Nimeni din sat n-a știut de accidentul lui tata. Avea o vorbă: „Dacă eram ticălos - un tată a opt copii - cerșeam în ușa bisericii, dar eu am muncit mai mult decât un om întreg să îmi cresc copiii…”

Foto: Dan Mirică/ Profimedia Images

Tata avea tăiat un picior, după un accident la sondă, dar nu îi plăcea să vorbească niciodată despre asta. În fața noastră, a copiilor, evita să-și dea proteza jos. O lăsa seara târziu, după ce noi adormeam. Când ne trezeam, el deja era îmbrăcat. Se considera om întreg. A cosit până la optzeci de ani. Oamenii din sat nu prea știau de accidentul lui și nici că îi lipsește partea de sub genunchi a unui picior și uneori era întrebat:

- De ce șchiopătezi, Culiță?

Și el răspundea:

- M-a călcat iapa pe picior!

Odată venea de la oraș cu autobuzul. Era în perioada comunistă, când autobuzele cu navetiști erau arhipline. În aglomerație a călcat o doamnă pe picior. Ea a început să țipe:

- Omule, nu ai simț!? Ce Dumnezeu, parcă ești de lemn!

Tata a bătut ușor cu degetele în proteză și i-a șoptit: 

- Chiar e de lemn!

Biata femeie era să leșine și nu mai știa cum să își ceară scuze.

Cert e că tata nu se considera ca având o dizabilitate. Avea o vorbă: Dacă eram ticălos - un tată a opt copii - cerșeam în ușa bisericii, dar eu am muncit mai mult decât un om întreg să îmi cresc copiii...

Când tata vorbea, despre cum auzea iarba crescând și seva urcând prin copaci primăvara, când urca cu oile pe munți, sau despre a iubi acest petec de pământ ce ni l-a dat Dumnezeu, să ne fie țară și rai, ți se oprea respirația ascultându-l și eu, ca și frații mei, am crescut cu sentimentul ca a nu iubi țara e o dizabilitate.

Era tata bătrân; în ultimii lui ani de viață. Nu putea beneficia de proteză pentru că nu avea certificat de handicap. Pentru picior tăiat nu avea dreptul la acest certificat. L-a dus un cumnat de-al meu la doctor. Bietul doctor îl întreabă:

- Auzi bine!?

- Aud, dom' doctor. Nu vedeți că vă aud!?

- Da de citit citești!? întreabă doctorul în ideea că poate găsește și altă hibă care să îl încadreze la cerințele pentru certificat de handicap și să își poată face proteză. 

- Citesc, dom' doctor, câte oleacă în fiecare zi în cartea de rugăciuni!

Orice îl întreba doctorul tata zicea că e bine, iar doctorul ridica din umeri spre cumnatul meu.

La urmă de tot a spus tata pierzându-și răbdarea:

- Sunt sănătos, dom' doctor! Muncesc, cosesc, adun fân, merg la pădure după lemne. Îmi lipsește doar cotonogul ăsta!

Până la urmă i-au cumpărat frații mei o proteză...

Am învățat de la tata că adevărata dizabilitate nu e o boală sau lipsa unei părți a corpului și că cele mai mari dizabilități le poartă sufletul, nu trupul.

...

Să nu ai compasiune pentru nimeni, niciodată...

să nu ajuți niciodată pe nimeni...

să nu auzi pe alții cum plâng...

să trăiești doar pentru tine și pentru interesele tale...

să nu fi zidit nimic toată viața ta...

să nu existe niciun om care să îți zică din inimă: Mulțumesc!

să nu te sacrifici pentru nimic și nimeni...

să nu visezi și să nu lupți pentru visurile tale...

să nu fi șters niciodată lacrimi...

să nu fi întins niciodată mâna spre nimeni ca să ajuți...

să nu existe niciun om care să te poarte în rugăciuni...

să nu simți iubire...

- acestea sunt adevăratele dizabilități.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp