Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

În clasa a XI-a, dirigintele ne-a dus încolonate, cu clasa, la un control ginecologic…

Hol de spital în România

Foto: Profimedia Images

Am terminat liceul înainte de Revoluție. Nu mi-am întâlnit niciun coleg de liceu vreme de 29 de ani. A fost o perioadă din viața mea pe care am negat în sufletul meu că am trăit-o și la care mă gândeam foarte rar. Când îmi venea vreo amintire din acea perioadă o alungam imediat. A venit timpul să vorbesc pentru că mi-e teamă că uitând prea repede gustul terorii am putea repeta istoria și la mine curajul izvorăște din teamă. Eu nu am curaj că am curaj, ci am curaj pentru că sunt fricoasă de mor…

Iar aud oameni în jurul meu spunând că nu vorbesc că le este frică. Eu le răspund: Eu vorbesc, pentru că îmi este frică!

Am făcut parte dintr-o clasă ce a fost dusă la control ginecologic în clasa a XI-a de către diriginte.

Era prin 1987. Eram în clasa a unsprezecea de liceu. Majoritatea elevelor aveau șaptesprezece ani și doar vreo câteva împliniseră optsprezece. În clasă erau doar șase băieți și restul fete. Dirigintele clasei a bănuit că una din eleve și-a început viața sexuală și a hotărât că toată clasa va merge la control ginecologic. Ne-a dus la policlinica din oraș încolonate. 

Ni s-a spus că vom intra în ordine alfabetică la consult. Absolut toate nu aveam habar ce înseamnă și cum se procedează într-o asemenea situație. O fată a fost chemată în cabinet. A durat câteva minute, apoi ușa cabinetului s-a deschis și o asistentă nervoasă a chemat toate fetele înăuntru. Am intrat ca oile în strungă. Eram mute și speriate. Priveam cu sfială și teamă spre colega deja intrată în cabinet și expusă pe masă. De fapt, nu priveam. Aruncam ochii pentru o clipă spre picioarele desfăcute în aer ca două aripi de pasăre blocată în zbor - spre alte zone nu aveam curaj să privim - apoi ni i-am plecat în pământ rușinate.

- Uitați-vă la ea ca să știți cum trebuie să stați, a spus asistenta, că nu am timp să vă explic la fiecare pe rând!

Ne-au uitat… Am ieșit tot ca oile afară. Nu plângeam. Eram amorțite. Singura care a plâns în hohote după ce a ieșit din cabinet, a fost fata de pe masă, de la consult. Era o stare stranie: nu își putea privi colegele în ochi și nici colegele nu o priveau. Ea fusese… Ele urmau… Ele știau ce urmează pentru că o văzuseră pe ea și se bucurau că niciuna din ele nu va fi expusă ca un animal la abator în toată goliciunea lui în fața atâtor ochi.

La sfârșit dirigintele și-a primit de la doctor lista și a aflat că nicio elevă de-a lui nu și-a început viața sexuală…

Deci cam acestea erau timpurile… La orele de informare politică eram mai speriați decât la orele normale de curs. Trebuia să avem ziare pe bancă și să știm totul despre tot ceea ce a făcut tovarășul Nicolae Ceaușescu și cu consoarta. Ce directive a dat, ce teze susține, ce țări a vizitat, ce orașe, ce fabrici…

Odată, a intrat domnul diriginte în clasă la ora de informare politică și a cerut ferm:

- Strângeți tot de pe mese! Scoateți o foaie!

Ne-am executat nelămuriți. Să întrebăm nu aveam curaj. Era genul de profesor în prezența căruia îți era teamă și să respiri destul. Cum Dumnezeu să dăm test, lucrare de control sau cum s-o mai fi numind la informare politică?!

Domnul diriginte a dictat întrebarea: „Ce părere aveți că tovarășul Nicolae Ceaușescu a hotărât să reducă fondurile alocate înarmării cu 5%?”

Nu știu câți dintre noi știau de această măsură a Conducătorului, dar toată clasa a început să scrie frenetic că felicită…, că susține…, că aprobă…, că e o decizie înțeleaptă a conducătorului iubit…

Am fost certată, prelucrată, pusă în discuție în ședințele UTC ale clasei până atunci, așa că chiar și acum mă întreb cum Dumnezeu am avut curaj să scriu: „Nu mă interesează ce măsuri a luat legat de înarmare. A analiza măsurile lui și a aștepta consecințe e ca și cum aș pune o picătură de apă într-un ocean și aș privi să văd dacă produce vibrații…”

Am predat lucrarea. Când am văzut că domnul diriginte caută ceva în teancul de lucrări am știut ce caută. Am înțepenit în bancă. Înainte ca el să-mi urle numele mi-am spus: „Ești nebună! Ai dezlănțuit iadul!”

- Luminița Ungureanu! a urlat el și eu am țâșnit în picioare ca un arc. Crezi că scriitorul de azi – știa că vreau să fiu scriitoare, deja publicasem câte ceva și domnul Mircea Motrici - Dumnezeu să îl ierte! - scrisese un articol foarte frumos despre mine – poate fi apolitic!? Crezi că în România comunistă se poate trăi cu atitudine din asta belicoasă și teribilistă!? Crezi că se poate fără implicare și fără a susține construcția noii orânduiri!? Ești un element negativ…

Nu mai știu ce a urlat. Îi vedeam doar spumele albe adunate în colțul gurii. Mi-a cerut să retractez ce am scris și să îmi fac autocritica. Am refuzat. El a stabilit că voi fi prelucrată în următoarea ședință UTC.

Cum era o astfel de ședință!? Erai ridicat în picioare în mijlocul clasei. Domnul diriginte prezenta motivele pentru care erai pus în discuție de către membrii UTC. În afară de incidentul cu lucrarea de control mai făcusem eu și altele și domnul diriginte le-a reamintit colegilor: am refuzat să scriu materialul pentru o ședință UTC, deși președinta UTC pe clasă mi-a trasat această sarcină. Nu avea rost să-mi spun și eu punctul de vedere. Din câte îmi amintesc șefa UTC mi-a cerut să scriu materialul. L-am scris și i l-am dat. Era ceva formal, ce trebuia pus într-un dosar, așa cum făcea toată lumea atunci. Ea, copiind comportamentul dirigintelui și excesul lui de zel în a fi un cadru de nădejde al partidului, a început să-l citească, apoi l-a aruncat jos spunând că nu e bun și să îl mai scriu o dată. I-am spus să se aplece și să ia foile de jos și să nu mai îndrăznească vreodată să arunce vreo hârtie scrisă de mine. I-am mai spus și că nu scriu alt material… S-a dus la domnul diriginte, s-a plâns că am țipat la ea să ia foile de jos, dar nu a spus că ea le-a aruncat, că nu am scris bine și că nu vreau să mă achit de o sarcină trasată pe linie UTC. Așa am devenit eu elementul negativ al clasei și după acel incident am fost pusă prima dată în discuție în ședință.

După ce domnul diriginte prezenta motivele, fiecare coleg își spunea părerea despre mine. Normal că fiecare repeta cuvintele dirigintelui: eram un măr putred, eram un element negativ, nu eram un cadru de nădejde al UTC. 

Domnul diriginte a prezentat un cuvânt de încheiere, în care spunea că nimeni nu trebuie să se ia după mine, căci există pericolul ca mărul putred – adică eu – să stric întreaga clasă. Cerea colegilor să propună măsuri pentru îndreptarea mea. Nu îmi mai amintesc ce alte măsuri s-au luat, dar știu sigur că unul dintre colegi a propus ca măsură de îndreptare să spăl holul liceului.

Nu l-am spălat! Asta e… Eram irecuperabilă. A urmat altă ședință UTC în care s-a discutat că nu m-am achitat de o sarcină trasată pe linie de partid de către comitetul UTC al clasei. Iar măr putred, iar element negativ, iar gândire nesănătoasă, iar există pericolul să stric întreaga clasă. Mi s-a dat avertisment și mi s-a spus că la următoarea abatere voi fi exclusă din UTC, căci sunt oaia neagră a clasei.

Au urmat câteva luni în care m-am purtat cât de bine am putut, dar era greu. Îmi chema colegele de cameră din internat și le interoga despre mine. Nici nu conștientizam că sunt urmărită tot timpul. Într-o duminică dimineața domnul diriginte m-a căutat la internat. Precizez că în acele timpuri duminica era ziua când puteam merge în oraș fără bilet de voie și aveam un program mai liber. Colegele de cameră i-au spus că sunt la duș, apoi mi-au spus și mie când am venit în cameră că m-a căutat domnul diriginte. Am plecat în oraș în vizită la niște rude, dar am spus colegelor unde mă duc, în ideea că domnul diriginte mă va căuta iar. O colegă de liceu din oraș a sunat la rudele mele să întrebe dacă sunt acolo. Ruda mea, profesor de matematică, a întrebat de ce mă caută și colega a răspuns că a pus-o domnul diriginte. L-am auzit spunând:

- Este aici. O trimit acum.

Am discutat puțin cu domnul profesor și cu soția lui despre ceea ce se întâmplă cu domnul diriginte. Și lor li se părea halucinant.

Când m-am întors colegele de cameră erau speriate.

- Iar te-a căutat tovarășul diriginte. El a pus-o pe C…. să sune la proful de mate…

O colegă mi-a șoptit încet să nu audă nimeni:

- A spus tovarășul diriginte: știu eu unde să o găsesc pe curva asta!

M-am întors spre colegă crezând că nu am auzit bine. Ea a repetat șoptit, apoi a dus degetul la buze.

Am început să plâng necontrolat. Când m-am mai liniștit am plecat cu colegele la masa de prânz. În curtea liceului era dirigintele. Nu îl puteam evita, dar nu aveam niciun pic de curaj să-l înfrunt, deși aș fi vrut. El era puterea absolută atunci.

- Unde ai fost? a urlat ca un bezmetic.

Toți elevii din curtea școlii au întors capetele. Mă priveau cu milă. Profesorul era teroarea liceului și era grav să fii ținta lui.

- La domnul profesor P…, doar știți căci ați pus-o pe C… să sune și eram acolo.

- Am să-l întreb mâine pe profesorul P…, dacă ai fost la el, căci nu te cred! Dacă nu ai fost, o chem pe mă-ta să îi spun ce poamă are!

- Ce ați spus?! Ce poamă!? am țipat nemaiputându-mă controla.

El m-a privit șocat. Nu era învățat ca victimele lui să se apere. Eu nu aveam de ales și trebuia să mă apăr. Mersese oricum prea departe.

- Poamă am spus. Astăzi ai fost la profesorul de matematică - zici și eu am să verific asta, dar duminica trecută ce ai căutat pe Aleea Trandafirilor la blocul numărul…, la scara…, la familia A…!?

Am înțepenit. Omul mă urmărea pas cu pas. El a crezut că tac pentru că mă simt vinovată și că m-a prins cu ceva necurat.

- Nu recunoști!? Vrei să spui că nu ai fost acolo!? țipa ca un nebun și iar avea salivă în colțul gurii.

- Am fost, tovarășul diriginte. Acolo stă o vară a mamei mele și m-a trimis mama să îi duc niște lapte și niște brânză când am venit de acasă.

- Deci recunoști?! a întrebat făcând ochii cât cepele și apoi a dat să plece pleoștindu-se.

- Nu plecați. Nu am terminat discuția. Spuneți-mi de ce m-ați făcut curvă față de colegele mele!? Ce vă faceți, dacă vă demonstrez că nu sunt!? Vă cereți scuze!?

Eu țipam. El mă privea cu ochii ieșiți din orbite. Căuta cuvinte și nu găsea. Greoi și cu saliva scurgându-i-se din colțul gurii a șoptit:

- Îți scad nota la purtare, nerușinato!

- Nu o să-mi scădeți nota, tovarășe diriginte, pentru că nu am făcut nimic! Vă rog, răspundeți-mi la întrebare!

Nu mi-a răspuns. Respire șuierat și fața îi devenise stacojie..

L-am privit cu dispreț și i-am spus:

- Acum vă dau bună ziua că sunt obligată, dar după ce termin liceul nu vă voi mai saluta niciodată că nu meritați! Nu așa se poartă un profesor...

Am plecat din fața lui. Am auzit în urma mea niște propoziții scurte și lătrate în care erau și cuvintele: lepădătură, poamă, nerușinată…

Nu m-am întors să-i răspund. Nici la masă nu m-am mai dus. M-am întors în cameră și am plâns. Colegele îmi spuneau că sunt nebună că m-am certat cu S… O să mă distrugă. Până seara cred că știa tot liceul că l-am înfruntat pe domnul diriginte. Eu mă așteptam să se dezlănțuie iar iadul. Ședință UTC, excludere, prelucrare, educare forțată… Și totuși nu făcusem nimic, doar m-am apărat.

A doua zi dimineața m-am întâlnit mergând spre cantină cu directorul liceului, un profesor excepțional de istorie ce preda și la clasa mea.

- Domnișoară Ungureanu, mi-a spus, când ai timp să stăm de vorbă?

L-am privit și nu știam ce să îi răspund. Părea respectuos și nu trăda că ar fi supărat pe mine.

- Oricând, am răspuns.

- Bine. Atunci te aștept în birou la mine imediat.

M-am dus. Recunosc că am făcut-o cu frică. Credeam că dirigintele m-a reclamat. Nu știam cum o să decurgă lucrurile și luam în calcul că voi fi exmatriculată. Mi-am propus să mă apăr. Nici nu aveam altă cale.

La început am răspuns timid la întrebările directorului. Părea bun, cald și încântat să vorbească cu mine. La cât de terorizată eram credeam că este o strategie și simțeam cum îmi tremură inima neștiind ce o să urmeze. Am vorbit despre scris, despre cărți, despre articolul lui Mircea Motrici, despre planuri de viitor și încet-încet mi-am dat drumul la vorbă. Târziu de tot, după vreo oră de discuție în care nici măcar nu a trădat că știe ceva despre conflictul meu cu dirigintele ce atinsese cote inimaginabile, m-a întrebat:

- Ce s-a întâmplat cu domnul diriginte? De ce te-ai certat cu el?

…Ce să răspund!? Ce o să se întâmple mai departe!?… Parcă mai conta… Am început să povestesc despre incidentul de duminică.

- Nu am vrut să-l jignesc, doar m-am apărat. Eu pot să-i demonstrez că nu are dreptate… mi-am încheiat eu pledoaria.

- I-ai spus să-și ceară scuze de la tine lui S…!? I-ai spus că după ce termini liceul nu îl mai saluți că nu merită!?

- Da.

Directorul și-a ascuns un zâmbet.

Am povestit în continuare despre ședințele UTC, deși nu mă îndoiesc că directorul știa deja totul.

- Du-te în clasă. Caută-ți de scris și de cărțile tale. Îți garantez că domnul diriginte nu o să îți mai facă niciun rău.

- Nu vreau să îmi scadă nota la purtare, nu vreau…

- Du-te liniștită! Nu o să îți scadă nota. O să te lase în pace…

A fost așa cum a spus directorul. Doar că uneori dirigintele poza în victimă și fără a da nume spunea că în clasa lui este un măr putred care i-a distrus clasa, l-a îmbolnăvit de inimă și că de-abia așteaptă să scape de noi.

Am terminat liceul. Nu am ținut legătura cu niciun coleg de liceu. Nu aș fi putut să-i privesc în ochi. Oricum eu eram oaia neagră, mărul putred, elementul negativ.

A venit Revoluția. Fostul meu diriginte a devenit membru al PNȚ-CD. Nimeni niciodată nu a spus un cuvânt despre trecutul lui comunist. Eu priveam de departe și zâmbeam amar. Domnul director al liceului a ajuns în primul parlament postrevoluționar. Îl ascultam cu plăcere când lua cuvântul și îmi aminteam de discuția avută cu el în birou. 

Îți recomandăm

Am publicat romanul „Nisipuri mișcătoare”. Era prin 2005. O elevă olimpică care mă vizitase acasă cu întreaga ei clasă l-a citit și într-o discuție cu domnul director al liceului unde învăța i-a vorbit despre carte. El a devenit curios și i-a cerut-o. A citit-o. Au discutat iar despre ea. Directorul – profesor de română - avea numai cuvinte de laudă despre carte. Eleva m-a sunat din biroul lui.

- Doamnă Luminița, a citit cartea dvs. domnul director S…. Spune cu certitudine că vă plasați la același nivel cu Marin Preda și Liviu Rebreanu. (Sunt cuvintele lui. Eu nu știu dacă le merit, doar le-am reprodus.) Vrea să vă cunoască și să vorbiți personal. Nu m-a crezut când i-am spus că vă cunosc și că vă pot suna. Că vorbiți cu mine la telefon…

Eu nu o mai auzeam. Picioarele îmi erau moi. Domnul S… fostul meu diriginte era acum directorul unui liceu celebru, îmi citise primul roman, voia să mă cunoască și să îmi vorbească.

- Vrea să veniți până la liceu. Vă conduc eu la el în birou. Ce ziceți? turuia eleva.

Tot ce știam era că nici după atâția ani nu aveam puterea să dau ochii cu acel om. Și totuși am hotărât să îmi înving demonii și trecutul...

- Voi veni. Spune-mi ziua…

- Cred că ar fi bine în ziua când voi fi premiată pentru rezultatele la olimpiada națională.

- OK. Spune-mi data și ora și voi fi acolo.

În ziua stabilită eram la ușa directorului și îmi tremurau genunchii sub fusta lungă. Eleva încă nu ajunsese la liceu, deși era ora stabilită. Secretara m-a poftit înăuntru și eu nu am mai putut evita întâlnirea.

Am salutat și l-am privit lung. Cu barbă, mai bătrân, dar același om pe care îl știam. A răspuns. Am spus cine sunt. El a țâșnit de după birou cu un zâmbet larg pe față și a venit la mine. Mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Mă simțeam stânjenită și nu știam cum să mă port. Mi-a tras un scaun de la o masă mare, ovală și m-a poftit să stau. În afară de faptul că mi-am spus numele nu am mai putut rosti niciun cuvânt. Mă mișcam mecanic. Realizam că am mers să stau de vorbă cu el ca să mă vindec de frică și de trecut. Am mulțumit timid când secretara ne-a adus cafea.

- Sunteți excepțională! Așa cum i-am spus și R….vă plasați la același nivel cu Marin Preda și Liviu Rebreanu – nu am nicio îndoială. Când R…. mi-a vorbit plină de încântare de cartea dvs, vă mărturisesc că nu am crezut-o. Apoi, citind, am avut o revelație. Sunt onorat că ați venit să vorbim… Unde locuiți? Ce proiecte mai aveți?

Eram pe scaun. Mă relaxasem. Îl priveam cum îmi vorbește plin de încântare de la celălalt capăt al mesei.

- Nu îmi mai vorbiți cu dvs! Nu se cade…V-am fost elevă…

- Când?! Unde?! Nu îmi amintesc… a întrebat încă nerealizând cine sunt.

- Nu la liceul acesta. Mi-ați fost diriginte. Mă numeam atunci Luminița Ungureanu…

Vorbele mele l-au lovit ca un ciocan în moalele capului. A înțepenit. Zâmbetul i-a pierit. Pe față i s-a întins o mască ciudată de groază și surpriză.

- Nu îmi amintesc. Nu am avut niciodată o elevă cu numele acesta… Nu vă cunosc…, repeta mințind. Pe față i se întindeau pete roșii. Respira greu. Pentru o clipă mi-a fost teamă să nu îi fie rău.

- V-am fost elevă. Vă rog, nu îmi mai vorbiți cu dvs, i-am cerut calm și fără să am pic de ură în voce. Bănuiam din comportamentul lui că el crede că venisem să mă răzbun, că plănuisem cu eleva olimpică asta, dar nu era așa. A fost voia și rânduiala sorții să îl întâlnesc și să îl privesc în ochi. Atât.

- Niciodată nu îi voi spune pe nume unei scriitoare atât de mari! Nu pot! a șoptit. Părea sincer. I-am mulțumit.

Am vorbit cu el despre cartea publicată, despre noua carte la care lucram și nu am făcut nicio referire la anii de liceu. Am ieșit de la el împăcată. L-am privit în ochi. El și-a plecat capul de câte ori trebuia să-mi întâlnească privirea. Pentru mine era destul.

Anul trecut am mers la o întâlnire cu câțiva colegi de liceu. Pentru prima dată după 29 de ani. Am depănat amintiri. Am râs. Ne-am și cutremurat, chiar și după atâția ani, amintindu-ne teroarea în care am trăit în acei ani.

Un coleg mi-a spus:

- Erai cea mai bună la română, dar nu trebuia să îl superi pe S…

Nu mi-am putut termina băutura din pahar. 29 de ani trecuți în zadar. 29 de ani degeaba. Nu a învățat nimic.

- Ai copii? mi-am întrebat colegul și am continuat tot eu: Eu am doi băieți. Spuneți-mi, voi, aveți fete? m-am adresat tuturor colegilor. Ați vrea ca vreuna din ele să treacă prin ce am trecut noi!? Asta vreți pentru copiii voștri!? Ce ați face azi, dacă copiii voștri ar trebui să treacă prin ce am trecut noi!?

Nu știu ce mi-au răspuns. Am plecat prima…

PS. Și totuși, mi-am amintit mai târziu, că la acea întâlnire cu clasa mea, o fostă colegă mi-a șoptit:

Toți îți ziceam „Fata Verde”, când erai colega noastră... Eu nu am știut asta. Eu știam doar de măr putred, element negativ, oaie neagră...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Delia MC Delia MC check icon
    O societate dementă.
    Tătucul avea drept de viață și de moarte asupra oamenilor care nu reprezentau absolut nimic. I s-a năzărit lui că vrea un popor mare ( visul oricărui dictator), zis și făcut: s-au strâns prezervativele de pe piață, de pilulă nici vorbă, totul culminând cu decretul dement din 1967. Tactica prostului ori a celui cu o căciulă mult prea mare pentru capul lui: să închidă robinetul. Dacă vrei să scazi numărul de avorturi nu le interzici ci sprijini femeile singure cu copii, oferi consiliere. Se vede cât de paradoxal și fără cap și coadă: pe de o parte dorea copii, pe de o parte descuraja tinerele să procreeze. Dacă ar fi vrut asta le lăsa pe fete să facă ce vor, atâta timp cât asta aduce copii. De unde se vede ca singurul scop era inducerea unei atmosfere de frică și teroare: da, faceți copii dar numai când și cum vrem noi. Vite de prăsilă ori găini pe care le poti controla de ou. Numai ființe umane nu. A făcut asta fiindcă PUTEA și fiindcă nu l-a dus capul la altceva. Plus așa poți să faci ce vrei, de exemplu să închizi și robinetul la mâncare și căldură, cum a și făcut. Au murit mii de femei în urma avorturilor empirice nevrând să aducă pe lume un copil. Nu pe ACEA lume unde făceai cuie de frig în casă și tot timpul liber era ocupat cu alergătura după mâncare.
    Eram toți "încurajați" să avem complexe grămadă și să tremurăm de frică. Era încurajată maxim pudoarea însă intimitatea era violată fără dreptul de a deschide gura măcar. În acea perioadă personalul medical a devenit de o obrăznicie de neimaginat, că îndeplinind ordinele cu obediență au ajuns undeva deasupra tuturor, nefiind decât rar pedepsiți, așa cum se întâmplă când omul știe că îi poate face amărâtului orice și nu pățește nimic.
    Femeile erau duse la ginecolog din fabrică, periodic, nu care cumva să scape vreuna care apoi să-și facă avort. În secțiile de ginecologie era mereu un polițist, chiar la ușa camerei de consultații, poate vreuna recunoaște cine a ajutat-o să avorteze. Camera care avea 4-5 mese ginecologice fără paravan între ele. Dacă nu recunoștea și nu spunea numele femeii care a ajutat-o era lăsată să moară.
    Cine spune că a fost bine ori a uitat ori a fost el însuși nomenclaturist.
    Iar mulți, ca acel diriginte, s-au adaptat de minune epocii post-revolutionare. Cum să nu se ducă naibii partidele istorice cu așa specimene?
    • Like 0
  • Pasolini check icon
    Bine descrisa atmosfera acelor timpuri cand sentimentul de frica paraliza aproape orice forma de revolta, chiar daca aveai dreptate dupa cum ati povestit. Trista e si atitudinea colegului de la intalnirea de promotie
    • Like 1
  • Am citit doar ,,amintirile" Luminitei Aldea. Multe minciuni si exagerari. Ca s-a facut control ginecologic, FOARTE BINE.Atunci nu erau atatia tineri bolnavi ca astazi. Ati mers incolonate FOARTE BINE. Asa se deplaseaza grupurile organizate. Celelalte ,,amintiri".....NEADEVARURI.
    • Like 1
    • @ Stefan Grozav
      te-ai chinuit sa citesti articolul si n-ai invatat nimic...
      • Like 2
    • @ Stefan Grozav
      Intotdeauna in comentarii apar tortionarii comunisti care probabil ca se masturbeaza chiar si acum inchipuindu-si fete de 17 ani expuse in public cu picioarele in aer si partile intime la vedere.

      Este absolut fascinant cum unii dintre noi muncesc pentru un viitor mai bun si altii traiesc in evul mediu al fricii, al intolerantei si al urii. Ah ce-ati vrea sa ne bateti si astazi.
      • Like 3
  • mhm check icon
    Asta e România, o colecție imensă de mici eroisme și mari lașități.
    • Like 1


Îți recomandăm

Wantsome

Academia Prietenoasă Wantsome îi invită pe toți cei care își doresc să facă o reconversie profesională în IT sau un upgrade de skill-uri în 2022 să participe gratuit la evenimentul Perfect Week - o săptămână deschisă demonstrativă care aduce oportunități de cunoaștere a universului IT, a mentorilor, a angajatorilor și a foștilor cursanți.

Citește mai mult

Școală modernă

Educația, în toate formele sale, este o investiție, nu o cheltuială. De la nivelul familiei și până la societate în ansamblul ei, toți ar trebui să fim conștienți că fiecare resursă alocată acestui domeniu aduce, aproape fără excepție, plus valoare ce se întoarce la nivel de individ și în comunitate.

Citește mai mult

Apartamente

22 de grade Celsius. Aceasta este temperatura pe care românii din orașe preferă să o aibă iarna în case, conform unui studiu realizat pentru Habits by Republica de Unlock Research.

Citește mai mult