Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Neîncrederea la români. Test la întrarea în magazin: „Bună ziua, ce mai faceți?” (zâmbet)

incredere - companie

(Foto Guliver/Getty Images)

Asumând afirmația ca truism, voi începe totuși prin a spune că încrederea reprezintă cărămida principală în eșafodajul relațiilor sociale, iar acest lucru se aplică pe tot palierul relațiilor de zi cu zi. De la relațiile din cercurile cele mai apropiate nouă (i.e. familiei, prieteni) până la relațiile cu (ne)cunoscuți în viața de zi cu zi (i.e. șefi, colegi, parteneri de afaceri, șofer de autobuz, etc), încrederea imediată în "partenerul social" ne salvează timp și energie, externalizând parte din efortul pe care ar trebui să-l depunem pentru a asigura contrapartida așteptată din partea acestora. Mai mult, încrederea ne ajută să combinăm constructiv eforturile în organizații și în societate, în așa fel încât suma eforturilor combinate să reprezinte mai mult decât suma lor nominală și individuală. Simplificând un subiect care poate face la fel de bine obiectul unei teze de doctorat, o să mă limitez la proiectarea încrederii pe trei paliere: 1. Încrederea în relațiile cu cei (mai) apropiați, 2. Încrederea în interacțiile socio-profesionale și 3. Încrederea societală. 

1. Încrederea în relațiile cu cei (mai) apropiați

Am putea relativ ușor să asumăm că încrederea vine la pachet în familie, se dezvoltă gradual în cupluri (ideal) și are accente volatile în prietenii mai mult sau mai puțin frugale, în funcție de efortul depus de către parteneri.

Bunăoară, încrederea părinților în copii pare naturală și explicabilă de la sine însă, din păcate, realitatea ne arată în fiecare zi și fațete ale încrederii dintre cele mai puțin plăcute. Ar fi de spus că încrederea trebuie alimentată și cultivată constant, în așa fel încât copiii să-și poată atinge potențialul dorit de ei și de părinți. Ca în multe alte domenii, metoda aplicată trebuie să fie cel puțin la fel de importantă ca obiectivul.

Între parteneri încredrea trebuie tratată constructiv, mai ales că știrbirea acesteia, chiar prin greșeli nedorite, poate avea consecințe dintre cele mai neplăcute (i.e. separări, divorțuri) cu impact emoțional și material direct asupra membrilor familiei. În partea opusă s-ar regăsi abuzul de încredere care, nu de puține ori, poate știrbi personalitatea partenerului. Bunăoară câte din lucrurile intruzive pe care parteneri în cupluri cu ștate vechi le fac recurent, le-ar fi făcut în primele momente ale relației?

Față de cele două tipuri amintite, încrederea între prieteni funcționează ca mersul pe bicicletă: este dependentă de efortul depus și este pusă la încercare când pe strada prieteniei apar obstacole. Vestea bună este că social media a reușit să micșoreze distanțele și să crească cercul de "prieteni". Vestea mai puțin bună este că prieteniile s-au volatilizat în ceea ce privește conținutul, însă rămâne cum am stabilt: ca multe alte lucruri, prieteniile sunt dependente de investiția de timp depusă.

2. Încrederea în relațiile profesionale

Față de primul cerc de relații sociale, relațiile profesionale sunt diferite prin faptul că apar mai degrabă conjunctural și sunt mai (mult) tranzacționale, părțile decizând intensitatea și gradul de implicare și/sau chiar exportul acestor relații către alte teritorii.

 Încrederea în domeniul relațiilor profesionale poate face diferența dintre o organizație de succes și una care nu-și atinge potențialul. Un leader care nu inspiră încredere va reprezenta un model neinspirațional pentru organizație, iar membrii acesteia vor căuta supape dintre cele mai diverse pentru a-și atinge potențialul, însă nu neapărat aliniate cu misiunea organizației. În aceeași categorie intră și un manager care, preocupat de o agendă (prea) personală, se va găsi în încapacitatea de a crea liantul constructiv necesar între membrii organizației, în așa fel încât climatul pozitiv să asigure asigure sustenabilitatea și perenitatea acesteia. De-o manieră generală, se pare că organizațiile dețin o poțiune mai mult sau mai puțin magică în a-și selecta leaderii, în așa fel încât prin inspirația pe care o propagă să asigure mersul bun al lucrurilor. Dinamica organizațiilor (i.e. public vs privat) și cultura acestora (i.e. organizație antreprenorială vs. organizație birocratică) pot să facă diferența, însă nu puține sunt excepțiile mai ales în geografii în care infuzia de încredere societală (dezbătută pe larg la punctul 3) a reușit în forme "misterioase" să fie exportată în relațiile profesionale.

O dinamică specială o au relațiile de afaceri pentru că, aparent, partenerii nu sunt subordonați unul altuia. Perioada haiducească a economiei anilor 1990-2000 din România a cutremurat destul de serios încrederea în ceea ce a însemnat și înseamnă "a face afaceri". Devalizarea băncilor, eșecul popularelor caritasuri, gestiunea frauduloasă a unor fonduri de investiții discutabile, sau simplele țepe au afectat structural câteva instituții fundamentale ale economiei de piață. Noțiunea de antreprenor a devenit similară cu cea de afacerist, al cărui înțeles a migrat către speculator, poate și unde societatea nu era pregătită să asume diferențe de clasă socială. Chiar dacă prin excelentă un antreprenor speculează o oportunitate, este neconstructivă asimilarea acestuia cu un element negativ. Antreprenorul creează valoare, extinde paleta de impozare și aduce mai mulți bani la buget și nu în ultimul rând creează locuri de muncă. În ciuda unor reminiscențe ale trecutului apropiat ( lipsa transparenței, nerespectarea termenelor, servicii cerute fără contrapartidă, etc) ar fi totuși de remarcat o profesionalizare a relațiilor în afaceri în ultima perioadă, iar dintr-o perspectivă macro-economică, situația pare mult îmbunătățită față de începuturile capitalismului în România.

3. Încrederea la nivel societal, sau de ce unele țări sunt unite / puternice

Încrederea la nivel societal a cunoscut în România ultimilor 30 de ani o dezvoltare de tip convex.

Construită artificial în timpul comunismului în jurul unui nevoi aflate la bază piramidei lui Maslow, aceasta nu a avut mereu mecanisme naturale. Astfel, relația cu doamna Mimi de la Alimentara depășea costul nominal al untului și primea regulat o infuzie de "altceva", de exemplu cadou de 1/8 Martie, invitație la o petrecere de familie, etc – gesturi care permiteau rămânerea pe o linie de plutire socială acceptabilă și care asigurau o oarecare consistență a încrederii societale.

Căderea formală a comunismului și migrarea către o abordare din ce în ce mai tranzacțioanală a relațiilor societale a dinamitat acea încredere (artificial) construită. În plus, acest fapt a condus societatea către căutarea de oportunități lucrative, menite să genereze capital necesar pentru achiziționarea de bunuri și servicii, la un cost devenit exclusiv nominal. E la fel de adevărat că această căutare a fost influențată de condițiile mai mult decât aprige ale anilor de (re)descoperire a capitalismului (ex. inflație, șomaj, etc.), însă trebuie doar spus că încrederea societală s-a erodat constant.

La această eroziune a contribuit și apariția în spațiul public a reprezentantului publicului, a politicianului promițător de fapte și lucruri mărețe, nu de puține ori rupte fundamental de realitate. În privința acestui ultim aspect, neîncrederea a migrat către un teritoriu periculos, mai precis neîncrederea în instituții și în capacitatea acestora de a livra angajamentele luate. Am putea spune că este vorba de un apanaj al comunismului, cum ar fi raportarea de recolte record fundamental mincinoase, stabilirea unor "planuri grandioase", etc. E trist, însă, că ne ascundem la nesfârșit în spatele comunismului la 30 de ani de la căderea lui, însă în privința încrederii societale, lucrurile par că merg din rău în mai rău.

Neîncrederea s-a manifestat în forme dintre cele mai diverse și a luat forma unor păcate originare: originalitatea și veridicitatea unor lucrări de știință, lipsa abilităților profesionale de bază ale unor reprezentanți publici sau promisiuni fantasmagorice, memorabile rămânând promisiunile recurent neîndeplinite (dar imposbil de penalizat juridic sau imediat politic) cu privire la dezvoltarea rapidă a infrastructurii din România. Aceste incongruențe au erodat contractul social și afectează structural încrederea oamenilor în instituțiile menite să le îndeplinească așteptările.

De ceva vreme se manifestă însă o formă de conflict de interese care lucrează constant și nociv la inhibarea încrederii societale: dezbaterile interminabile și lipsite de sens la televiziuni. Bunăoară, politicianul căutător de notoritate, oricât de bine intenționat ar fi, trebuie să joace după partitura (atehnică și superficială) exprimată de unele platforme mass-media aparent influente, al căror interes este generarea de audiență pentru a vinde publicitate. Astfel, sunt puse față în față două obiective aparent ireconciliabile: "interesul public" – apanajul discursului politicianului și "interesul privat" – apanajul platformei mass-media. O abordare tehnică în emisiuni populare a unor probleme reale (ex. sistemul de pensii, îmbătrânirea populației, rolul României în Europa, etc) alungă audiența, astfel că dezbaterea rămâne cel mult superficială și în tot cazul orientată către „șocuri" și atacul „politic" al adversarilor. 

Nu de puține ori moderatorii sunt specialiști în domenii care acoperă de la "redeschiderea școlilor profesionale" până la "criza vaccinurilor din România". Dacă ar fi să adăugăm și faptul că de multe ori prezența în studiouri are ca obiectiv apărarea reputației interlocutorului, sau că un anumit spectru constructiv al societății nu-și găsește o voce în aceste plaforme aparent influente, mai așezăm o cărămidă la peisajul imposturii unor platforme mass-media.

Creșterea neîncrederii societale, manifestată acum în forme dintre cele mai diverse, reprezintă un risc major pe termen mediu și lung pentru România. Neîncrederea i-a condus probabil pe unii alegători să stea de-o parte, negăsindu-se reprezentați de actualul stabiliment politic. Ei au poate cel mai mult de pierdut, pentru că vor trebui să asume în viața lor transformări alese de alții. Chiar și cei care votează astăzi masiv, pe baza unor promisiuni nerealizabile, riscă să trăiască pe pielea lor efectul bumerangului minciunilor.

Perpetuarea, trivializarea și ridicarea minciunii la rang de normalitate nu ne vor oferi posibilitatea să creștem ca societate, astfel că riscăm ca fiecare membru să ajungă să trăiască și să se dezvolte într-o bulă socială aseptică, incapabilă să producă valoarea unității. Creșterea încrederii trece și prin asumarea sinceră și publică a unor lucruri care NU pot fi făcute într-un (singur) mandat sau care NU pot fi făcute în actualul context, iar acest lucru societatea îl poate integra, așa cum un client înțelege că livrarea unui colet durează X zile. La urma urmei știm cu toții că "Roma nu s-a construit într-o zi" și putem asuma, altfel riscăm să trăim într-o perpetuă deziluzie. Mai mult, cei însărcinați cu vânzarea viselor publice ar trebui să fie vigilenți la promisiuni mincinoase și să le taxeze ca atare, prin limbaj ușor de înțeles de multe ori de persoane nu atât de educate socio-economic. 

Realizez de câțiva ani un test socio-psihologic ale cărui rezultate pozitive și similare în orice geografie m-au făcut să cred că România nu este diferită de celelalte țări și că încrederea este ceva ce se poate construi fără a fi un dat. Bunăoară, când intru într-o conversație (ex. de la conversația cu vânzătoarea de la magazin, până la începerea unei conversații profesionale) deschid discuția cu un zâmbet și „Bună ziua! Ce (mai) faceți!”. Invariabil, răspunsul primit este… un zâmbet și „Bine. Dumneavoastră?”. Psihologii ar putea spune că este vorba de exprimarea „neuronilor-oglidă”, cei care generează empatia și care ne ajută să copiem comportamente și să ne conectăm la membrii comunității. Presupunând că ar fi așa, exemple pozitive și constructive în societate nu pot avea decât rolul de a crește încrederea între membri. La fel dezbaterile critic-constructive în jurul unor subiecte reale și de importanță pentru România se înscriu în același spectru.

O soluție ar putea veni din educație. În absolut așa este, însă educația creează valoare pe termen mediu și lung. Pe termen scurt, progresul este realizat de reguli și disciplină, iar în lume sunt țări care pot fi folosite drept benchmark (personal exemplele care m-au inspirat sunt Olanda și Singapore, țări care au reușit să-și depășească condiția).

Încrederea se câștigă pe termen lung, prin iterații constante și se poate pierde ușor, însă vestea bună este că se poate construi constant și că, la fel ca multe alte lucruri, functionează…ca mersul pe bicicletă. Nu rămâne decât să ne propunem să exersăm în fiecare zi mai multă încredere în ceea ce ne înconjoară. Pentru că merită! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • fc check icon
    sunt curios cum e cu trivializarea minciunii. ) . progresul nu este cauză ci efect, este dat/atins ca urmare a meritului unei populații dintr-un anumit loc. este unic-endemic și este dat/dăruit de Dumnezeu, nu de dumnezeii variilor domenii eco-tehno-soc. populația/poporul (poporul român - că asta ne doare) nu trebuie să investească încredere, a tot făcut-o, începând cu caritasul securiștilor, nu, poporul trebuie să exerseze cât mai multă neîncredere față de politicieni, și cât mai multă încredere în opozitul lor - profesioniștii reali. pentru că politicul a pulverizat noțiunea de excelență, de profesionalism și a ridiculizat rostul pregătirii universitare. întrebarea „ce faci? ce mai faci?” e cu semnul întrebării, nicidecum al exclamării, că deviem jenant. iar ea întrebarea, dincolo de faptul că e una (dacă nu chiar cea mai) criminală, e o perversă așezare forțată-n planul minciunii, falsului. interesul privat al televizuinilor securistice nu este profitul ci manipularea turmei deja captive, loc geometric în care-și dau mâna aparent ireconciliabilii: manipulatorul de televizuină și politrucul. care politruc nu se poate ascunde-n spatele instituțiilor pe care le și cangrenează prin impunerea impostorilor în poziții cheie, de decizie. oamenii nu votează instituții, și deci nu trebuie îndrumați în a-și vărsa năduful împotriva lor ci împotriva celor care produc disfuncția instituțiilor: politrucii, veritabili nași medievali și anacronici. închei cu începutul: încrederea nu cărămidă de bază ori vioara-ntâi, e singura. pentru că fără ea nu poate exista societate, nici măcar în dictatură.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tășuleasa Social

„Este o uriașă sală de clasă și o formă de protest. S-au înscris foarte mulți adolescenți și tineri. Generația noastră le lasă lor o datorie. Și uneori le lăsăm conștient datoria asta, iar ei vor trebui să repare toate problemele care decurg din ea”, spune Alin Ușeriu. (Foto: Facebook Tășuleasa Social)

Citește mai mult

Carmen Avram, BEC - Inquam Photos / Octav Ganea

„Erau fericiți că ajunseseră acolo, doreau să facă ceva. Și din față erau ăia, ca la Hollywood, cu ventilatoare, cu...să îi oprească din a avansa”. (Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea)

Citește mai mult