Miza unui comunicat de presă al CCR. Angajează statul român într-o dispută cu instituțiile decizionale ale UE

Foto: Getty Images

Deconcertant comunicatul recent emis de Curtea Constituțională a României (23 decembrie 2021). Este, în fapt, o adevărată declarație politică a CCR. Pentru că această declarație/comunicat angajează statul român în raporturile sale cu instituțiile Uniunii Europene și, în mod direct, poate afecta cetățenii români prin consecințele politice pe care le presupune poziționarea CCR față de blocul de convenționalitate al UE – bloc ce nu este constituit doar din tratatele ce instituie UE, legislația UE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci și din instituțiile UE: Comisie, Parlament, Consiliu, CJUE.

Ce a determinat poziția fermă, „național identitară”, a CCR? Nimic altceva decât faptul că i-a fost minimizat rolul pe care CCR și l-a asumat voluntar în ultimii 7-8 ani: de putere deasupra tuturor celorlalte puteri constituite în stat. Iar acest rol de factotum pe care CCR unilateral și l-a asumat i-a fost minimizat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin ultimele decizii luate privind România: Hotărârea Marii Camere din 21 decembrie 2021, care vine în continuarea unei hotărâri anterioare a CJUE, Hotărârea Marii Camere din 18 mai 2021.

Concluziile CJUE ale Hotărârii din 21 decembrie 2021 au fost foarte clare cu privire la practicile decizionale ale CCR: „..., principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale (inclusiv practica jurisprudențială a CCR – n.m.) potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare (a judecătorului național), să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții (Europene de Justiție), că această jurisprudență este contrară art. 19 alin. 1 al doilea paragraf din TUE (Tratatul instituind UE) sau articolul 325 alin. 1 TFUE (Tratatul privind funcționarea UE) sau Deciziei 2006/928”. (paragraful 262 din Hotărârea din 21 decembrie a CJUE).

Cu alte cuvinte, CJUE spune cu subiect și predicat că principiul supremației dreptului UE se impune, trebuie respectat și aplicat de toate organele statului membru UE, în cazul de față România. Este clar că această sintagmă cuprinde și CCR. 

Și ca să fiu înțeles mai bine de ce am folosit cuvântul factotum în legătură cu CCR: pentru cei interesați în istoria constituționalismului din România postcomunistă, un lucru apare ca fiind evident – schimbarea accentuată a narativului conduitei CCR din 1990 încoace. Dacă în anii 1990 sau 2000 hotărârile CCR erau scurte, de cel mult 2-5 pagini, iar pe fondul chestiunilor asupra cărora CCR era chemată să se pronunțe dominanta o reprezenta implicarea minimalistă în litigiile constituționale, din perspectiva exercitării puterii constituționale, după 2011 s-a accentuat nu doar creșterea cantitativă a deciziilor și hotărârilor pe care CCR le ia (sunt decizii și de câte 80 – 100 de pagini, ceea ce reprezenta o raritate înainte de 2011), ci și consistenta implicare a propriei (supra)puteri constituționale, apăsată aș putea spune, axată pe ideea că CCR reprezintă autoritatea supremă în statul român.

Nu spun că e rău că CCR și-a asumat acest rol. Au fost date decizii cu implicații foarte importante și consecințe serioase în ce privește îndreptarea unor habitudini ale unor autorități publice. Cum ar fi, spre exemplu, faptul că a constatat neconstituțională adunarea probelor (interceptările) pe care le putea face SRI. Dar, impresia mea e că prin această supraîntindere, cum ar fi în zona puterii judecătorești, prin faptul că pur și simplu a decis cum trebuie, din punct de vedere procedural, să judece ÎCCJ (respectiv, completele specializate în penal, obiectul Hotărârii CJUE din 21 decembrie 2021), a condus, iată, și la constatarea de către CJUE că CCR a încălcat, la propriu, legislația europeană.

Or, dacă această logică este corectă, CCR nu poate accepta știrbirea rolului de factotum-supraputere în statul român. Despre asta e comunicatul emis la data de 23 decembrie 2021, care spune, implicit, că nimeni și nimic nu-i poate știrbi această autoritate în statul român, nici măcar UE cu toate instituțiile sale, inclusiv CJUE. Un singur lucru ar putea schimba această forță de supraputere a CCR, în viziunea comunicatului mai sus amintit: doar dacă s-ar produce revizuirea Constituției României în vigoare. Care, însă, nu e ușor de făcut, ne spune tot CCR: revizuirea se face doar la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute în Constituția României.

Ca un prim aspect de semnalat în legătură cu comunicatul: eu știu, totuși, că CCR se exprimă (Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR la art. 11 alin. 1 spune, în termeni juridici, că CCR se pronunță) prin decizii, hotărâri și emite avize. Acestea sunt actele pe care, în mod constituțional și legal le ia CCR. Nu se „pronunță” prin comunicate de presă. Este totuși o autoritate judecătorească, de contencios constituțional, care se ghidează strict după dispoziții constituționale și legale.

Ca un al doilea aspect: CCR este un organ colegial. Format din 9 membri (judecători). De aceea toate actele pe care le emite în exercitarea atribuțiilor constituționale sunt semnate de toți judecătorii care au participat la luarea deciziei/hotărârii/avizului (chiar și în ipoteza opiniilor divergente, separate, judecătorii semnează hotărârea CCR, respectiv opinia separată). De cine este emis, atunci, comunicatul? Reprezintă el voința organului colegial, a tuturor judecătorilor CCR? Are, din acest punct de vedere, consecințe juridice? Sunt întrebări pe care, cred, ar trebui să și le pună autorii comunicatului. Și noi, cetățenii, cred că trebuie să avem un răspuns legat de acest aspect. Nu e o chestiune de neglijat într-o ecuație atât de sensibilă cum e poziționarea atât de categorică față de instituții ale UE.

Acest comunicat are, cum spuneam anterior, și consecințe politice. Angajează statul român, fără doar și poate. Nu e doar o dispută de partajare a unei puteri a jurisdicției constituționale (CCR) versus CJUE pe plan intern, ci este cu mult mai mult de atât: este o dispută cu instituțiile decizionale ale UE – Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliu.

Nu știu dacă autorii comunicatului CCR au realizat lucrul ăsta. Sau poate l-au realizat conducându-se după principiul clamat și de alte curți constituționale (Germania, Polonia, Ungaria, etc.), respectiv cel al „identității constituționale naționale” (concept despre care voi vorbi mai la vale).

În același timp, are consecințe și pentru firmele/instituțiile publice românești, ca și pentru cetățenii români. Consecințele sunt legate de fondurile europene, singura ancoră solidă a statului român în ce privește sutele, miile de investiții și finanțări din transporturi, agricultură, IT, educație, justiție, etc., pe care, altfel, România nu și le-ar fi permis. Rog cititorii Republica să (re)vadă cu ochii minții cât datorăm fondurilor europene legat de agricultură, spre exemplu (subvenții și ajutoare derulate prin APIA), legat de infrastructura termoenergetică, infrastructura rutieră și feroviară, clădiri publice reabilitate cu bani europeni, ajutoare consistente date în această perioadă grea din punct de vedere economic datorată pandemiei. Nemaivorbind de cele 30 mld. Euro ce deja se derulează prin PNNR.

Îmi imaginez cât de greu va fi pentru cei care reprezintă România, ca stat membru UE, să explice în săptămânile următoare de ce România nu este dispusă să accepte primatul legislației și jurisprudenței UE. Aici nu e vorba de faptul că organele naționale au datoria „infraconstituțională”, după cum se exprimă CCR, să respecte legislația obligatorie UE și jurisprudența CJUE, ci e vorba de faptul că prin implicarea activă a CCR în, practic, toate domeniile statului român prin deciziile/hotărârile sale (după cum spuneam mai sus) poate invalida legislația sau/și jurisprudența CJUE.

Discuția nu e nici pe departe una futilă.

Recent, Comisia Europeană a demarat procedura prealabilă a unui posibil infringement împotriva României (procedura de sancționare a statului membru UE care nu respectă dreptul UE) legat de o decizie a CRR (nr. 390/2021) a CCR luată ca urmare a Hotărârii CJUE din 18 mai 2021. Îngrijorarea explicită a Comisiei Europene (a se vedea scrisoarea transmisă Guvernului român de comisarul european Didier Reynders din octombrie 2021) este aceea că decizia CCR afectează nucleul ordinii juridice a UE, decizie în care, printre altele, CCR clamează aşa numita „identitate constituţională naţională”.

Răspunsul CCR, prin intermediul Guvernului României, nu ajută în vreun fel clarificarea poziției sale privind supremația dreptului european, care e legată fără doar și poate de modul în care CCR a definit și aplicat conceptul de „identitate constituțională națională”. Iar poziția neclară a CCR din comunicatul de presă din data de 25.10.2021 (alt comunicat ...) apare și mai complicată și ambiguă în lumina ultimei hotărâri a CJUE din 21 decembrie 2021. La care se adaugă și comunicatul recent din 23 decembrie 2021.

E de văzut dacă Comisia va declanșa procedura de infringement. În lipsa unei clarificări, însă, pe care statul român, prin instituțiile sale competente, inclusiv CCR, să o facă, există această șansă nefericită.

Cu atât mai pregnantă poate fi această şansă nefericită cu cât alte instituții ale statului român, cum este Inspecția Judiciară (obiect al Hotărârii din 18 mai 2021, de altfel) și Consiliul Superior al Magistraturii (secția de judecători) ar putea declanșa și judeca acțiuni disciplinare împotriva unor judecători care au aplicat sau vor aplica supremația dreptului UE, ignorând decizii ale CCR care ar veni în coliziune cu dreptul UE. Dacă nu cumva există deja acțiuni disciplinare pe rolul CSM privind situații în care unii judecători nu au respectat decizii CCR și au dat prevalență legislației UE și jurisprudenței CJUE, ceea ce ar complica și mai mult situația statului român.

Trebuie spus că dincolo de procedura clasică de infringement, prevăzută de Tratatul privind Funcționarea UE (art. 258 și următoarele), care se bazează în final pe o hotărâre CJUE, acum Comisia Europeană are la îndemână pârghii mult mai eficiente de atenționare a statelor membre UE față de care există indicii serioase că încalcă statul de drept.

Spre exemplu, Regulamentul 2020/2092 al Parlamentului European și al Consiliului, adoptat la 16 decembrie 2020, prevede o procedură rapidă și ușor de pus în practică cu privire la suspendarea plăților sau/și angajamentelor juridice ale UE cu statele membre și chiar interzicerea asumării de noi angajamente juridice. Cu alte cuvinte, spre exemplu, în cazul în care există aceste indicii puternice că statul român nu respectă statul de drept, după o procedură accelerată Comisia poate să procedeze la astfel de măsuri cum ar fi PNNR-ul, adică fie să suspende plăţi pe diferitele componente PNNR, fie chiar să înceteze aplicarea unor componente sau chiar a întregului PNNR.

Prin adoptarea acestui mecanism de prevenire și sancționare, numit mecanismul statului de drept, este clar că instituțiile europene nu mai sunt dispuse să treacă cu vederea derapaje la adresa statului de drept şi că sunt determinate să taxeze într-un fel sau altul astfel de derapaje. Inclusiv atunci când o curte constituțională refuză să recunoască prevalența dreptului UE și a jurisprudenței CJUE. Și, personal, nu cred că România are forța nici argumentativă și nici de leadership instituțional să se opună declanșării unui astfel de mecanism. Care, după cum spuneam, dincolo de efectele politice negative, are efecte negative la adresa instituțiilor/firmelor care derulează investiții cu fonduri europene. Până la urmă, cetățenii români, care au o pâine de mâncat din derularea acestor fonduri, au de suferit. Și ei nu sunt puțini. Nemaipunând la socoteală că la pachet pot veni și alte restrângeri/restricții.

Așadar, astfel de îngrijorări pe care Comisia le invocă în rapoartele MCV sau în scrisorile pe care le adresează statului român cu privire la prevalența dreptului UE și autoritatea Curții de Justiție a UE trebuie tratate cu toată seriozitatea de toate instituțiile statului român. Ca să dau doar câteva exemple:

1. Polonia a fost amendată de CJUE, printr-o decizie luată la data de 20 octombrie 2021, cu 1 milion de euro pe zi pentru că a ignorat o hotărâre a CJUE care se referea tocmai la reformele judiciare declanșate de Polonia cu câțiva ani înainte. Totodată, așa cum deja am precizat, Comisia Europeană nu a aprobat încă planul național de redresare și reziliență cu Polonia pentru că, printre altele, nu a pus în practică recomandările Comisiei privind statul de drept, multe din problemele privind statul de drept fiind legate de „reforma justiţiei” pusă în practică de partidul ce deţine, practic, toate pârghiile politice în Polonia;
2. Ungaria, la fel, nu a reuşit să semneze acest plan, problemele, în mare parte, datorându-se şi „reformelor” aduse sistemului de justiţie;
3. Față de Germania Comisia a declanșat procedura de infringement în vara anului 2021 (10 iunie 2021) pentru că Curtea Constituțională Federală a Germaniei, într-o decizie luată la data de 5 mai 2020, printre altele, a privat o hotărâre CJUE de efectele sale juridice în Germania, încălcând, conform Comisiei, principiul supremației dreptului UE. Conform comunicatului Comisiei din 2 decembrie 2021, aceasta a închis procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor indicate anterior de Comisie pentru că Germania a recunoscut, în răspunsul său dat Comisiei, în mod clar prevalența dreptului UE și autoritatea CJUE. Totuşi, e vorba de Curtea Federală Constituţională a Germaniei ...

În acest context al celor două hotărâri CJUE, mai degrabă clasa politică și Curtea Constituțională ar trebui să evite pe viitor practicile decizionale (de natură legislativă, executivă, ori cele conținute de unele decizii ale Curții Constituționale) care sunt de natură să conducă la constatarea de către instituțiile europene a încălcării statului de drept, a independenței justiției, a supremației dreptului Uniunii Europene. Indiferent că aceste practici se constituie în decizii/hotărâri ale CCR sau în comunicate ale aceleiași autorități constituționale.

Ultima hotărâre CJUE, cea din 21 decembrie 2021, este mai ales despre Curtea Constituțională din România.

Astfel, dacă Curtea Constituțională statua ritos, cu subiect și predicat, că în ce privește caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, prin care s-a instituit de comun acord Mecanismul de Cooperare și Verificare de către UE și România la momentul aderării acesteia din urmă la UE, incumbă instituțiilor politice ale statului român, Parlamentul și Guvernul României, și nu instanțelor de judecată, care sunt organe ale statului ce nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituție UE (paragraful 84 din Decizia nr. 390/2021 a CCR), CJUE a infirmat această teză a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, CCR a statuat (paragraful 85 din aceiași decizie 390/2021) că rapoartele MCV, întocmite în baza deciziei 2006/928, nu constituie norme de drept european pe care instanța să le aplice cu prioritate, această teză argumentativă a CCR a fost infirmată de CJUE, care subliniază (paragrafele 173 – 175, Hotărârea din 21 decembrie 2021), cu referire la rapoartele și recomandările MCV, că toate organele statului membru UE, în cazul de față România cu a ei curte constituțională, sunt obligate să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate de rapoartele MCV întocmite de Comisie și, astfel, să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii Europene.

Constituția României și interpretul ei oficial, Curtea Constituțională, explică în decizia 390/2021 că supremația dreptului UE are o limită constituțională care se bazează – ați ghicit – pe conceptul de „identitate constituțională națională”.

Potrivit acestui concept, așa cum îl definește CCR, organele statului român, inclusiv instanțele judecătorești, au abilitatea să pună în aplicare sau să analizeze conformitatea unei dispoziții din dreptul intern românesc cu dispozițiile de drept ale UE, acestea din urmă având prioritate; însă, în viziunea CCR, o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale de CCR, cu dispozițiile de drept european. Cu alte cuvinte, mai românește spus: Constituția României și interpretările date acesteia de CCR nu se supun supremației dreptului UE.

Or, Hotărârea CJUE din 21 decembrie 2021 răstoarnă argumentul CCR legat de „identitatea constituțională națională” atunci când concluzionează (punctul 4 din dispozitivul hotărârii) că principiul supremației dreptului UE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale în detrimentul dreptului UE și jurisprudenței CJUE.

Ceea ce vreau să spun este că nu trebuie renunțat la acest concept al „identității constituționale naționale”, care de altfel își are un fundament normativ chiar în Tratatul Uniunii Europene (art. 4 paragr. 2: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, ...”). Însă, el trebuie corelat cu principiile cooperării loiale și supremației dreptului UE, așa cum ele sunt prevăzute de actele fondatoare ale UE (art. 4 paragr. 3 din TUE) și dezvoltate jurisprudențial de CJUE.

Din această perspectivă, sper ca CCR să explice mai clar și, poate, să revină asupra definirii conceptului de „identitate constituțională națională” așa cum l-a conturat în mai multe decizii recente (deciziile nr. 104/2018, 137/2019, 390/2021).

Mai mult, aș vedea o dezbatere nu doar de natură academică, dar și cu implicarea instanțelor naționale, a judecătorilor naționali, dar și a reprezentanților puterilor legislativă și executivă cu privire la consecințele aplicării unui astfel de concept nu doar în ce privește sistemul juridic, dar și cel social, economic.

Aceasta și în contextul explicat anterior: dacă tocmai Germania, motor politic și economic al UE – nu cred că există aici vreun dubiu –, a afirmat și recunoscut, în cadrul procedurii de infringement, oficial prevalența dreptului UE și a jurisprudenței CJUE, cred că România, inclusiv CCR, ar trebui să urmeze calea Germaniei. Și să evite cu orice preț să ajungă în situația Poloniei care, datorită unui conflict acut cu instituțiile UE, inclusiv cu CJUE, azi este privată de fondurile consistente ale PNNR, un motor esențial pentru economia oricărui stat membru UE.

În altă ordine de idei, dar în legătură directă cu afirmarea „identității constituționale naționale” de către CCR, este de remarcat avântul clasei politice în ce privește reforma constituțională pe care (mare parte) o dorește.

Din lectura declarațiilor acestor politicieni, cu privire la această reformă constituțională, rezultă că au în vedere, cu puține excepții, mai degrabă pârghiile de putere dintre autoritățile statului român și nu atât „modelul de stat conform cu nevoile societății actuale”. Sau, mai bine spus, au în vedere modelul de stat care se potrivește cu speranțele lor politice şi, evident, consolidarea puterii politice pe care o deţin la un moment dat.

Departe de mine gândul să spun că nu ar fi legitime astfel de speranțe. Însă, în contextul în care se vorbește de „republică parlamentară”, de „clarificarea atribuțiilor președintelui” ș.a.m.d., aș reaminti acestor politicieni că, în ce privește justiția, ampla „reformă” a justiției din perioada 2017 – 2019, la care s-a adăugat și anumite decizii ale Curții Constituționale din România care au legătură cu această „reformă”, s-au bazat tocmai pe exercitarea unor pârghii de putere care au debalansat echilibrul puterilor în stat, în detrimentul justiției.

Nu este, evident, concluzia mea. Nu mi-aș permite să fac lucrul ăsta. Este concluzia tuturor instituțiilor europene, a căror membră este și România, care evaluează justiția și statul de drept din statele europene. Aș aminti aici rapoartele MCV ale Comisiei Europene din ultimii ani (în special 2017, 2018), Comisia de la Veneția (raportul din 20 octombrie 2018), GRECO (raportul din 23 martie 2018). Nu în ultimul rând, relevantă este și jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv hotărârile Marii Camere din 18 mai și 21 decembrie 2021.

Nu pot să nu mă întreb, apropos de „reforma” constituțională ce se dorește a fi realizată în viitorul apropiat, ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat contrabalansul exercitat de Președintele României aflat la post în acei ani 2017 – 2019 sau, mai ales, dacă nu ar fi existat amplele proteste civice din acea vreme: ar fi fost, azi, România în situația unor state cum e cazul Poloniei sau Ungariei? Ar fi rezistat România, și prin ricoșeu cetățenii ei, la provocările pandemice prin continuarea afirmării unei așa zise „identități constituționale naționale”, discutabile, de către unii factori de putere din interiorul statului român, fără masivele fonduri europene? Putem avea dimensiunea corectă a unei astfel de politici dacă România nu ar fi reușit să semneze programul național de redresare și reziliență cu Comisia Europeană și, astfel, să beneficieze de o sumă imensă de fonduri europene, condiționate însă de prezervarea statului de drept? Asta în condițiile în care aceleași state, Polonia și Ungaria, nu au finalizat programele de reziliență privind fondurile europene cu Comisia Europeană, tocmai pentru motivul că, potrivit Comisiei, acestea nu respectă întru totul valorile democrației și statului de drept.

Nu că justiția română ar fi perfectă și că nu ar fi trebuit să existe o revizuire a legilor justiției, însă modul în care legislativul și, în parte executivul (prin adoptarea unor ordonanțe de urgență controversate, la inițiativa fostului ministru de justiție Tudorel Toader), dar și Curtea Constituțională a României s-au poziționat față de anumite modificări legislative din anii 2017 – 2019, au ridicat serioase semne de întrebare în ochii responsabililor instituțiilor europene mai sus amintite privind angajamentul statului român privind respectarea valorilor democrației și ale statului de drept.

Hotărârea recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind România (Hotărârea Marii Camere din 21 decembrie 2021), care vine în continuarea unei hotărâri anterioare a CJUE (Hotărârea Marii Camere din 18 mai 2021), pe lângă faptul că au ca punct central tocmai „reformele” justiției din perioada 2017 – 2019, invită clasa politică, dar și alte autorități constituționale să procedeze la o reflecție mai atentă asupra clamatei „reforme” constituționale. Sau cel puţin aşa îmi place să cred că ar trebui să se întâmple.

Intenția mea nu este aceea de a critica instituțiile statului român și, în special, pe acei politicieni care își doresc reforma constituțională și nici de a critica Curtea Constituțională din România. Până la urmă, fiecare politician și instituție națională are responsabilitatea propriilor lor acțiuni și consecințe decizionale.

Dar, poate, o reflecție asupra posibilelor consecințe pentru instituțiile statului român și cetățenilor săi, ar putea conduce la o mai atentă cântărire a viitoarelor decizii pe care politicienii și autoritățile statului le vor lua în viitor. În special cele legate de modul în care autoritățile constituționale se raportează la UE, la CJUE și, evident, la fondurile UE.

Nu pot să nu observ următorul paradox: mai toţi politicienii care ajung la un moment dat la putere spun că ţinta lor e ridicarea MCV, însă nu observă un lucru esenţial – pentru a ridica MCV toate instituţiile statului trebuie să conlucreze pentru a îndeplini recomandările conținute în rapoartele MCV, ceea ce înseamnă că odată ajunşi la conducerea instituţiilor cu responsabilităţi în îndeplinirea obiectivelor MCV ar trebui să găsească mijloacele în a pune în practică ceea ce ne spun rapoartele MCV. Aici dorinţa exprimată trebuie dublată de acţiune concretă: Comisia nu e impresionată de angajamente nepuse în practică, nu merge cu una spunem şi alta facem.

Or, hotărârile CJUE din 18 mai şi 21 decembrie 2021, că ne place, că nu ne place, tocmai asta spun: cât timp nu sunt îndeplinite şi puse în practică recomandările MCV, există pericolul activării sancţiunilor pe care Comisia le are la îndemână, inclusiv a clauzelor de salvgardare prevăzute de art. 37 paragr. 2 şi 38 paragr. 2 din Tratatul de Aderare a României la UE (a se vedea paragraful 164 din Hotărârea CJUE/21 decembrie 2021)

Pe de altă parte, un alt paradox este legat de faptul că ne bucurăm pe toate canalele media (mă refer în special la politicieni) de masivele sume de bani acordate din fonduri UE, care nu ne sunt dați necondiționați – printre condițiile esențiale numărându-se și respectarea statului de drept –, totuși, orbiți poate de lupte interne şi orgolii mărunte, nu reușim sau reușim cu mare greutate să punem în practică ceea ce ne-am asumat, ca stat, atunci când am intrat în UE, cum sunt şi obligaţiile privind îndeplinirea obiectivelor MCV, dar şi după intrarea în UE, cum sunt obiectivele asumate prin programele convenite cu instituţiile UE, în baza cărora ni se alocă bani europeni, şi am în vedere aici inclusiv şi mai ales programul PNNR. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp