Mărțișoare urâte

Foto: Elena Hramova / Alamy/ Profimedia

La grădiniță se anunța o zi minunată. Din făină, apă și puțină culoare, copiii făceau pe măsuțele lor mărțișoare. Dar ce mărțișoare?! Inimi! Deși au trecut zeci de ani de atunci, îmi aduc și astăzi perfect aminte bucuria vie cu care am lucrat și mirarea că având la dispoziție atât de puțin poți crea cu mâinile tale ceva atât de prețios. Un pumn de praf care s-ar fi risipit dintr-o suflare, câțiva stropi care ar fi fost înghițiți de covor, fragili ca timpul și prezenți ca ritmul din piept, căpătau formă în degetele copiilor. Trebuie că eram magicieni! La final, mi-am pus fericită inima pe o tavă, alături de toate celelalte.

Când s-a întors la mine, după câteva ore, inima mea avea o gaură într-un colț, iar educatoarea a tunat: „Ralucooo, unde ți-e șnuru’?” Am văzut că toate celelalte erau înnobilate de șnururi groase, pufoase, cu ciucuri catifelați, aduse din timp de acasă, în timp ce gaura din inima mea se căsca înfricoșătoare. „Ce-i punem lui maică-ta la mărțișor? Sufletu’? Sufletu’ i-l punem?”, m-a întrebat acuzatoare educatoarea, exact în aceste cuvinte. Îmi venea să urlu. Mi-aș fi dat și sufletul din mine să acopăr cu ceva gaura aia, dar uite că sufletul era nimic. Huma cea magică se transformase în noroi, iar eu mă scufundasem în el până la gât și n-aveam niciun fir de ață să mă tragă în sus. Oare ce fusese în capul meu?

Educatoarea a prins nervoasă un șnur subțire, ciufulit la capete, care nu stătea defel legat și mi-a înapoiat bucata întărită de cocă. M-am simți ca o cerșetoare, iar când am ajuns acasă, i-am întins mecanic inima mamei, ca pe un obiect de care vreau să mă descotorosesc repede. Pupicul pe care mi l-a dat nici nu s-a lipit de piele. Parcă aveam obrajii dați cu făină.

Au trecut mulți ani de atunci, și multe dintre întâlnirile și dialogurile pe care copiii le au cu adulții în școli și grădinițe sunt încă la fel de descurajante pentru cei mici pe cât ni le amintim unii dintre noi. Sistemul de educație este eficient în a le transmite copiilor că nu fac destul, dar nu și că pot mai mult. Și dincolo de note și de calificative, de competențe prezente sau absente, sentimentul care le rămâne de multe ori este de insuficient. Vorbiți cu mai mulți copii din școala primară și vedeți ce cuvinte aleg când se descriu pe ei înșiși: veți rămâne șocați de cât de mulți încep să creadă de la vârste fragede nu doar că fac ceva greșit, ci că sunt greșiți. 

O generație nu poate lăsa niciodată moștenire celei care vine averea pe care nu o are. E greu să transmiți mai departe încredere și bunăvoință, dacă tu nu ai primit încredere și bunăvoință. Suntem copiii unei societăți sărace în această privință și poate și de aici, sentimentul atât de prezent de nemulțumire. De asta poate le par încă și astăzi unora mărțișoarele făcute de copii „urâte” și desenele făcute din inimă colorate „cu picioarele”.

Cât de departe ajunge un copil depinde de multe ori de cât de departe îl lasă adulții din jurul lui să viseze. De cât de bine știu să îl ajute să își potențeze abilitățile și să îl încurajeze să persevereze atunci când dă de greu. Și depinde de cât de mult îi apreciază și acele reurse mai puțin vizibile. În viață, poți face mereu fără teamă un pact. Pune suflet în tot ce contează. Va rămâne intact.