe fostul meu soț și să nu transfer iubirea pentru copilul meu asupra lui. Nu simt altceva față de el în afară de compasiune. Furia lui e devastatoare, izvorăște dintr-o durere uriașă și îmi pare rău pentru el că trăiește cu durerea asta atât de mare și că nu și-o poate vindeca”, mărturisește M.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ciudat este ca marea majoritate a montrilor au fete "foarte umane"!
    • Like 0
  • Cand citesc asa ceva nu vad decat ca eu am avut "Raiul". Nimic nu a fost perfect, dar exista - liniste, intelegere si impacare. Dar ca in orice poveste lucrile s-au terminat brusc cu un AH1N1 zic ei. Eu cred ca a fost o mare durere in "dos"! A celor ce acum vor simpatia mea. Unii o merita dar cei mai multi nu au ce cauta in sistem. Sunt rai, si slab pregatiti, iar ce fac este numai pentru "venituri"!
    • Like 0
  • Întreb şi eu: dacă acel om aşa se poartă cu fiinţele pe care aparent le iubeşte cel mai mult, oare cum s-o fi purtând cu cei care, din varii motive, ajung la mâna lui în calitate de poliţist...
    • Like 0
  • Așadar, un bun familist, tradiționalist, probabil cununat, contra șpagă, de către un popă bun-actor, nu a considerat că jumătatea ar trebuie protejată, iar organul, un alt bun cre tin, nu a dorit să aplice legea... pe de altă parte, de ce o femeie cu școală poate să suporte agresiunea alesului?! Ca și în alte situații, lipsa unui învățământ sănătos, amestecat cu minciunile bombastice pe care ne clădim ”familia” vor transforma societatea în ceva abstract. Statul ne încalcă drepturile constituționale, iar apărarea acestora este doar la nivel teoretic; pentru că minciuna este una generalizată; nimeni nu plătește pentru greșelile sale. Nici statul.
    • Like 1
  • Nu știu de ce, dar nu încerc nici un pic de compasiune. Era educată, lucra într-o firmă „cu ștaif”, deci alt orizont de cunoaștere, alte experiențe. S-a lăsat subjugată, apoi înrobită de o brută? A făcut și al doilea copil cu el? Aici e ceva în neregulă cu dumneaei... Ca să nu spun mai mult.
    • Like 1
    • @ Vladimir Bogdan
      Ați citit tot articolul? Mai jos vă dau câteva părți care probabil v-au scăpat. Ar fi frumos să mai aveți și puțină înțelegere.

      "În plus, dacă nu mă culcam cu el mâncam bătaie."

      "Bunica mea [..] E vina ta că te bate, de ce nu mergi la biserică? Am plecat o dată la ea după ce m-a bătut, iar ea s-a mutat de acasă la sora ei, a spus că nu vrea să mă ajute."

      "Una dintre marile ei probleme a fost că nu avea unde să fugă de acasă."
      • Like 1
    • @ Vladimir Bogdan
      Este extrem de complicată această patologie a femeii abuzate. Reuşeşti foarte greu să te eliberezi şi dacă familia îţi este alături, şi te ajută, sau prietenii, darămite când eşti singur pe lume. Dacă nici măcar poliţia nu te ajută...
      • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult