Foto: Prima ediție a cărții „A Christmas Carol”, volumul i-a aparținut tatălui lui Charles Dickens. (Profimedia Images)
M-am trezit în dimineața aceasta gândindu-mă la „A Christmas Carol - Poveste de Crăciun”, de Charles Dickens, o poveste clasică, ecranizată în multe feluri, și rulată intens pe ecrane în preajma Crăciunului. O poveste care m-a marcat, ca pe mulți dintre noi, dar care nu cred că este doar despre a fi mai bun de Crăciun. Sau despre „magia” sărbătorii care are toate șansele de a ne schimba radical viața.
Pe măsură ce se apropie Crăciunul, se întâmplă ceva. Zgomotul zilelor se domolește. Ritmul se schimbă, iar odată cu el și direcția atenției noastre. Încetinim suficient cât să ne prindă din urmă prezentul însuși. Oamenii pe care îi iubim – uneori mai ușor de la distanță – revin în spațiul nostru apropiat. Iubirea începe să ceară dovezi mai concrete: cadouri alese cu grijă sau pe fugă, drumuri făcute, mese pregătite cu bucurie sau din inerție, gesturi, zâmbete, cuvinte potrivite sau scăpate fără prea mult filtru.
Desigur, aceste prezențe nu ne vizitează doar de Crăciun. Ele apar ori de câte ori viața încetinește sau se apropie prea mult de noi. Crăciunul este doar un pretext — la fel de bun ca oricare altul – pentru că adună, într-un timp scurt, oameni, așteptări, gesturi și emoții pe care în restul anului reușim să le ținem la distanță.
În acest du-te-vino al prezentului, se strecoară și ecouri ale altor Crăciunuri – unele senine, altele mai grele – nu ca simple amintiri, ci ca stări care se reactivează, aproape fără să ne dăm seama.
Cei mai mulți dintre noi preferăm să credem că trecutul a trecut. Că fostele iubiri (nu doar romantice, ci sub toate formele pe care le poate lua iubirea), dezamăgirile, fricile și dorințele noastre au fost arhivate undeva adânc în subconștient. Uitate. Rezolvate. Depășite.
Adevărul este însă mai puțin ordonat și aranjat decât casele noastre strălucind de curățenie.
De multe ori, fantoma iubirii prezente nu vine singură. Apariția ei le cheamă pe celelalte – surorile mai vechi, fantomele iubirilor trecute. Apropierea, vulnerabilitatea, intensitatea momentului le scot din ascunzători. Nu pentru că ar fi ceva greșit in prezent, ci pentru că e suficient de viu încât să le trezească.
Cu toții suntem locuiți de fantomele iubirilor trecute. Am să aleg această traducere a cuvântului ghost – deși există multe altele: spirit, suflet, stafie, duh, umbră etc.
Uneori acestea dorm liniștite și ne lasă să credem că am scăpat de ele. Alteori se trezesc la cea mai mică mișcare – un nou început, o apropiere, o vulnerabilitate. Orice vibrație a prezentului le poate tulbura somnul. Mai ales dacă ieșim din modul automat.
Unele dintre aceste fantome sunt frumoase. Strălucesc. Ne zâmbesc și ne șoptesc: amintește-ți cât de bine era; ce frumos era Crăciunul în copilărie; ce intens știam trăi in adolescență, ce bine era când trăiau toți ai mei etc. Le păstrăm aproape cu grijă, pentru că ne fac să ne simțim vii, speciali.
Altele sunt mai greu de privit. Apar deformate, incomplete, purtând răni vechi și întrebări fără răspuns. Acuză. Sperie. Ne amintesc ce nu a mers. Ne fac precauți, defensivi, gata să fugim.
Și, în ciuda diferențelor evidente dintre ele, aceste prezențe au un obicei comun: nu ne lasă cu adevărat să iubim liber în prezent. Nu așa cum ne-am dori să fie iubirea. Nu așa cum visăm că ar putea fi de data aceasta. La această masă de Crăciun. La această vizită la părinți. În acest moment de schimb de cadouri. În această îmbrățișare. În acest moment de prezență.
Cel mai adesea, nici măcar nu apar pe rând, ca în poveste, ci se suprapun, se amestecă, uneori chiar în alianță cu proiecții ale viitorului, dând naștere unui palimpsest de emoții și trăiri cu care ajungem să nu știm ce să facem. Unii le împing sub preș, de dragul „liniștii”. Alții încearcă să le alunge, dar se întorc din nou, și din nou, ca niște colindători încăpățânați, care nu se lasă până nu le dai ceva. Alții le lasă libere, repetând, an de an, aceleași drame.
Puțini știu că, atunci când apar, nu cer reacții, ci răgaz. Că e suficient, pentru o clipă, să stai pe loc. Să reziști tentației de a reacționa, de a explica, de a fugi sau de a corecta ceva. Uneori, singurul lucru de făcut este să le lași să fie acolo și să le privești, ca și cum ai urmări un film derulat cu încetinitorul. Fără grabă. Fără verdict. Să stai cu ele. Atât. Iar în acest timp suspendat, ceva se așază de la sine.
Până la urmă, fantomele sunt neliniștitoare – nu pentru că ar fi periculoase, ci pentru că nu aparțin acestei lumi.
Și totuși, dacă o citim cu atenție, povestea lui Dickens ne oferă o cheie universală, valabilă oricând și în orice context. Nu aceea de a alunga fantomele, ci de a rămâne cu ele suficient timp. De a le privi fără grabă, de a le recunoaște, de a le lăsa să existe. Uneori, simpla prezență deschide mai mult decât orice tentativă de corectare. Când petreci suficient timp cu cineva, ajungi nu doar să îl înțelegi, ci și să îl iubești – chiar și atunci când nu seamănă cu ce ai fi vrut să fie.
Iar asta ne aduce, firesc, la felul în care învățăm să iubim. Nu prin autoritate și nici prin reguli clare, ci prin modelare. Oricine a încercat să predea știe asta: învățarea presupune disponibilitatea de a învăța, de a dezvăța și de a reînvăța, din nou și din nou. De a vorbi, pe rând, copilului din tine, adolescentului plin de speranțe sau adultului rănit. De a te adapta. De a rămâne deschis. De a accepta, uneori, că nu știi totul.
Ca o invitație adresată nouă tuturor: în acest Crăciun, poate e suficient să privim cu mai multă blândețe fantomele iubirilor trecute. Să reînvățăm să iubim, pentru a putea rămâne cu ele fără teamă. Părinți. Copii. Frați. Colegi. Vecini. Prieteni. Chiar și pe cei pe care ne este greu să îi iubim. Poate mai ales pe ei.
Dacă există o invitație care merită acceptată, aceasta ar putea fi una singură: lasă-te locuit de prezența Iubirii.
Hristos se naște!
Crăciun fericit!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.