Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Islamul, o religie ȋn care nimeni nu a spus vreodată: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”

Moschee - Getty

Foto Guliver/Getty Images

De peste Mediterana, din serioasa şi organizata Europă, civilizaţia islamică tradiţională apărea, până nu demult, ca un spaţiu exotic, închistat de o tradiţie ce nu dădea prea mulţi bani pe drepturile omului, eventual ca o civilizaţie aflată în fricţiune (sau, dacă vreţi, ciocnire) cu cea creştin-occidentală. În anii din urmă, din păcate, exotismul romantic (sau brutal) în care vedeam noi, europenii, fie occidentali, fie „bizantini”, oazele deşertului şi bazarurile gălăgioase ale Orientului, a lăsat locul imaginilor cu bărboşi violenţi, degrabă dispuşi a scoate cuţitul şi înjunghia creştini ori, mânaţi de porniri animalice, a viola frumoasele şi blondele scandinave.

Dar nu ne propunem să apărăm pe cineva, cum nu vrem nici să acuzăm. Vrem să facem cititorul să vadă dincolo de clişee ori frici bine crescute de politicieni palavragii. Se întâmplă uneori să privim încântaţi câte o ţară sufocată de vreo dictatură sângeroasă fiindcă aceasta a plătit reviste ori siteuri occidentale să publice fotografii uimitoare ale unor palate cu vitralii colorate sau apusuri încântătoare ale unor oaze din care fuseseră decupaţi soldaţii cu kalaşnikovuri în mâini. 

Citiți aici primele două capitole ale cărții lui Adrian Stepan:

Totuşi, dincolo de o ierarhie diferită a valorilor, Islamul trebuie privit drept rezultatul evoluţiei unei populaţii fundamental diferite de cea a Europei, cu un mod de viaţă propriu într-un areal neprimitor, dar căreia i-a asigurat coeziunea necesară creării unei spiritualităţi specifice care să facă faţă realităţilor istorice.

Orice analiză serioasă a unei ţări componente a spaţiului islamic destinată publicului european ar trebui începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles: „Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.” Chiar dacă ȋmpărtăşeşte credinţa creştină despre nemurirea sufletului şi paradis, religia islamică, spre deosebire de aceasta, este mult mai puţin preocupată de Lumea de apoi.

Astfel că, ȋn Islam, nu există distincţia dintre religie şi politică, nici noţiunea de stat laic. De aici şi apetenţa naţiunilor musulmane pentru utopia politică. Care a condus, pȃnă la urmă, ȋnspre supralicitarea acelei „vȃrste de aur” a califatelor omeiad (cu centrul politic la Damasc) şi abasid (Bagdad), din ce ȋn ce mai des ȋntȃlnită ȋn discursurile liderilor religioşi fundamentalişti.

Pȃnă la urmă, din perspectivă europeană, fiecare musulman ar trebui considerat fundamentalist ȋntrucȃt pentru un adept al Profetului, Coranul este mesajul desăvȃrşit al lui Dumnezeu pentru omenire şi acest mesaj nu priveşte doar indivizii şi mȃntuirea sufletelor, ci întreaga orȃnduire social-politică. Acesta este şi motivul pentru care musulmanii de azi văd ȋn ascendenţa Occidentului din ultimele veacuri o aberaţie a istoriei ce poate fi corectată prin intoarcerea fiecărui credincios la căile Profetului, urmată, firesc, de victoria definitivă şi completă a Islamului.

Această fundamentală diferenţă nu este singura care ȋndepărtează destinul Europei de cel al Orientul Mijlociu (exceptând Israelul). A doua caracteristică ce ne poate ajuta să înţelegem situaţia actuală o regăsim în istoria modernă, mai precis în primele două decenii ale secolului XX, când Primul Război Mondial punea capăt existenţei a trei imperii (Otoman, Prusac şi Austriac), lăsând harta zonei în mâinile victorioase ale Marii Britanii şi Franţei, care, ȋn ciuda bunelor-intenţii clamate, nu doreau să pună capăt influenţei lor directe asupra teritoriilor ce le reveniseră ȋnspre oblăduire şi „pregătire” pentru modernitate. Astfel, perioada modernă a acestor popoare se ȋmpleteşte cu lupta pentru dobȃndirea independenţei faţă de Metropola europeană, o luptă de cele mai multe ori sȃngeroasă, negocieri nesfȃrşite, excese religioase ori regimuri cu afinităţi marxist-dictatoriale. 

Nu trebuie uitat nici faptul că efortul creator ȋn lumea islamică a ȋncetat aproximativ ȋn perioada ȋn care ȋn statele italiene apărea Renaşterea. Nu dorim să minimalizăm ȋnrȃurirea pe care gȃnditorii şi savanţii musulmani au avut-o asupra Europei ȋntr-o perioadă ȋntunecată pentru continentul nostru. Dar, din păcate, evoluţia religioasă şi politică a Islamului s-a încheiat relativ repede, ideile inovatoare lăsȃnd loc conformismului şi conservatorismului, ceea ce a dus la o inadaptare a acestuia la realităţile contemporane. De aici şi o recrudescenţă a violenţei izvorȃtă din frustrare şi conflicte ȋntre confesiunile aceleiaşi religii datorate nevoii de supremaţie.

Poate că cititorii noştri văd în comunitatea credincioşilor – umma – o masă organizată, însufleţită de aceleaşi idealuri. Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa şi unitatea musulmană este doar o legendă aflată în tolba cu manipulări ale promotorilor jihadului şi ale politicenilor care nu aveau nimic altceva mai bun de trecut în agenda de lucru.

Faptul că Ierusalimul fusese cucerit de cruciaţi la 1099 şi că în Levant au existat o bună perioadă de timp regate france apărate de o mână de cavaleri şi preoţi într-o mare de credincioşi ai Profetului este dovada cea mai bună că neînţelegerile au caracterizat lumea musulmană încă din vremea sa „de aur”.

Învăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna (denumită „practica tradiţională”, de unde şi denumirea de sunniţi) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali.

Dar să vedem mai întâi cine a fost Mahomed şi ce anume propovăduia acesta.

Sărac în tinereţe, a pătruns în societatea aleasă a Meccăi în urma căsătoriei cu o văduvă bogată, Hadiga. Mai târziu, a început să propovăduiască locuitorilor cetăţii noua învăţătură pe care susţinea că o primise de la Allah (adică Dumnezeu) pe când era în transă, prin intermediul arhangelului Gabriel. 

Mahomed se prezenta drept propovăduitorul însărcinat să anunţe apropiata venire a Judecăţii de Apoi, când un Dumnezeu unic îi va răsplăti pe credincioşi.

Cum nimeni nu poate fi profet în ţara sa, nu s-a bucurat de un succes prea mare în rândul orăşenilor. Aşa că, împreună cu câţiva adepţi pleacă la Medina. Acesta este momentul expatrierii – Hegira. De acum înainte, autoritatea sa va creşte constant şi va reuşi să atragă la noua credinţă triburile beduinilor. Nu trece mult timp şi porneşte cu armata împotriva Meccăi, însă căpeteniile oraşului decid să se predea fără luptă. Treptat, reuşeşte să-şi extindă dominaţia asupra unei mari părţi din Arabia, căreia îi impune noua religie care proclamă un nou scop al vieţii: supunerea faţă de Allah şi urmarea poruncilor lui.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic. În schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub puterea lui Allah.

Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând săvârşi cultul. Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt, în acelaşi timp, norme juridice, în special, cei cinci „stâlpi ai credinţei”: şalat –rugăciunea canonică; zakat – pomana legiuită; şawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; şahadat – „profesiunea de credinţă”, care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este trimisul său.”

Nu se încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese.” (Coran 7:31). Se acceptă deosebirile sociale, dar în umma (comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.

Conform învăţăturii lui Mahomed, întreaga istorie a omenirii urmează să ia sfârşit prin Înviere şi Judecata de Apoi, când fiecare credincios va fi judecat pentru faptele sale. Sfârşitul vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după care va apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”). Aici parcă ne asemănăm, aşa-i?

Era necesar să vă introducem în lumea Orientului Mijlociu cu o scurtă prezentare a celei mai de seamă realizări din ultimele două milenii a acestui spaţiu: credinţa islamică. Am încercat să fim cât se poate de concişi pentru a putea reveni la neîntelegerile din interiorul lumii islamice care ne vor ajuta să înţelegem multe din conflictele prezentului.

Ruptura ȋntre sunnism şi şiism s-a petrecut imediat după moartea lui Mahomed şi se datorează luptei pentru succesiunea la conducerea comunităţii credincioşilor. Au existat două opinii: succesiunea urma să fie acordată unei persoane pioase şi spirituale care să conducă umma, ori, conform principiului sȃngelui, unei rude a Profetului. Cum a fost desemnat drept calif un apropiat al lui Mahomed, Abu Bakr, susţinătorii liniei sanguine l-au proclamat conducător pe vărul şi ginerele Profetului, Ali. După ce susţinătorii acestuia din urmă l-au ucis ȋn anul 656 pe cel de-al treilea calif desemnat, Ali şi-a luat el titlul de calif, dar va muri asasinat cinci ani mai tȃrziu, iar fiii săi vor avea aceeaşi soartă ȋn luptele ulterioare. Susţinătorii săi vor fi denumiţi ulterior şiiţi (de la şi’at Ali, susţinătorii lui Ali).

Pentru cei care ar fi tentaţi să compare această situaţie cu aceea dintre ortodocşi şi catolici din lumea creştină, subliniem că falia dintre sunnism şi şiism este mult mai profundă, comparabilă, dacă simţim nevoia de asemenea analogii, cu situaţia catolicilor şi protestanţilor din secolul XVI. Şi, pentru a deveni pe de-a-ntregul indezirabili majoritarilor sunniţi, şiiţii adaugă la profesiunea de credinţă faptul că numai Ali este urmaşul Profetului.

Puterea politică va reveni califilor sunniţi. Imamii şiiţi, mai puţin norocoşi ȋn jocurile de putere, se vor apleca ȋnspre spiritualitate. Astfel, şiismul va prelua unele concepte religioase creştine şi iraniene, dar va propune o organizare religioasă mai strictă decȃt Islamul majoritar.

După ce linia celor doisprezece imami s-a sfȃrşit, conducerea comunităţii şiite a fost preluată de către un ayatollah, văzut drept cel mai iscusit ȋnvăţat al Legii, dar şi „semnul” lui Dumnezeu. Ayatollahii vor conduce comunitatea credincioşilor până ce ultimul imam – în prezent, ascuns – se va întoarce să îi conducă în lupta finală.

Şiismul se va divide ȋntr-o pluralitate de secte, astfel că puterea sa politică va fi din ce ȋn ce mai redusă. De altfel, aceşti „minoritari” vor fi mereu persecutaţi, ȋncepȃnd chiar după moartea lui Ali, cȃnd Islamul va cunoaşte o perioadă de expansiune extraordinară sub conducerea califilor omeiazi, ce ȋmbrăţişaseră ȋnvăţătura sunnită. De-abia safavizii vor „reinventa” şiismul şi îl vor proclama religie de stat în Persia, acesta fiind unul dintre elementele care au definit conştiinţa comună iraniană.

Printre numeroasele secte şiite se numără şi alauiţii, răspȃndiţi mai ales ȋn Liban şi Siria. Fiind ȋn contact cu cavalerii creştini ce au stăpȃnit Ţara Sfȃntă ȋnainte de victoriile lui Saladin si căderea Iersualimului, au fost puternic influenţaţi de practicile creştine (de exemplu, sărbătoresc Crăciunul şi Paştele, inclusiv preşedintele Hafez al-Assad apărȃnd ȋn public cu ocazia unor asemenea manifestări) şi gnostice, cu practici religioase ȋn parte secrete, drept pentru care sunt consideraţi de majoritarii sunniţi drept „apostaţi”. Dintre ei se vor selecta conducătorii militari ai Siriei, inclusiv familia al-Assad, chiar dacă alauiţii nu reprezentau, ȋnainte de exodul refugiaţilor ȋn urma războaielor din regiune din ultimii ani care au modificat structura confesională a populaţiei, nici 25% din cetăţenii Siriei. 

Islamul militant, conservator, ȋn viziunea căruia statul nu poate exista ȋn afara religiei, este reprezentat cel mai bine ȋn sunnismul modern de salafism, apărut la mijlocul secolului XVIII. Acest curent susţinut de tribul lui Ibn Saud a identificat ȋn această orientare retrogradă motorul religios al ascensiunii sale politice.

În deceniul trei al secolului XX, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca şi Medina, arogȃndu-şi rolul de a răspȃndi interpretarea corectă a Islamului şi de a-i convinge pe ceilalţi musulmani de erorile lor şi de necesitatea urmării căii celei drepte. În sfȃrşit, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Nejd, ȋşi ia titlul de rege al Arabiei la 23 septembrie 1932.

Astfel lua naştere Arabia Saudită, o monarhie autocratică ce va aplica, pȃnă azi, doctrina salafistă (wahhabită), pe care o va exporta ȋn ȋntreaga regiune graţie veniturilor substanţiale obţinute din vȃnzarea petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinţei, execuţiile publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram a Shariei, legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite din Orientul Mijlociu.

Trebuie să subliniem că în lumea arabă de după Al Doilea Război Mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă: revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist. Aceste două curente au avut o evoluṭie paralelă. împărṭirea Palestinei în 1947 ṣi constituirea Statului Israel a fost văzută de lumea musulmană drept o trădare din partea Occidentului, însă nu a determinat o recrudescenṭă a fundamentalismului religios. Regimurile de orientare socialistă, conduse de lideri carismatici promotori ai panarabismului ca Gamal Abdel Nasser sau Hafez al-Assad, retorica naṭionalistă a acestora, dezvoltarea economică din deceniile VI – VII ale veacului anterior au adus o oarecare modernitate ṭărilor magrebiene ṣi ale Orientului Mijlociu, concomitent cu o estompare a curentelor salafiste (inclusiv prin scoaterea acestora în afara legii ṣi arestarea unor lideri religioṣi extremiṣti).

Curentul progresist a început să piardă din avânt odată cu Războiul de ṣase zile din 1967, când Israelul a atacat Egiptul, a distrus o bună parte a mȃndrei sale armate, considerate cea mai puternică din lumea arabă şi a pus stăpȃnire pe Peninsula Sinai. Steaua preşedintelui Nasser a ȋnceput să pălească, iar speranţa musulmanilor de rȃnd că vreunul din statele ridicate pe locul fostelor colonii europene va putea să readucă gloria Califatului Abbasid a miticului Harun al-Rashid a luat sfȃrşit. Fatalismul tipic credinţei islamice, ȋmpăcarea cu ideea morţii sub a cărei ameninţare perpetuă trăiesc călăreţii deşertului, i-a determinat pe tinerii debusolaţi ai oraşelor dezorganizate de la marginea deşerturilor să se ȋndrepte către organizaţii fundamentaliste ce propovăduiesc intoleranţa şi speranţa martiriului din războiul sfȃnt. Inadaptarea multor emigranţi la viaţa metropolelor europene ȋn care sperau să descopere paradisul terestru i-a transformat ȋn victimele prozelitismului wahhabit.

Dacă cel dintȃi teoretician al islamului militant, Sayyid Qutb, va muri spȃnzurat ȋntr-o ȋnchisoare egipteană pentru cărţile şi articolele sale, discipolii săi vor abandona arma scrisului şi vor folosi muniţia ȋn lupta ȋmpotriva occidentalilor şi a guvernelor laice.

Interesant este ca Sayyid Qutb beneficiase de o bursă ȋn Statele Unite. Însă călătoria sa ȋn măreaţa Americă nu ȋi va stȃrni admiraţia pentru organizarea politică şi prosperitatea de aici. Din contră, el a criticat aspru pasiunea americană pentru muncă şi profit pe care o vedea drept principala cauză a ȋndepărtării omului de menirea sa divină. Mergȃnd mai departe cu raţionamentul, Statele Unite erau adevăratul pericol şi duşman al islamului, spoiala sa, contrară naturii umane, putȃnd să ȋi ducă la pierzanie pe credincioşii musulmani. Un punct de vedere „sămănătorist” care nu poate conduce decât la înapoiere şi, implicit, la complexe şi ură faţă de Occident.

În sfârşit, ceea ce prea puţini comentatori occidentali ai fenomenului spun, este distincţia pe care însuşi Profetul a făcut-o între „jihadul cel mare” şi „jihadul cel mic”. Pe când se întorcea de la o luptă în care izbândiseră, companionii lui Mahomed l-au auzit spunând: „Ne întoarcem de la jihadul mic către cel mare.” Surprinşi, l-au întrebat ce anume este acel „jihad mare”, iar răspunsul său a vădit o apropiere de gnoza creştină: lupta cu sinele, cu pornirile carnale. Iată că toate discursurile care îndeamnă la jihadul împotriva necredincioşilor ar putea părea unui observator distant şi obiectiv drept manipulări ale dogmei adevărate, un îndemn adresat de clerici sau politicieni unor credincioşi bulversaţi sau inadaptaţi de a urma calea cea uşoară. Calea care duce spre pierzanie.

Va urma

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult