Foto: Science Photo Library / Sciencephoto / Profimedia
Avem un examen a doua zi (sau o întȃlnire de business importantă, sau o prezentare care trebuie să iasă bine), dar în seara anterioară, în loc să ne odihnim, rămȃnem nepermis de mult în faţa televizorului, urmărind ceva complet neinteresant. Ne-am propus să abordăm un regim de viaţă mai sănătos, sau să pierdem în greutate şi începem cu o porţie mare de cartofi prăjiţi sau ciocolată. Ne-am propus să fim mai înţelegători cu cei din jur, dar ne trezim ridicȃnd tonul şi aruncând jigniri. Ne-am propus să ne apucăm de lucru la un proiect important şi ne petrecem două ore pe ecranul telefonului mobil. Ne-am propus să căutăm un job mai potrivit, dar ne spunem că este o perioadă foarte slabă pentru angajări şi renunţăm.
Cred că toţi veţi recunoaşte astfel de comportamente, sau unele similare – fie le-aţi observat la alţii, fie chiar la dvs. În psihologie, ele poartă numele de autosabotare, şi – deşi fiecare persoană le manifestă din cȃnd în cȃnd – la unii devin atȃt de pronunţate încȃt le afectează profund starea de bine şi evoluţia în viaţă.
Autosabotarea se referă la toate manifestările, conştiente sau (mai ales) inconştiente care vin în contradicţie flagrantă cu scopurile declarate ale unei persoane.
Autosabotarea poate avea cauze multiple.
O primă cauză este conflictul interior între ţelurile adoptate conştient şi teama referitoare la riscul asociat. Aceste riscuri pot fi de tip obiectiv, dar de cele mai multe ori sunt riscuri emoţionale: teama de a nu putea face faţă eşecului, sau teama că succesul ar putea pune persoana în conflict cu cei din jur. Aşa se face că cineva care se teme că nu va promova un examen îşi găseşte tot felul de activităţi paralele: astfel poate justifica eşecul prin faptul că nu s-a ocupat de asta, lucru mai uşor de acceptat decȃt “eu am învăţat cȃt m-au ţinut pe mine puterile, dar nu a fost suficient, deci poate îmi lipseşte inteligenţa”. Se poate întȃmpla ca cineva care concurează cu un prieten bun (de exemplu în sport) să îşi reducă inconştient eforturile, pentru că simte că nu doreşte să îl rănească pe celălalt clasȃndu-se înaintea lui. De multe ori copii se autosabotează pentru că simt (justificat sau nu) că dacă fac lucrurile mai bine decȃt părinţii lor, aceştia se vor simţi trădaţi.
Evident că în exemplele de mai sus pot fi combătute raţional: de obicei eşecul la examen se datorează lipsei de metodă sau de concentrare a atenţiei, şi în plus aprecierea celui care se prezintă la examen asupra cunoştinţelor proprii ar putea fi subestimată. Conflictul emoţional rezultat din a face mai bine decȃt altcineva ar fi să fie rezolvat la nivel emoţional, prin recunoaşterea sentimentelor şi gestionarea lor corectă, eventual prin interacţiune onestă cu cealaltă persoană, şi nu prin diminuarea realizărilor proprii, şi aşa mai departe. Din păcate astfel de conflicte sunt rar identificate, şi atunci autosabotarea inconştientă rezolvă pe moment starea emoţională negativă, fără însă a adresa cauzele profunde.
O altă cauză este internalizarea neîncrederii manifestate de adulţii semnificativi în copilăria mică. Este vorba de copiii cu părinţi supra-protectivi, care i-au avertizat perpetuu asupra riscurilor, fără a-i încuraja să experimenteze şi să decidă pentru ei înşişi. Aceşti copii cresc cu impresia că orice lucru de făcut este atȃt de riscant, încȃt mai bine să fie evitat. Pe de altă parte, mintea lor conştientă le spune că sunt capabili de o anumită acţiune, pe care se decid să o înceapă – dar nu o duc mai departe din cauza autosabotajului. La fel se întȃmplă cu copiii care au venit din familii abuzive: ei au internalizat imaginea părinţilor super-critici, iar ca adulţi sunt paralizaţi de lipsa de încredere în sine.
Să ne înţelegem: în procesul de dezvoltare apar multe situaţii de eşec; multe din lucrurile pe care le învaţă copilul vin prin încercare şi eroare. Dar ce se întȃmplă dacă un copil a dat greş şi părinţii imediat vin nu doar cu pedeapsa, ci şi cu argumentul suprem: “ţi-am spus eu că nu o să îţi iasă/ ţi-am spus eu să nu faci asta/ ţi-am spus eu că se va termina rău!”. Cu alte cuvinte, copilul creşte convins că nu poate decide corect pentru sine, iar cȃnd, ca adult, ia o decizie, imediat vocea interioară îl convinge că e mai bine să se autosaboteze, pentru că oricum “n-o să meargă”.
În general lipsa stimei de sine este un motor puternic pentru autosabotare: persoanele care nu cred despre ele că sunt competente (profesional relaţional sau emoţional) se aşteaptă la eşec şi recurg la autosabotare pentru a-şi confirma părerea iniţială, rezolvȃnd astfel disonanţa cognitivă între credinţele subconştiente despre sine şi dovezile obiective care ar acţiona în sens opus.
Uneori autosabotarea poate fi legată de unele obiceiuri care odată au fost corecte, adaptive, dar nu mai sunt valabile în prezent. Poate că în prezenţa unui adult extrem de autocratic şi agresiv un copil era obişnuit să tacă, sau chiar să se ascundă; dar copilul a devenit adult (iar abuzatorul nu mai este în preajmă): cu toate acestea, persoana continuă să nu-şi exprime opiniile şi să “se ascundă” în faţa unor posibile oportunităţi.
Mai există şi cazul familiilor fuzionale, unde a face ceva diferit faţa de ce au făcut părinţii, sau a reuşi mai bine decȃt aceştia, sau a-şi atinge obiectivele pe alte căi este un semn de adevărată trădare, şi de multe ori este însoţită de o reprimare violentă (emoţional sau comportamental) din partea familiei. Chiar dacă persoana a ales conştient să îşi urmeze drumul propriu, teama inconştientă de furtuna emoţională care va veni (deşi poate nu s-ar întȃmpla asta, dar oricum persoana o anticipează) o conduce pe calea autosabotării.
Tot ca sursă de autosabotare poate fi şi trauma timpurie: o persoană care s-a simţit abuzată şi trădată de persoanele apropiate poate vedea lumea ca pe un loc nesigur şi pe sine însuşi ca pe cineva care nu este suficient de bun pentru a fi realizat sau fericit – aşa că recurge inconştient la comportamente care îl împing spre eşec.
Nevoia excesivă de control poate fi o cauză a autosabotării pentru persoanele care rezistă greu la incertitudine: decȃt să se întrebe dacă vor avea succes sau nu, acestea aleg (inconştient) să rateze, avȃnd impresia că astfel menţin situaţia sub control.
Paradoxal, uneori autosabotajul poate avea la bază şi frica de succes, nu doar teama de eşec, mai ales în cazul persoanelor suferind de sindromul impostorului. Acestea se vor teme că odată marcată o realizare, cerinţele vor creşte, iar persoana se va dovedi incapabilă să facă faţă mai departe.
Rezultatul autosabotajului sunt reducerea productivităţii, ratarea oportunităţilor, reducerea performanţei, dar şi diminuarea (în spirală descendentă) a stimei de sine şi apariţia anxietăţii, împreună cu dezvoltarea de tipare de gȃndire dezadaptative care duc la supra-criticism sau procrastinare.
Care sunt cele mai frecvente semne de autosabotare?
Dacă suntem dezorganizaţi, avem dificultăţi în a lua o decizie (şi petrecem un timp extrem de lung cȃntărind argumentele, pȃnă cȃnd situaţia “decide în locul nostru”), suntem perfecționiști, tindem să procrastinăm, ne recunoaştem ca suferind de sindromul impostorului, avem tendinţa să nu ne asumăm realizările proprii şi să vorbim şi gȃndim depreciativ despre noi înşine, ar fi momentul să ne gȃndim serios că ne autosabotăm şi să încercăm să combatem acest fenomen. Tot la autosabotare intră şi tendinţa repetată de evitare a situaţiilor dificile sau provocatoare, tendinţa de a se dedica în întregime satisfacerii dorinţelor altor persoane, folosirea comparaţiilor sociale defavorabile sau adȃncirea în comportamente de risc de toate felurile (incluzȃnd şi adicțiile).
Ce paşi s-ar putea face pentru a diminua autosabotarea?
Mai întȃi ar fi de crescut nivelul propriu de auto-conștientizare. Ar fi să ne identificăm comportamentele de autosabotare şi apoi să căutăm mecanismul care stă în spatele lor. A aduce la suprafaţă motivele şi a găsi o rezolvare constructivă a conflictelor emoţionale care stau la baza autosabotării va reduce posibilitatea repetării acesteia în situaţii viitoare. A-şi creşte stima de sine prin evidenţierea reușitelor proprii, dar şi prin obţinerea de suport social de la persoane apropiate (şi netoxice) este esenţial în acest proces.
O altă etapă este stabilirea de standarde realiste (nici supra- dar nici sub-dimensionare) şi înţelegerea că viaţa este de fapt un proces de creştere în toate dimensiunile psihologice. Reformularea gȃndurilor de tip auto-depreciativ este de asemenea un pas important.
Şi nu în ultimul rȃnd odihna creierului şi o viaţă echilibrată, în care să dăm dovadă şi de auto-compasiune, de blȃndeţe cu sine vor face minuni în combaterea comportamentelor de autosabotare.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.