Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Niciodată nu ești atât de sărac încât să nu ai nimic de dăruit

Mic cadou de Crăciun

Foto: Getty Images

Cu cât sunt mai multe lumini aprinse afară cu atât e mai gol sufletul. Înainte, când eram copil, erau puține lumini de Crăciun, dar sufletul era plin de credință, de colinde, de dor de Dumnezeu... Crăciunul era mai mult trăire, miracol și mai puțin sclipici...

Îmi amintesc că într-o iarnă, să fi avut vreo doisprezece ani, m-a trimis mama în ziua de Crăciun să duc de mâncare unor femei necăjite, două surori, ce stăteau imediat după școala din Mălini. Am dus greu trăistuța în care mama pusese câte un pic din tot ceea ce aveam noi pe masă, căci nici noi nu eram bogați. Am ajuns la căsuță. Era un bordei cu un ochi de geam împărțit în patru de o cruce de cercevele. În singura cameră a casei se intra printr-o tindă laterală cu acoperișul înclinat.

Am strigat la poartă. Nu a ieșit nimeni. Am deschis poarta hâită, din leațuri strâmbe și am intrat în curte. Am mai strigat încă o dată apropiindu-mă de fereastra mică cât un culcuș de pasăre. M-am uitat prin ea punându-mi mâinile căuș la ochi ca să văd mai bine și imediat m-am tras înapoi speriată. Față în față cu fereastra pe peretele opus ei era o sobă arhaică din cărămidă văruită alb. Pe un fel de prelungire a sobei, un prichici mai lățit, am văzut o față numai schelet, cu pielea întinsă pe ea și ochii imenși, negri și goi mă priveau fără a mă vedea. Înainte de a mă retrage îngrozită am văzut și un braț ca un vreasc, cu degete subțiri și încovoiate întinzându-se spre obrazul cadaveric. 

Nu e om! Oare ce e?! am gândit și voiam să fug, dar nu am apucat.

- Ce faci, copchilă? m-a întrebat o bătrână slabă și deșirată ce venea din spatele casei, târându-și un picior și aducând cu greu un brățuc de vreascuri. Avea o boandă ruptă din care atârnau petice, o broboadă neagră cu franjuri și catrință neagră cu dungi roșii și albe de sub care se vedeau poale cenușii zdrențuite, ude și murdare, căci se târâiau în mersul chinuit al bătrânei pe zăpadă. Era ca un personaj de poveste.

-M-a trimis mama cu ceva de Crăciun! am spus și i-am arătat trăistuța în care mama pusese de toate. Voiam să îi las tot ce trimisese mama și să fug.

-Intră în casă, mi-a spus bătrâna ce s-a împins cu greu în ușa de la tindă.

Am urmat-o tremurând ca o frunză. Las totul de cum intru în casă și fug! mi-am spus în gând urmând mersul șonticăit al bătrânei. A trântit vreascurile în fața sobei, dându-le drumul de sus. Nu se putea apleca din cauza piciorului. Eu, în pragul ușii, mă ascundeam după ea și nu voiam să privesc spre locul acela de la sobă, unde era creatura numai ochi.

Camera era cu lut pe jos. Nu avea lumină. Chiar lângă ușă era un dulăpior din scânduri lucrate grosolan ce ținea loc și de masă. În continuarea dulapului, pe același perete, sub fereastră erau un pat îngust tot din scânduri grosolane. Așternuturile erau niște cârpe cenușii peticite. Pe peretele opus ușii, între patul de la geam și prichiciul pe care era creatura spre care încă nu m-am uitat era un brăduț împodobit cu câteva globuri, cu peteală, cu dulciuri.

O, Doamne, câtă lumină aducea acel brăduț în bordei, dar și cât de nepotrivit era!

Bătrâna ce șchiopăta a început să scoată și să pună pe dulap ceea ce îi adusesem.

-A cui ești? Cine te-a trimis? am auzit o voce pițigăiată, parcă plânsă. Vorbea creatura.

M-am uitat spre ea. Era OM! Un schelet viu! Ochii i se mișcau în cap, mâinile scheletice ieșeau de sub o cârpă cenușie ce îi acoperea trupul. Nu am răspuns eu a cui sunt, ci sora ei care scotea darurile din trăistuță. Eu nu putem vorbi. Frica mă paraliza. Priveam moartea mișcând și vorbind.

-Vrei o bomboană? Ia! mi-a spus scheletul și a zâmbit, dar zâmbetul era un chin întins pe o față doar piele și os. Nu cred că avea mai multe kilograme decât mine, care eram un copil. Nu-ți fie frică, ia bomboane din brad! m-a îndemnat iar și vocea avea căldură în ea, chiar dacă era stranie.

Ca în transă am întins mâna și am luat o bomboană.

-Avem o vecină învățătoare peste drum. Ea a adus bradul astă noapte... a explicat sora ce îmi întindea traista goală.

Nu îmi amintesc cum am ieșit din casă. M-am trezit pe drum, mergând spre casă cu bomboana în mână. Auzeam cântec de stea - atunci la Mălini băieții mergeau cu steaua prin sat în toate cele trei zile ale Crăciunului și vesteau nașterea lui Iisus - peste sat și îmi venea să plâng, dar nu știam de ce.

Nu am uitat niciodată acea întâmplare, când mama m-a trimis la Crăciun cu mâncare la două surori: una cu piciorul rupt, dar care nu a avut bani să se ducă la doctor și a rămas cu el beteag, iar cealaltă zăcând de șaptesprezece ani, timp în care i s-au topit mușchii de pe corp și acesta s-a chircit, i s-au înțepenit tendoanele și i s-au transformat membrele în vreascuri și degetele în gheare; doar ochii i-au rămas mari în cap...

Niciodată, absolut niciodată nu am trăit Crăciun de atunci fără să îmi amintesc de acele două suflete și de destinul lor.

Și totuși atunci am învățat cel mai mult ce înseamnă Crăciunul - o sărbătoare a inimii la care în primul rând dai - și mi-a rămas fixat în suflet că niciodată nu ești atât de sărac încât să nu ai nimic de dăruit.

Rar primesc daruri de Crăciun, dar îmi place să dăruiesc eu cu bucuria cu care aș primi...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult