Ministrul Educației: „Nu cred că e o soluție școlară foarte bună aceea de a insista asupra unui număr enorm de exerciții și de teme”

„Dacă am păstra același ritm și aceeași încărcătură de sarcini, vă asigur că noi ca adulți nu am putea să facem față mai mult de câteva săptămâni la acest gen de stres continuu. Atuul pe care îl au copiii, dar nu ar trebui să îl exploatăm, pentru că este în detrimentul lor, este dinamismul extraordinar specific vârstei și plasticitatea extraordinară pe care o au”, spune Ministrul Educației, Mircea Dumitru, într-un interviu pentru Republica.ro.

Vorbim, între altele, despre temele pentru acasă, copleșitoare, prin volumul lor, pentru elevii români.

„Nu cred că e o soluție școlară foarte bună aceea de a insista asupra unui număr enorm de exerciții și de teme, care, de cele mai multe ori au un caracter pur repetitiv”, arată Mircea Dumitru.

A fost adoptat noul statut al elevului, care a stârnit o seamă de critici chiar din primele momente...

În primul rând că atitudinea aceasta despre care vorbiți este și rezultatul unei viziuni distorsionate datorate unui anumit defect de perspectivă. Foarte multe prevederi care apar acum au existat în diverse acte normative. Erau răspândite ici și colo. În momentul de față le avem pe toate la un loc, într-un document care a fost și este, într-o mare măsură, coerent, coordonat, integrat și care atrage atenția asupra unei problematici foarte importante. Și anume că acest segment extrem de important al societății noastre, care este alcătuit din tinerii care sunt în școală, are în același timp și îndatoriri, dar și drepturi. Nu poți să ai obligații, fără să ai și drepturi. Aceste critici pe care le aud: statutul reprezintă sfârșitul școlii... Ca să înțeleg în ce constă critica, ar trebui să înțeleg sfârșitul cărui tip de școală. Vorbim de o școală care într-adevăr este centrată asupra elevului? Atunci statutul acesta nu este sfârșitul școlii, ci o întărire a ideii că școala se ocupă de formarea și de pregătirea elevului și are în centru interesele copilului. Când s-a discutat despre statutul studentului, am avut aceleași temeri, aceleași griji ale unor oameni că va fi sfârșitul universității. Asta era acum 20 de ani. Eu n-am constatat că universitatea a luat sfârșit, dimpotrivă, ea a supraviețuit foarte bine acestor măsuri. În legea evaluării calității universităților există acest punct foarte important, potrivit căruia studenții pot și trebuie să evalueze activitatea profesorilor. Deci, vedeți, lucrurile acestea la început provoacă crispare, provoacă teamă, îngriijorare, dar încet-încet ele intervin ca ceva firesc și normal în activitatea de zi cu zi a școlilor. Și acest aspect ține tot de educație, pentru că în felul acesta îi educăm și pe elevi să fie responsabili atunci când aduc la cunoștința direcțiunii școlii sau a consiliului de administrație al școlii că ar fi probleme cu anumite ore. Și trebuie să fie responsabili cu ceea ce spun, pentru că nu orice afirmație neîntemeiată va fi luată în considerare, dar, în același timp, și corpul profesoral trebuie să aibă în vedere că sunt anumite principii, reguli, norme, valori, care trebuie respectate atunci când intră în relație cu elevii.

Care este dreptul elevilor cel mai des neglijat în sistemul de educație?

Ceea ce se neglijează și uneori este aproape imposibil să rezolvi această problemă în mod practic, este o anumită calitate a dialogului între profesori și elevi. Ceea ce știu din relatările unor elev, ceea ce știu din relatări ale fetei mele, atunci când era ea însăși elevă, era această nemulțumire a elevilor că nu sunt ascultați în mod real și că nu se poate construi un dialog autentic în care ceea ce gândesc, ceea ce cred elevii, să fie modelat, amendat, îmbunătățit pe baza unui dialog susținut. Un dialog real, nu un dialog formal - aceasta este o chestiune asupra căreia ar trebui să insistăm mai mult în actul educației.

Cum ar putea fi pregătiți profesorii astfel încât să construiască un asemenea tip de dialog cu elevii, în loc să recite manualul atunci când ajung în clasă?

Cred că noi avem un deficit în programele de formare a profesorilor în ceea ce privește aspectul acesta practic. E o meserie care se învață practicând-o. Trebuie să fii pus în acea situație și trebuie să repeți atunci când te pregătești pentru această meserie situații tipice, unele dintre ele pot fi mai tensionate, pot fi situații de criză. E foarte important să știi teorii referitoare la dezvoltare, teorii cu privire la personalitate, la educație, dar este la fel de important, poate chiar mai important, să fii pus în situația practică de a comunica. Cred că dacă ar fi mai multe ore practice în care studentele și studenții care vor să îmbrățișeze această carieră să aibă posibilitatea unei interacțiuni cu grupele de elevi, sub îndrumarea unui mentor, cred că procesul de formare a profesorilor ar avea foarte mult de câștigat.

Există vreo inițiativă în acest sens?

Am și anunțat că în toamna aceasta vrem să înaintăm, cu pași mult mai apăsați, în direcția aceasta a definirii formei instituționale prin care să putem forma viitoare generații de profesori. Generic vorbind, e aici vorba de definirea clară a ceea ce va fi un masterat didactic. Că va avea forma clară a unui masterat compact, timp de patru semestre, sau că va avea forma unor cursuri teoretice și aplicative care vor fi inserate în planurile de învățământ la nivel de licență sau poate chiar o formă hibridă între cele două, de masterat post-licență sau de cursuri inserate la nivel de licență, asta urmează să se decidă de cei care lucrează în acest domeniu și care sunt specialiști în științele educației.

Soluțiile pe care le gândim în momentul de față vizează acordarea a două tipuri de gradații de merit: unul pentru profesorii care lucrează cu elevii care au performanțe deosebite, elevii olimpici, celălalt pentru cei care reușesc, dar cu un efort mult mai mare, să-i ridice pe elevi la o notă care să le asigure promovarea, o notă peste cinci

România are o rată foarte ridicată a analfabetismului funcțional. Ce veți face pentru a o scădea?

Am gândit destul de atent asupra acestei situații. Nu vorbim despre chestiuni care se produc de un an - doi încoace, ci despre o chestiune care apare la fiecare generație - analfabetismul funcțional, unde rata este într-adevăr ridicată, unii o estimează la 42%. Ceea ce s-a putut constata este că se produce o ruptură în trecerea de la școala primară la gimnaziu și această ruptură se adâncește și mai tare atunci când se ajunge la nivelul liceului. Sigur că o soluție e aceea a unei școli care să fie centrată mult mai tare asupra elevului și asupra nevoilor de formare și de învățare pe care elevul le are. Dar, în același timp, cred că este cazul să insistăm și asupra motivării profesorilor care lucrează cu elevi aflați în această situație. Și aici, soluțiile pe care le gândim în momentul de față vizează acordarea a două tipuri de gradații de merit: unul pentru profesorii care lucrează cu elevii care au performanțe deosebite, elevii olimpici, celălalt pentru cei care reușesc, dar cu un efort mult mai mare, să-i ridice pe elevi la o notă care să le asigure promovarea, o notă peste cinci. În acest moment, gradația de merit este o cursă inegală pentru acești profesori din urmă. Și societatea, și mediile de informare, dar și cei care gestionează sistemul de educație insistă asupra recompenselor pe care trebuie să le dăm, și e foarte legitim să facem acest lucru, acelor profesori care lucrează cu elevii supradotați, care au rezultate excepționale, în timp ce nu vedem meritul, care este la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, pentru că se obține în condiții mult mai grele, al profesorilor care reușesc să aducă un elev de la nota 2 sau 3 la nota 6 sau 7. Probabil că unii vor înțelege greșit ceea ce spun, dar eu tot o voi spune: cei care sunt supradotați până la urmă vor reuși să facă performanță. Copiii foarte inteligenți și motivați trebuie ajutați de școală și profesorii lor sunt admirabili, dar, într-un fel sau altul, ei vor avea grijă de ei înșiși. Și vor reuși până la capăt. Vor fi învingători. Școala trebuie să aibă grijă de cei care nu sunt acolo, dar care pot să facă o activitate bună. Acești profesori care se ocupă de copiii din mediile defavorizate, unii dintre ei copii foarte inteligenți, cu multe calități, dar în care nu a investit nimeni, nici familia, nici grupul din care au făcut parte, poate nici școlile în care ei sunt pregătiți în momentul de față, asupra acestor copii școala ar trebui să se aplece cu mai multă grijă.

Ce pondere ar trebui să ocupe temele pentru acasă în procesul de educație? Copiii sunt copleșiți de teme și ajung să munceasă uneori mai mult decât adulții.

Vă dau dreptate, să știți. Trebuie făcută o restructuare a tipului de școală care insistă foarte mult asupra transferului de informație și de multe ori chiar și examenele sunt formulate în aceiași termeni: câtă informație a absorbit și câtă informație poate să livreze în mod prompt un elev. Cred că aceste lucruri sunt modele educaționale conservatoare, ca să nu dau un alt tip de calificare pentru ele, în timp ce școlile puternice, școlile avansate, cu care noi ne comparăm, dar la care ne uităm de jos în sus, sunt școli care insistă foarte mult asupra dezvoltării creativității. Asupra capacității elevilor de a funcționa în așa fel încât să aibă o stare de bine în școală, de a nu se simți tot timpul stresați că mai au încă și încă teme de făcut, pe care nu le pot duce până la capăt pentru că întotdeauna pot fi mult mai multe teme decât au făcut ei până atunci și cred că o școală care merge numai în această direcție nu este o școală care să servească intereselor copilului.

Atuul pe care îl au copiii, dar nu ar trebui să îl exploatăm, pentru că este în detrimentul binelui acestor copii, este dinamismul extraordinar specific vârstei și plasticitatea extraordinară pe care o au. 

Dar cum poate fi corectată această practică atât de răspândită?

Trebuie să modifici atitudini și mentalități și asta nu se face printr-un act normativ sau administrativ al unui ministru sau altul. Trebuie să fie o înțelegere generalizată asupra acestor probleme, trebuie să aibă loc discuții îndelungate între profesori, între cei care gestionează sistemul și cei care au în vedere felul în care sistemul trebuie să se dezvolte. Sunt foarte multe elemente care trebuie să intervină, însă în primul rând cred că ar trebui să fie o înțelegere și a școlii, și a părinților care uneori și ei reprezintă un factor de presiune asupra școlii de a merge în această direcție. Și cred că ar trebui ascultați cu mai multă atenție specialiștii, psihologii care se ocupă de dezvoltarea copiilor, care atrag atenția, nu numai în România, ci și în alte țări, asupra acestor sarcini extraordinar de grele pe care le au copiii în raport cu dezvoltarea lor psihică și cu vârsta pe care o au. Dacă am păstra același ritm și aceeași încărcătură de sarcini, vă asigur că noi ca adulți nu am putea să facem față mai mult de câteva săptămâni la acest gen de stres continuu. Atuul pe care îl au copiii, dar nu ar trebui să îl exploatăm, pentru că este în detrimentul binelui acestor copii, este dinamismul extraordinar specific vârstei și plasticitatea extraordinară pe care o au. Capacitatea de a surmonta și de a putea să își revină foarte ușor în urma unor eforturi de acest fel. Dar nu cred că e o soluție școlară foarte bună aceea de a insista asupra unui număr enorm de exerciții și de teme, care, de cele mai multe ori au un caracter pur repetitiv.

Profesorii se pâng că programa este prea încărcată.

Se lucrează asupra acestei programe, institutul de profil care se ocupă de aceste lucruri a declarat că are o întârziere semnificativă, care a fost de fapt generată de faptul că a existat o întârizere asupra planului cadru. Dar speranțele noastre și promisiunile pe care le-au făcut cercetătorii Institutului de Științele Educației sunt legate de faptul că până la sfârșitul acestui an, începutul anului viitor, vor avea și aceste planuri pe baza cărora vor putea fi elaborate viitoarele manuale. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp