Când a văzut blocul operator, încântat, un medic din SUA și-a scos telefonul ca să facă poze. Despre bucuria de a face medicină “ca afară”, cu dr. Felix Dobrițoiu, medic specialist Chirurgie Toracică rețeaua Regina Maria

Imagine și montaj: Cristian Tomoială

Când a văzut blocul operator de la Ponderas Academic Hospital, un medic din SUA și-a scos telefonul ca să facă poze și să le trimită colegilor de acasă. Despre bucuria de a face medicină “ca afară”, cu dr. Felix Dobrițoiu, medic specialist Chirurgie Toracică rețeaua Regina Maria.

Vine de la sala de operații. Din saboți i se zăresc șosetele vesele, colorate diferit. Îi place să le poarte încurcate. A luat modelul de unul dintre pacienții săi – un băiețel de 8 ani, care și-a dorit o fotografie cu doctorul care l-a operat. Și salvat. După ce a văzut imaginea, în care și el și copilul aveau ciorapii diferiți, Felix Dobrițoiu a decis că așa vrea să îi încalțe. Și-a început ziua profesională cu o lobectomie pulmonară și urmează să facă într-o oră o rezecție de tumoră mediastinală. Pentru cine nu este medic, prima intervenție a presupus extirparea unui lob de plămân, iar cea de-a doua va însemna scoaterea unei tumori din mediastin, acel spațiu aflat între plămâni care “păstrează” cele mai importante structuri ale organismului: vasele mari, venele cave, artera aorta, esofagul și traheea. “E de departe cel mai sensibil loc al organismului”, spune chirurgul Felix Dobrițoiu, așa că abordul robotic “este minunat” pentru astfel de intervenții. De ce? “Ne ajută să scoatem leziuni foarte ușor și foarte simplu pentru pacient”.

Acest reportaj este parte din seria Regina Maria 3.0.

Dr Dobrițoiu este coordonatorul Centrului de Chirurgie Toracică din Ponderas Academic Hospital și are experiență semnificativă în intervenții chirurgicale minim-invazive. 98 la sută dintre cele toracice sunt realizate robotic sau VATS și au o durată medie de spitalizare de două zile și jumătate. Asta înseamnă pentru pacient: siguranță, incizii de mici dimensiuni, sângerare minimă, recuperare rapidă și doar câteva ore petrecute într-o unitate medicală. “De cele mai multe ori, pacienții vin la noi pentru chirurgia robotică. Știu deja de ea și își doresc să fie operați robotic. Sigur că discutăm și ei încearcă să înțeleagă cum se întâmplă lucrurile astea, dar pacienți speriați de robot nu am întâlnit încă”, punctează medicul specialist.

Cine se teme de robot

Felix Dobrițoiu intră la sală alături de colegii săi. Uneori și de patru ori pe zi. “Suntem chirurgi, facem același lucru - intermediat de această platformă robotică, pe care o folosim ca pe un instrument. Este un instrument mai complex, mai lung, să spunem așa, pentru că nu mai sunt eu acolo deasupra pacientului, dar deasupra lui sunt colegii mei cu care intru tot timpul. Sunt colegii de la anestezie, sunt colegii din sală de operație, asistenții. Blocul operator este exact același. Diferența este că mișcările instrumentelor care fac aceste manevre în pacient sunt controlate de mine cu ajutorul acestei platforme”, explică medicul. Îi place tehnologia, și asta se simte și din ușurința cu care explică. Mărturisește că robotul l-a dus pe o treaptă mai sus în experiența sa chirurgicală. “Orice evoluție a tehnologiei a adus doar îmbunătățiri pentru toată lumea; și pentru noi, chirurgii, și – evident - pentru pacient. Am simțit treaba asta de-a lungul timpului. Una era în timpul rezidențiatului, când am început chirurgia toracică, și alta se întâmplă acum. Probabil că peste 10, 15, 20 de ani va fi incredibil”. Medic specialist în chirurgie toracică din 2016, Felix Dobrițoiu spune că a crescut profesional odată cu evoluția tehnologiei și că în fiecare procedură pe care a introdus-o în arsenalul său a fost dependent de evoluția tehnicii: “Am avut nevoie de instrumente diferite față de cum erau instrumentele pe care le foloseam când eram rezident”, povestește. “Nu pot să zic că era un instrumentar limitat, adică trebuie să înțelegem că nu e preistorie chirurgia clasică. Vorbim de chirurgie toracică și este aceeași chirurgie - și o să o repet pe asta până la sfârșitul vieții mele. Orice abordare nouă care vine în chirurgia toracică este o abordare asupra aceleiași operații. Asta înseamnă că noi trebuie să facem exact același lucru. Să facem aceleași și să disecăm aceleași elemente anatomice. E foarte important de reținut treaba asta; evident, prin metode diferite și cu instrumente diferite. Și instrumentele astea diferite, cu cât sunt mai noi, mai miniaturizate, ne ajută să facem aceleași disecții mai ușor. Dar lucrurile sunt aceleași, iar instrumentele alea de chirurgie clasică sunt instrumentele noastre de chirurgie. Nu e ceva de uitat sau de lăsat în urmă, pentru că le folosim când avem intervenții care se pretează doar prin chirurgie clasică”. 

Drumul unui pacient către sala de operații

Dincolo de instrumente, clasice sau robotice, chirurgul Felix Dobrițoiu vorbește despre importanța echipei, care trebuie să fie rutinată, despre protocoale și despre buna comunicare cu pacientul: “În momentul în care respecti protocoalele, e protejat și pacientul de erorile pe care le poate face o echipă medicală și ești protejat și tu, medic, de erorile pe care le poți face”, explică medicul specialist. “Suntem oameni și știm că putem face erori, iar aceste protocoale pe care le respectăm cu strictețe ne ajută foarte mult. Pacientul trebuie investigat pe mai multe căi, pacientul trebuie văzut de cât mai multe specialități medicale în funcție de ce patologie are asociată. Fiecare pacient e diferit și fiecare vine cu bolile lui, cu istoricul lui și ne vom concentra pe el. În momentul în care avem tabloul larg – adică știm foarte clar nu doar boala pentru care îl operăm, ci toate afecțiunile lui, și cum putem să manageriem fiecare boală și posibilă complicație pe care o are -, atunci putem intra cu pacientul în sala de operație”.

Își consideră pacienții parteneri și pune preț pe discuțiile purtate cu profesionalism și onestitate, indiferent de tipul de mesaj pe care adesea îl are de transmis: “Ne asumăm împreună că facem o intervenție chirurgicală, că până la urmă e un parteneriat între pacient și chirurg. Ne asumăm lucrurile astea, ne asumăm posibilele complicații de la bun început, și le discutăm evident înainte. Posibilele complicații care - atunci când se întâmplă - sunt mai ușor de transmis, ca să spun așa. Pentru că le-am știut, știam în ce ne băgăm, știam că se poate întâmpla, haide să vedem cum rezolvăm”.

Să nu îi faci rău pacientului. Un principiu

Chirurgul Felix Dobrițoiu are însă un principiu de la care nu se abate: să nu îi facă rău pacientului. “Asta e obligatoriu, adică nu e o chestie care ne place sau nu ne place. Acum, sigur că putem să ne legăm de aceste protocoale și să spunem: Domne, eu respect protocolul. Și, dacă respect protocolul, pot să fiu mulțumit cu mine că am respectat protocolul și nu mă interesează ce s-a întâmplat cu pacientul. Dar sunt situații în care protocolul s-ar putea să pună pacientul în pericol. Adică, protocoalele sunt făcute pe statistici, în nivel mondial, dacă e să o luăm așa, și noi stabilim că asta e o chestie ok sau nu.

Dar pacientul nu e o bilă de cauciuc, care are aceeași culoare și toți sunt la fel și putem să facem o statistică pe niște obiecte. Nu, pacienții sunt oameni, sunt diferiți și au răspunsuri diferite la tratamentele și la protocoalele noastre. Și atunci trebuie luate în calcul și variantele astea în care lucrurile nu vor merge bine dacă noi respectăm protocoalele”. Acesta este momentul în care se lucrează în echipe multidisciplinare, când mai mulți medici – de diferite specialități -, discută și gândesc cazul pentru a vedea care este soluția optimă pentru acel pacient, punctează medicul specialist. “Sunt situații în care spunem: Domnule, protocolul e de aici până aici. Trebuie să mergem în direcția asta, în speranța că prognosticul dumneavoastră va fi mai bun. Ce facem mai departe? Vrem ca discuțiile cu pacientul să fie corecte, cu toate cărțile pe masă, absolut toate, pentru că încercăm împreună să găsim o soluție. Sigur că, de cele mai multe ori noi dăm soluția către pacient, pentru că nu are el de unde să știe care e soluția potrivită. Noi dăm soluțiile, le propunem, încercăm să-l facem să înțeleagă prin ce trece, prin ce va trece și ce se poate întâmpla. În funcție de lucrurile astea, să aleagă în cunoștință de cauză care variantă i se pare mai potrivită stilului de viață, felului, ideilor pe care le are. Adică nu vorbim doar de niște linii de trasat. Trebuie luate - toate celelalte - în calcul”.

Mărturisește că o parte dintre pacienți îi devin apropiați și că starea bună a fiecăruia, post operator, este ceea ce îl emoționează: “Când vine la control și când îl vezi și știi prin ce a trecut…și prin ce ai trecut alături de el. Și da, când vezi pacientul în picioare, bine, lângă tine sau desfășurându-și viața în mod normal. Mai sunt pacienți care trimit poze, - eu știu -, de pe la mare, de prin diverse alte locuri. Am avut pacienți care mi-au trimis vederi, ca alea de pe vremuri, dar a fost foarte simpatic. Sigur că te emoționează absolut fiecare gest de genul ăsta. Important e, evident, evoluția bună a pacientului, aia te satisface maxim”.

Mentorii unui chirurg toracic

Felix Dobrițoiu și-a dorit să studieze medicina. O vreme a oscilat între medicină de urgență și cardiologie. “Cumva, în cei șase ani de facultate îți schimbi opiniile, părerile și pe baza evenimentelor pe care le ai în viață și oamenilor pe care îi întâlnești. Mi-am dorit chirurgie în ultimii ani, iar chirurgia toracică a fost o idee chiar aproape de finalul facultății mele. Și a venit mănușă”, povestește. A urmat rezidențiatul la Institutul “Marius Nasta”, unde cinci ani a făcut chirurgie toracică, “începând de la nivelul de a face noduri pe clanța ușii - că nu știam să facem nimic, până la intervențiile toracice: de la cele mai simple, la cele complexe, pe care le puteam desfășura acolo”. După rezidențiat, o perioadă a lucrat la un alt spital privat, iar din august 2017, face parte din echipa medicală a rețelei Regina Maria. Întrebat dacă își resimte profesia ca pe un serviciu, medicul Dobrițoiu vorbește despre noroc. “N-am simțit niciodată că mă duc la serviciu. Am avut noroc cu această specialitate. Din momentul în care mi-am ales la rezidențiat chirurgia toracică, nu mi s-a părut că mă duc la serviciu. Că există animozități, că există momente în care sunt tensiuni într-un loc în care lucrez, asta e evident. Dar n-am simțit vreodată că trebuie să fac ceva acolo obligație. M-am dus cu plăcere, adică abia așteptam și abia aștept în continuare să vin și să-mi fac treaba”. A învățat asta în timpul rezidențiatului, de la oamenii pe care îi numește mentorii săi și către care tinde să le atingă nivelul: profesorul Ioan Cordoș și doctorul Codin Saon. “Când faci ceva ce îți place nu se numește că e timp ocupat. E tot un soi de timp liber dacă faci cu plăcere ce faci, adică faci partea asta și te satisface pe partea profesională”. Există o diferență însă între chirurgia electivă – unde știi ce pacienți sunt programați și cum să îi gestionezi – și cea dintr-un spital de urgență, unde ai multe ture, mulți pacienți veniți în situații de urgență, care te țin acolo cu nopțile, cu zilele. Întrebat cum măsoară “greutatea” unei intervenții efectuate, Felix Dobrițoiu rememorează prima intervenție realizată asupra unui copil de un an. “Sigur că eram obișnuit cu chirurgia minim invazivă la adulți, colegii mei de la chirurgie pediatrică, pentru că intrăm tot timpul în colaborare, erau obișnuiți cu copii, dar cumva era un nou început. Și a fost o emoție suplimentară. M-am gândit că a fost totul impecabil, a fost ok, chirurgia e aceeași. De fapt, lucrurile sunt aceleași, protocoalele sunt aceleași, dar emoția a fost suplimentară și mi se pare că a rămas aceeași când fac copii”.

Parabola curții vecinului mai bogat

În vorbirea medicului, apelul la protocoale revine în repetate rânduri. Cele internaționale au fost implementate intern în secția pe care o coordonează. E foarte simplu să te uiți în curtea vecinului mai bogat și să faci tu la fel, susține chirurgul explicând că așa îi rămâne și timp pentru învățat. “E mult mai ușor de învățat acum decât era acum 20-30 de ani., când te duceai la o librărie, te chinuiai să găsești cartea cutare, dacă era în librăria cutare, și înțelegeai de acolo cât puteai să înțelegi din vorbe. Pentru că poze nu prea erau și, dacă erau, erau alb-negru. Lucrurile erau mult mai complicate și depindeai neapărat de un alt centru , în care să mergi și să vezi cu ochii tăi ce face acel cineva care a scris cartea. Acum, internetul este nelimitat. Putem face treaba asta în câteva secunde, între două operații. Putem să discutăm cu un coleg din altă țară - și facem treaba asta despre un anume caz: Domnule, ce crezi despre cazul ăsta, pe care îl am acum? Avem grupuri de WhatsApp medicale, unde schimbăm opinii și reactualizăm, să spun așa, protocoale și tehnici noi în fiecare zi a vieții noastre. Lucrurile astea sunt foarte comode acum. Internetul este liber, putem vedea intervenții chirurgicale oricând. Sunt întâlnirile profesionale, congresele, conferințele, clinical immersions. Toate sunt momente în care înveți foarte multe lucruri noi”.

Întrebat dacă și-ar fi dorit să profeseze într-o altă țară, medicul Dobrițoiu spune că nu a avut acest gând, nici măcar în rezidențiat. Iubește ce face și îi place unde profesează. E mândru când – în vizitele sale în clinici din străinătate – vede că lucrurile sunt la fel în sala de operații. Vorbește nu doar despre dotări și instrumentar, ci și despre realizările medicale. Amintește de vizita unui coleg din Statele Unite, cu care urma să realizeze o intervenție chirurgicală la București: “A fost o conjunctură destul de simpatică. După ce l-am luat de la aeroport, am zis să venim să vedem și blocul operator. Și literalmente a rămas cu gura căscată. A scos telefonul se facă poze, se trimită către colegii din Statele Unite. Și nu venea de undeva de departe, ca să spun așa, venea din New York, de la un spital foarte mare”.

“Ne putem compara cu cine vreți”, spune chirurgul Ponderas Academic Hospital. “În afară de transplant, facem în acest spital absolut orice. Facem chirurgia robotică la nivelul la care se face chirurgia robotică oriunde și vorbim de orice fel de cazuri”.

Cum cade un pianist pe scări

Doctorului nu îi plac etichetele pe care pacienții le lipesc adesea breslei: “Sincer, mă enervează. Sigur că facem lucrurile astea pentru pacienți și că, din partea cealaltă, se pot vedea așa. Dar este ceea ce facem în viață și ce am ales să facem în viață. Nu mi se pare că suntem salvatori. În realitate, cred că am salvat, la modul real, vreo cinci pacienți în viață. Pe restul, pe toți ceilalți, i-am ajutat să depășească niște momente și probabil că am fost parte din prognosticul lor mai bun, dar de salvat - am salvat vreo cinci oameni. Am fost omul potrivit la locul potrivit. Cu doi s-a întâmplat pe stradă, nici măcar în spital. Așa s-a nimerit. Dacă nu eram acolo, omul ăla nu mai era; asta știu clar, dar mai mult de atât, nu. Povestea cu îngerii în halate albe e cam greu de dus”.

Felix Dobrițoiu are mâini potrivite pentru chirurgie și zâmbește spunând că nu și le-a asigurat. “Trăiesc viața ca un om absolut normal. Vin cu motocicleta, cu riscurile de rigoare. Facem (n.r. chirurgii) absolut toate lucrurile pe care le fac oamenii normali. Era gluma aia cu pianistul și chirurgul care cad pe scări cu mâinile la spate, dar nu e adevărată; nu e. Ne vedem de treabă, muncim în grădină, facem toate lucrurile care ne plac în viață”. 

Regina Maria 3.0 este un proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp