Draga mea profesoară...

Draga mea profesoară,

Știu că ai viață grea la catedră. Mi-e suficient să mă plimb vara, pe străzile orașului meu, târziu, ca să înțeleg cu cine ai de-a face în clasă. Îi văd pe bănci scuipând coji de semințe, îi aud băgându-și-o la fiecare cinci cuvinte, le simt privirile pierdute în selfie-urile țuguiate din telefon, mă surprind robotic, chiar și pe mine, lălăind în cap versuri deocheate, scăpate pe geamul deschis al mașinilor barosane din spatele blocului.

Îmi dau seama că textele mele mironosite despre înțelegerea și acceptarea fiecărui copil îți sună a glumă proastă. Că uneori, un lătrat scurt sau o amenințare răspicată e cam tot ce-i poate atinge, ca să-ți poți ține ora și să pleci acasă, fără scandal.

Sau dacă ai norocul să n-ai elevi ca ei, știu că ți-e greu oricum. Mulți vin din case unde părinții ajung seara; alții au dus-o așa ușor, că n-are sens să-și bată capul cu tine. Lipsa de afecțiune sau, dimpotrivă, protecționismul exagerat ți-i trimit ție ca pe niște bombe cu ceas. Sunt fie miorlâiți, fie fâțâiți, n-au chef să se concentreze, nu știu ce-i aia să se bată pentru viitorul lor. Dacă le ții morală, unii știu să îți arunce în nas toate numele de oameni realizați, fără școli și drame academice, care-s bine-mersi, cu mașini, case, haine de firmă și apariții tv o groază.

Știu că ți-e greu, chiar și când ai avut norocul să fii un profesor cu ceva renume și ți-au selectat o clasă, special pentru tine. Ți-e greu că trebuie să dai, musai, rezultate cu ei, ți-e greu că e materie multă și olimpiadele-s momentul judecății tale, ți-e greu că seara, acasă, te-așteaptă copiii, soțul și bucătăria, abia după ce ți se ridică de la masa grupul de la meditații.

Oricum am da-o, ți-e greu.

Ți-ar fi ușor dacă toți copiii ar fi cuminți și înțelegători. Adică dacă ar avea în ei vocea aia care le spune că trebuie să facă mereu în așa fel încât în jurul lor să fie pace. În așa fel încât să nu agite pe nimeni și nimic în jur. Ți-ar plăcea ca fiecare dintre ăștia dificili, nesimțiți sau necăjiți să renunțe într-o bună zi la cine sunt ei și să te asculte pe tine.

Recunosc, și mie mi-ar conveni să-i văd pe toți pătrunși de nu știu ce fior la intrarea în școală. Să îi văd că-și leapădă, în pragul clasei, cine sunt ei cu adevărat, ce simt, ce îi supără – mai ales că cine sunt ei nu e mereu confortabil pentru ora mea. Mi-ar plăcea să-i văd pe toți capabili de acest compromis măreț: să mă vadă că sunt amărâtă, că am salariul mic și-o ploaie de inspectori adulmencându-mi nemulțumiți hârțoagele. Mi-ar plăcea ca ăștia mici să mă înțeleagă pe mine, pentru că sunt mare și necăjit, pentru că îndur de atâta timp umilința de a lucra cu materialul prost al clientului – ei, copiii greșiți ai altora.

Dacă le spui să fie cuminți, dacă le porți pică și te pui la mintea lor, dacă te superi, o iei personal și te pierzi cu firea – e dreptul tău, nu ești supraom. Numai că așa nu i-ajuți nici pe ei, nici pe tine. Ba, mai mult, le dai și mai multă dreptate să fie cum deja nu-ți place. Le dai puterea ta

Toți copiii ăștia imposibili sunt așa fără să fi avut vreodată de ales. Și ăsta care înjură printre dinți, și celălat, plictisit sau resemnat, și cel neastâmpărat și obraznic, toți sunt acolo, în clasă, pe capul tău și în afara controlului tău, așa cum știu ei s-o facă mai bine. Dacă le spui să fie cuminți, dacă le porți pică și te pui la mintea lor, dacă te superi, o iei personal și te pierzi cu firea – e dreptul tău, nu ești supraom. Numai că așa nu i-ajuți nici pe ei, nici pe tine. Ba, mai mult, le dai și mai multă dreptate să fie cum deja nu-ți place. Le dai puterea ta. Când ei te scot pe tine din minți, faci, în același timp, un transfer de putere și energie personală către ei. Îi întărești pe calea lor ”greșită”.

Diferența între tine și copiii ăștia este că ei sunt ei înșiși, autentici, adevărați – chiar așa, imposibili, inadecvați sau incomozi.

Oricât de greu îți este și oricât de nedreaptă este viața și pentru tine, tu ești, în schimb, mai bogat cu un lucru: ai de ales. Poți să îi vezi, așa cum sunt sau poți să îi judeci și să îți iriți la nesfârșit, ca la un ulcer sufletesc, ego-ul tău de adult, însetat de respect și apreciere.

 Tu ai de ales. Ei încă n-au avut șansa asta. Nu sunt încă la vârsta la care își înțeleg sufletul, nu și-au auzit încă vocea. Ei vin la tine în felul în care părinții și bunicii lor i-au condiționat. Vin să te provoace ca să te crești pe tine

Știu, nu scrie în fișa postului despre asta, pentru că nicio fișă a postului nu-și propune să pună în cuvinte ce ar trebui să fie între tine și Dumnezeu. Nicio fișă a postului nu spune cum crești, ca om, dacă te deschizi și ești prezent, autentic și întreg, fără judecată, în fața acestor copii. Nu există niciun martor, niciun director, niciun inspector care să bifeze undeva, la gradația de merit, momentul când ai început să îți deschizi inima în fața acestor copii. Momentul în care ai înțeles că toate săgețile lor otrăvite sunt acolo să te trezească pe tine, să te facă un om mai bun. Pentru că tu ai de ales.

Ei încă n-au avut șansa asta. Nu sunt încă la vârsta la care își înțeleg sufletul, nu și-au auzit încă vocea. Ei vin la tine în felul în care părinții și bunicii lor i-au condiționat. Vin să te provoace ca să te crești pe tine. Nesimțirea, stridența, aroganța, nepăsarea au o singură rădăcină comună: durerea. Durerea lor de copii aruncați dintr-o parte în alta, îmbătați cu modele false, amețiți de otrava rănilor părinților lor, împovărați de așteptările celor care au nevoie să-și umple golurile sau nerealizările prin urmașii lor. Tot ce te subminează, tot ce îți sună ca o nedreptate a lumii, a sistemului, a oamenilor pe umerii tăi, e acolo ca să te trezească. Tu chiar ai norocul ca mesagerii să fie copii. Durerea ta vine de la suflete care au încă șansa să crească ușor. Șansa lor ești tu.

Aruncă masca de profesor pe jos, ieși, o clipă, din importanța rolului tău, dă cărțile, pentru o clipă, de-o parte! Lasă programa, nu-ți face grijă de manuale, nu te crampona de nu știu ce cap pătrat pus în funcție de conducere, peste liniștea ta. Găsește-ți liniștea în ce e corect pentru inima lor. Vorbește-le pe limba lor, ascultă-i, intră în prezentul pe care ți-l arată ei, chiar dacă-ți pare inacceptabil. Fă-ți orele în ritmul creșterii lor, nu al planificărilor din dosar!

Din tot ce înseamnă prezență, recunoaștere și acceptare, lucrurile cresc de la sine. Din setea ego-urilor noastre inflamate, din nevoia de a fi ascultați, respectați, onorați nu crește nimic. Doar din ce în ce mai multe generații de scuipători de semințe. Cu cât mai mulți copii imposibili, cu atât mai mulți părinți și profesori adormiți, rătăciți în judecățile și orgoliile lor. Noi înșine, ridicoli, ca niște copii care bat din picior, nemulțumiți, la supermarketul de suflete, că nu toate vin cuminți, rezonabile și bune pentru liniștea noastră.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp