Pe Sabina am cunoscut-o în urmă cu mai bine de 9 ani pe un forum ce găzduia discuții legate de copii. Eram însărcinată și aveam o grămadă de timp liber și o nevoie acută de informații din domeniu. Pe vremea aia nu exista Facebook pentru România, rețelele sociale nu-și întinseseră tentaculele până la noi, dar în schimb erau la modă forumurile. Civilizate și mai puțin intruzive. Acolo, pe un forum cu mămici și despre copii, am remarcat o voce și-am știut din prima că aparține unei persoane ambițioase și puternice. Ani mai târziu am cunoscut persoana din spatele vocii virtuale. Era primul compozitor pe care-l cunoșteam.
Sabina Ulubeanu este compozitor freelancer. Din punct de vedere interacțiune socială, așa cum îi place să spună, Sabina este Director Artistic al Festivalului Inner Sound. Imediat după absolvirea facultății a predat la Universitatea Națională de Muzică din București și la Universitatea Spiru Haret „pe vremea când acolo exista o secție de muzică, dacă nu mai există și acum. Ca freelancer am mai lucrat și ca fotograf, puțin, dar foarte plăcut. Colaborez cu diferite ansambluri, cu diverși interpreți, cu diverse publicații.”
„Munca de compozitor e destul de solitară, este o muncă pe care o faci singur, la tine acasă, în perfectă liniște”
Cum e să fii compozitor în România lui 2017?
Compozitorii români sunt o specie destul de tânără, abia pe la final de secol 19 putem vorbi de primii compozitori români care au studiat în afară și care au îmbrățișat tradiția vestică și au început să scrie în acel stil. Primele încercări poate nu au fost atât de valoroase din punct de vedere artistic, dar au fost foarte necesare. Au pus bazele unor școli. Așa au apărut primele școli de compoziție, de studiere a muzicii în România. După care a urmat momentul George Enescu, moment care a spart orice tipare. George Enescu a studiat de mic copil în afară și acolo a avut primele experiențe muzicale. El a fost foarte interesat să dezvolte compoziția și în România, a înființat primele burse pentru compozitori, a fost membru fondator al actualei Uniuni a Compozitorilor și, încet-încet, au început să apară și alte generații de creatori. Ceea ce a fost foarte interesant însă s-a întâmplat după război, când o serie de compozitori români care au studiat mai întâi aici, au plecat la Moscova, pentru că acolo puteai pleca atunci. Ei au studiat cu mari compozitori de acolo, într-o companie selectă de muziceni deveniți ulterior celebri. Au venit înapoi și, împreună cu colegii lor, au consolidat o catedră foarte puternică în compoziție, așa numita generație de aur, personalități născute în perioada anilor 1920-1930: Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Myriam Marbe, Aurel Stroe sau Ștefan Niculescu. Cred că datorită lor în România există o școală foarte bună de compoziție. Acum, generațiile mai tinere au posibilitatea de a studia cu foștii lor elevi, ai acestor mari compozitori și profesori, și în același timp au acces și la noi tehnologii. Ceea ce în anii ‘60 era imposibil.
Dar să fii compozitor de muzică contemporană de avangardă în România este o chestiune aproape de hobby. Pentru că comenzile sunt destul de rare și nu poți trăi din ele. În general compozitorii în România trăiesc din predat, sunt profesori la Conservator sau la licee de muzică, și unii dintre ei care sunt și interpreți, evident cântă, dau recitaluri.
„Orice copil ar trebui să facă puțină muzică.”
Dacă ar fi să ne gândim la copiii și tinerii din ziua de azi, la potențiale talente, la cineva care este cât de cât interesat de zona asta, ce l-ai sfătui? Să meargă în direcția veche, în cea nouă sau să ia puțin din fiecare? Poate face un tânăr abstracție de tiparul clasic, conservator?
Există compozitori fără pregătire muzicală inițială care au reușit lucrări interesante, pregătindu-se academic ulterior - cum ar fi Xenakis. Pe de altă parte, o pregătire clasică îți dă o anumită ușurință și o anumită comoditate, există tehnici referitoare la învățatul unui instrument și mai este ceva: orice copil ar trebui să facă puțină muzică, de plăcere, și rari sunt cei cărora să nu le placă deloc. În momentul în care un copil învață un instrument și trece prin mai multe stiluri muzicale, vrând-nevrând, anumite structuri intră în memorie și în ființa lui, automat. Dacă are și o pregătire clasică în spate, poate fi mult mai creativ, imaginativ, are mai multe resurse și poate folosi tehnologia în avantajul său, fără să devină sclavul ei.
„Nevoia asta a omului de muzică nu are cum să dispară foarte curând”
Cum vezi viitorul acestei meserii din perspectiva ta de compozitor?
De ani de zile se prezice moartea muzicii clasice, moartea cărții tipărite, moartea jurnalismului. Dar până la urmă acest lucru nu s-a întâmplat. Putem lua domeniul fotografiei, de exemplu, s-a prezis moartea fotografiilor pe film de ceva vreme și acum există chiar un reviriment și un mare interes pentru asta. Nevoia asta a omului de muzică nu are cum să dispară foarte curând. Deși tehnologia și meseriile viitorului, cele care într-adevăr vor pune pâine pe masă, se schimbă, totuși ființa umană nu s-a schimbat atât de mult în ultimii 50 de ani. Creierul nostru nu s-a modificat atât de mult, și nici nevoile noastre nu s-au schimbat în mod fundamental.
Despre viitor, în plan personal. Despre copiii tăi. Ce vor să facă în continuare, din punct de vedere profesional?
Fetița mea a făcut pian de la vârsta de 5 ani și era foarte bună. Numai că la un moment dat și-a dat seama că nu vrea asta, s-a oprit, acum studiază doar de plăcere. Faptul că eu sunt compozitoare și că m-a văzut cum mă chinui sau cât de complicată este această meserie, sau cât de greu vin comenzile, a influențat-o negativ. A spus că ea nu vrea să treacă prin aceleași lucruri, că vrea o meserie din care să câștige bani. Nu știm dacă chiar așa se va întâmpla, dar nu cred că asta și-ar dori, o carieră în domeniul artelor. Eu nu pot decât să îmi susțin copiii în ceea ce vor ei să facă și să îi ajut cum pot. Cred că mai important este ca mamă să îi fac să nu piardă legătura cu această lume artistică, orice meseria ar avea. Să îi duc la concerte, să îi duc la expoziții, la spectacole de toate felurile, chiar dacă preferințele lor sunt diferite. Trebuie să îi expun la toate formele de artă și în momentul în care ei vor crește, vor alege. Cred că tot ce trebuie să facă un părinte, într-o primă fază, este să meargă cu copilul la un concert și să observe. Educația nu se face cu lingura mare, ci mai încetișor. Mai importantă este consecvența, decât cantitatea.
Cum ești față de lucrările tale?
Lucrările mele sunt copiii mei. Și dacă la unele mă uit mai cu îngăduință, ca la niște prostioare, la altele mă uit mai cu mândrie. Sunt destul de auto-critică și sper ca din fiecare să învăț ceva nou. De fapt, cred că cea mai mare provocare la compoziție este să nu te complaci într-un anumit stil și într-un anume manierism, și să-ți dai seama ce nu a funcționat, și să remediezi pe viitor.
Când compui, cum îți vine inspirația, cum te detașezi de tot ce e în jur? Putem vorbi de rutină?
Ar fi bine să putem vorbi de rutină, căci inspirația este o parte foarte mică din munca de compozitor. Inspirația este de fapt ceea ce ne dorim cu toții. Acel moment în care ceea ce simțim traducem într-un limbaj învățat timp de un an de zile, pe care mai apoi încercăm să-l facem cât mai clar și accesibil pentru ceilalți. Nu compui doar pentru tine, ci pentru public. Nu în sensul facil, ci pentru că vrei să împărtășești o trăire cu ceilalți, ce ai simțit tu, ce ai vrut să exprimi. Din acest punct de vedere, inspirația se împlinește când ceea ce ai vrut să comunici ajunge până la celălalt. Dacă există chiar și două persoane în sală care au înțeles ceea ce ai vrut să spui, înseamnă că ți-a ieșit.
„Publicului nu-i pasă că tu ai obosit sau că nu ai avut destul timp”
Cum a fost la prima critică negativă?
Au existat momente în care am primit critici bine-meritate, pe lucrări în care nici măcar eu nu eram prea sigură de ce am vrut să spun și lucrul acesta s-a simțit. Sunt critici pe care le înțeleg și critici cu care nu sunt de acord, dar pot să accept că asta e părerea criticului. Încerc să mă gândesc de ce anume a spus așa și cum aș putea face mai bine. Se-ntâmplă ca uneori să nu poți să redai foarte clar ce ai vrut să spui, din diverse motive. Că n-ai știut să rezolvi un anumit pasaj muzical sau alte motive care nu țin de muzică, poate ai obosit, poate nu ai avut destul timp. Dar publicului nu-i pasă că tu ai obosit sau că nu ai avut destul timp.
„Nu aș putea să iau compoziția în mod facil”
Bucuria și libertatea. Le regăsești în muzică?
Există mai multe etape. Sigur că există libertate sau ar trebui să existe. Tu ești stăpânul universului din partitura respectivă. Numai tu știi ce va urma și numai tu știi ce vrei și numai tu știi ce trebuie să spui acolo. Pe de altă parte, toată această libertate nu se poate manifesta fără niște constrângeri. Constrângeri legate de formă, de instrumente, constrângeri impuse... ca să ajungi la acest sentiment de libertate îți pui mai întâi o serie de constrângeri în momentul în care lucrezi. Din punct de vedere bucurie, pentru mine cel puțin, a început să se cam diminueze. Ajung la bucurie mult mai greu decât înainte. Poate că sunt mai exigentă, dar pe de altă parte poate devin prea serioasă, prea pătrunsă de gravitatea a ceea ce se întâmplă acolo. Nu aș putea să iau compoziția în mod facil. Cred că trebuie să existe mereu o balanță. Nu ai cum să surprinzi fericirea și bucuria și libertatea, fără partea mult mai tristă și întunecată a lucrurilor care există destul de mult în lumea în care trăim.
În muzică, frumusețea constă în primul rând în a reuși să desprinzi din lumea asta și din ceea ce se întâmplă în jur, cea mai potrivită formă pentru ideea pe care vrei să o exprimi. În momentul în care tu ai o idee puternică și ai și știința necesară în spate, sentimentul tău, împreună cu ideea și cu știința, nu au cum să nu creeze ceva frumos. Există foarte multe lucrări muzicale care sunt grave și tragice și foarte frumoase în același timp. Frumusețea nu înseamnă neapărat veselie, frumusețea nu înseamnă un estetism cu iepurași atârnați de niște fire, poate să însemne pur și simplu o idee exprimată în cel mai just fel cu putință.
Dacă ai fi putut face altceva... sau dacă ai putea schimba ceva, ce ar fi acel ceva?
Am avut un moment în care am zis că poate nu mai fac muzică și chiar cochetam cu ideea de a face jurnalism, lucram atunci și la o revistă, apoi la o emisiune de radio. Dar a fost doar un moment, acum nu mă văd făcând altceva. Nu mă văd renunțând la ideea de creație. Ce aș face altfel? Cred că aș munci mai mult. Mi se pare că nu am muncit foarte mult, că n-am fost niciodată genul ăla de copil care studia la 10 ani 4h la pian pe zi, ci mult mai puțin. Aș munci mai mult pentru că am mereu tendința de a mă pierde în tot felul de visări și de gânduri și de idei și mă apuc și ascult alte genuri de muzici... aș încerca să fiu puțin mai consecventă și poate puțin mai curajoasă, pentru că de multe ori îmi pun frână singură.
„Succesul înseamnă să lași în urmă niște lucrări care spun foarte mult și altora, nu numai ție”
Care e cea mai mare frică a ta legată de muzică sau de profesie?
Cea mai mare frică cred că e deja în desfășurare. La 18 ani credeam că voi fi în cu totul altă parte decât sunt acum. E foarte complicat să definești succesul din punct de vedere profesional când vorbim despre un muzician, dar cred că una din fricile mele este legată de asta. Succesul, de fapt, înseamnă să lași în urmă niște lucrări care spun foarte mult și altora, nu numai ție. Altfel, e ca și cum ai fi un fel de pictor amator care-și face la el acasă lucrările și atât.
De fapt, există mai multe frici. Există o frică legată de vanitate, că nu reușești să arăți mai multor oameni ceea ce ai făcut. Există teama permanentă că nu ești destul de bun, că nu ai învățat destul, că nu cunoști destul – o frică comună tuturor oamenilor care au un pic de demnitate profesională în orice domeniu. În plan personal, cea mai mare frică ar fi ca eu să nu fiu omul la care aspir să fiu. Mă interesează foarte mult să fiu un om cât de bun se poate. Și nu mă refer doar la bun în profesie, ci mai ales în relația cu ceilalți oameni, în relația cu familia, cu universul. E foarte ușor să nu fii bun. Și e foarte ușor să crezi că ești bun. E foarte ușor să faci doar niște mici gesturi care te mulțumesc, după care să crezi că ai fost bun. Dar bunătatea mi se pare infinită și cred că tot ceea ce faci, orice meserie ai avea, poți să scrii 10 simfonii și să ia toate Premiul Grammy, dacă tu în timpul ăsta nu ai fost un om bun, nimic nu mai contează.
Cum e omul Sabina?
Omul Sabina este un perfecționist când vine vorba de muzică. Nu știu dacă perfecționismul s-a transmis mai departe, către familia mea, eu ca mamă cred că sunt destul de relaxată, evit orice fel de luptă de putere. Altfel, sunt destul de paradoxală. Deși muzica mea e destul de întunecată și de serioasă, eu sunt o persoană veselă și comunicativă și optimistă. Reușesc să găsesc ceva frumos în orice se întâmplă în jur, în orice surpriză îmi rezervă viața. Asta se datorează și faptului că unele valori fundamentale, cum ar fi educația, arta, nu se demodează niciodată. Indiferent unde te duce viața și de ce ți se întâmplă, nimeni nu e scutit de momente foarte proaste, grave, de răscruce, dar valorile rămân constante, nu se schimbă. Sunt un fel de ancoră.
Cum definește Sabina Ulubeanu munca?
E foarte frumoasă vorba aceea care spune că dacă găsești ceva ce-ți place cu adevărat, nu mai muncești niciun minut în viața ta. Dar nu prea mai cred asta. Oricât ți-ar plăcea ceva, în momentul în care mergi de la A la Z, vei întâlni obstacole. Pe care nu le poți depăși fără să depui efort. Și s-ar putea să nu-ți placă. Munca cuprinde momente foarte frumoase, dar în egală măsură momente foarte grele. Atunci când vezi în fața ta obiectivul, vârful muntelui la care trebuie să ajungi, vei realiza și că trebuie să treci prin momente de oboseală și că lucrurile nu se vor întâmpla mereu conform planului. Ce e important e să nu pierzi niciodată din vedere că tu trebuie să ajungi pe muntele tău. Acolo sus, în vârf. Metaforic vorbind, pentru că eu cred că scopul nostru în viață nu e neapărat să fim primii, ci să ne împlinim pe noi, ca persoane.
Cum vede Sabina Ulubeanu vremurile tulburi în care trăim?
Cred că cea mai mare revoltă a omului care muncește zi de zi este să vadă exact cum lipsa de educație, de probitate profesională, lipsa unui scop în a fi mai buni sunt atribute comune celor care formează acum clasa politică. Iar asta e trist, îngrijorător, oribil și descurajator pentru oricine care vrea să trăiască într-un mod cât mai demn. Se spune că artiștii sunt mai degrabă în lumea lor și că nu ar trebui să știe absolut nimic despre ce se întâmplă în jur... eu nu pot să gândesc așa și să trăiesc în felul ăsta. Ce le transmitem noi copiilor noștri, dacă noi nu amendăm aceste comportamente prin toate mijloacele posibile? Amendezi genul ăsta de comportamente muncind TU, făcându-ți TU datoria în primul rând și fiind cât de bun se poate.
„Soluția nu este doar să scăpăm de cei răi, soluția este ca fiecare din noi să punem ceva bun în loc”
Cel mai tragic nu e că unii sunt „răi” și unii „buni”, ci că există o majoritate a populației care se zbate într-o sărăcie teribilă, și în al doilea rând că această majoritate nu are niciun fel de model și niciun fel de speranță. Nu înțelege de ce trebuie să muncească, de ce trebuie să facă un lucru sau altul. Soluția nu este doar să scăpăm de cei „răi”, soluția este ca fiecare din noi să punem ceva bun în loc. Pentru că cei din jurul nostru să aibă un model de urmat. Și un model de urmat poate fi doamna care vine să ajute la curățenie și care-și face treaba perfect. Nu trebuie să fii un mare artist sau un mare antreprenor, nu trebuie să fii un om care are performanța ca prim scop. Oricine poate fi un model pentru celălalt prin simplul fapt că ceea ce face, o face cât de bine poate. Asta este esența: să faci totul la maximum din ceea ce poți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.