M-am trezit azi dimineață în Absurdistan și nu știam ce-mi lipsește

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

M-am trezit azi dimineață și nu știam ce-mi lipsește. Eram chiar fericit, în simplitatea mea de cetățean loial al Absurdistanului. Ducându-mi copilul spre școală, mă bucuram că avem de toate din abundență: mașini și pe stradă, și pe trotuare, rahați de câine pe jos, iepurași festivi spânzurați pe sus. Un aer proaspăt, optimist, tovărășesc învăluia orașul. Ajungând în dreptul ANAF sector 2, cuibușorul de nebunii al tinereților mele, am trecut preventiv pe trotuarul de vizavi. Niciodată nu poți fi prea precaut când e vorba de moarte și de Fisc. Puteam să-mi dau seama că e un semn...

Noroc că există în țara asta niște domni și doamne care să ne satisfacă nevoile, chiar și pe cele de care nu suntem conștienți. De fapt ce vrei tu, domnule Negruțiu?

Vrei să-ți facem un trotuar ca să nu mai mergi zi de zi pe mijlocul străzii când îți duci copilul la școală?

Vrei să-ți facem o școală nouă, poate și un after school, ca să nu alergi dintr-o parte în alta a orașului?

Vrei să-ți facem un spital în care să nu mori cu zile?

Vrei să-ți facem străzi, parcări, parcuri?

Nooo, de fapt nu ai nevoie de toate astea. Mofturi! În realitate, ceea ce-ți lipsește este un consultant fiscal. Ți-l dăm noi, gratis!

Mă frec la ochi. Nu știu dacă să râd sau să-mi fac bagajele. Statul angajează 35.000 de consultanți fiscali, plătiți cu 10.000 de lei pe lună, adică dă 1 miliard de euro pe an DIN BANII NOȘTRI ca să mă consulte pe mine și pe alte câteva milioane de fraieri buni de jumulit CUM SĂ NE IA BANII NOȘTRI. Să aibă grijă de noi, contribuabilii, să ne îndrumeze, să ne ocroteze...

Oricine a călcat vreodată pragul Fiscului știe că această instituție este moartea. Oricine a încercat să-și plătească în mod corect taxele și impozitele știe că Fiscul nu vrea doar să-ți ia banii, ci și să te reeduce în spiritul Absurdistanului. O relație sănătoasă cu Fiscul este lipsa de contact direct, adică ghișeul.ro. Un drum la ANAF e un drum fără întoarcere, e ca autostrada cu un singur sens spre Alexandria.

Iată câteva observații pe care le făceam în 2013, după primul an de contact intim cu Fiscul:

În ultimul an, am învăţat următoarele:

1. Să mă înclin la 90 de grade. Toate ghişeele sunt făcute la înălţimea fiului meu mai mare, care are cinci ani jumate şi, slavă Domnului, încă nicio treabă cu Fiscul. Cei care cresc, trebuie să se aplece: cu cât eşti mai mare, cu atât te rupi mai uşor. La Fisc, piticii sunt specia dominantă.

2. Să concentrez tot ce am de spus în 20 de secunde. Atâta durează până când uşiţa de lemn se închide peste geamlâcul pe care tu introduci chitanţe, acte, copii, cereri. Cine nu reuşeşte să-şi dozeze povestea contabilă în 20 de secunde rămâne cu vorbele în gât şi cu uşa trântită, la propriu, în nas.

3. Am învăţat să nu fac gălăgie. Atunci când, iritat de sistem, am încercat un naiv protest, Dumnezeu de la Fisc m-a întrebat „Şi tu ce eşti?” Iar eu total neinspirat i-am răspuns „Sunt ziarist” şi am păţit-o rău. „De-aia ai tu gura aşa de mare”, mi-a zis şi pe urmă am avut numai belele. Când mergi la ANAF, e bine să stai în banca ta, cu capul în pământ şi poate, în final, i se face cuiva milă de tine. Căci da, la Fisc eşti întotdeauna la mila cuiva.

4. Am mai învăţat că, dacă vrei să faci o plată, trebuie să anunţi la ghişeul 13, ca să te trimită la ghişeul 14, după ce în prealabil ai fost în camera 12 ca să-ţi iei o viză că eşti plătitor. E drept, în camera 12 nu se dau vize pentru persoane fizice („Cine te-a trimis, domne, la mine, du-te la etajul doi”) iar la etajul doi casieria te trimite la camera 21, unde şase doamne, înghesuite una-ntr-alta, te trimit la dracu.

5. Am învăţat să nu vorbesc în casa Fiscului despre card sau despre Internet banking. La Fiscul din România, cardul este lucrul dracului. Nu numai că nu poţi plăti cu cardul, dar îţi faci şi duşmani. Când am scos prima dată bucata de plastic albastră, doamna de la ghişeul 14 era să se sufoce. M-a privit cu ochi măriţi de mirare şi mi-a spus conspirativ: „La noi nu se poate cu cardul, dar vă trimit eu la un bancomat bun”. Nici acum n-am înţeles de ce era bun bancomatul ăla, poate pentru că dădea hârtii de 10 lei, de-am venit înapoi la ghişeu ca Gigi Becali, cu buzunarul aproape să-mi plesnească de ”cash”. Iar despre Internet banking, ce să vă mai spun: am făcut şi eu odată o aroganţă şi nici în zilele noastre Fiscul nu a descoperit în ce conturi misterioase s-a făcut plata, cert e că la ei n-a ajuns. Iar dacă este atât de greu să dai bani statului, vă daţi seama că este practic imposibil să-ţi recuperezi vreodată banii tăi.

6. Am mai învăţat că dacă vrei să scapi de dracu şi să faci plăţile prin bancă dai de mama dracului. Că la cea mai mare bancă din România poţi avea surpriza să ţi se spună că nu au ordine de plată şi că trebuie să vii cu ele de acasă. Că dacă dai, în sfârşit de o persoană binevoitoare şi cu OP-uri la dispoziţie, aceasta trebuie să fie musai incompetentă şi să-ţi trimită banii la dracu-n praznic. Şi că tot la ANAF sector doi ajungi.

7. Am învăţat să mă îmbrac în tricouri albe, de bumbac, răcoroase, atunci când am zi de Fisc. În sauna de la ANAF, unde asudăm toţi ca porcii, udându-ne cererile şi chitanţele de nu se mai înţelege nimic din ele, supravieţuiesc doar cei îmbrăcaţi subţire, cu toate actele posibile puse frumos unul peste altul, şi neapărat cu cópii, cât mai multe cópii.

8. Am învăţat jargonul profesional, programul şi turele angajaţilor, harta clădirii şi chiar harta cartierului. Ştiu programul Xeroxului de după blocuri cu care Fiscul are un contract pe sub mână. Xeroxul de la Fisc „nu merge”, dar ţi se dau pliante cu unul care merge, „nu e departe, luaţi-o în faţă pe stradă şi imediat faceţi dreapta”. După cum v-am spus, în acest proces de reeducare, Fiscul mi-a fost o a doua facultate. Cel mai mult îmi plac cererile de „îndreptare a erorii” (chiar aşa se numesc). Întotdeauna trebuie să ai una-două cereri de acest fel pregătite de acasă: chiar dacă nu este eroarea ta, ci a „OP”-ului, a „sistemului” sau a „factorului uman”, ea apare întotdeauna şi trebuie să te ploconeşti întru îndreptare.

Asta se întâmpla în 2013, între timp a fost anunțată plata cu cardul la Fisc - un uriaș succes al acestei instituții la fel de abuzive, de haotice, de birocratice, de care e bine, pentru nervii tăi, să te ferești.

Iată însă că dl. Dragnea s-a gândit că, pentru a ajunge pe culmile fericirii, avem nevoie cu toții de vizite la Fisc. Spre binele nostru, ca să ne ia banii mai ușor, angajează o armată de prieteni fiscali. Înduioșător!

Vă închipuiți ce înseamnă câteva milioane de români, cu saci de chitanțe pentru deduceri, făcând coadă la ANAF? Cum poate gândi cineva că prin supradimensionarea halucinantă a birocrației poate colecta mai mulți bani la buget? Ce calcul economic stă în spatele investiției anuale de 1 miliard de euro în armata de inspectori pregătiți de PSD?

Sper că acest proiect care ne pregătește sejururi de neuitat la ANAF să nu fie altceva decât o fumigenă care să distragă atenția de la Legea salarizării. Care și ea nu e decât o fumigenă care ne distrage atenția de la legile grațierii și abuzului în serviciu. Care și ele nu sunt altceva decât niște fumigene care să-l scape pe dl. Dragnea cu cazierul curat.

Până atunci, adunați bonuri fiscale. Adevărul e că în Absurdistan un număr mare de concetățeni de-ai noștri i-ar da dlui Dragnea PIN-ul de la card, dacă acesta l-ar solicita, fără să-și pună niciun fel de întrebare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp