Foto: Profimedia Images
În 1990, brusc, am dat de program nonstop la televiziune. După niște ani cu program de două ore, cu o singură voce, ne-am trezit cu multe ore de emisie. Fascinant, spuneam atunci, electrizant pentru români. Prin iunie acel an, vreo două săptămâni, am fost la un curs în București. Cunoșteam prea puțin capitala și îmi plăcea să mă plimb prin centru. Era vremea „Pieței Universității”, a protestelor împotriva comunismului, împotriva „vopsirii” Partidului Comunist cu alt nume.
În fața Teatrului Național, corturi ale manifestanților, în majoritate tineri din toată țara. Ordine, curățenie, disciplină, totul, civilizat. Seara, la televizor, aflam că acolo, la Teatrul Național, era o mizerie totală, tone de gunoaie, focar de infecție. Nu pricepeam, încă, mecanismul dezinformării, așa că eram foarte mirat, cum de n-am văzut asta? O zi, două, trei... și am început să văd cu ochiul drept, vorba unui cunoscut banc.
Zona era filmată de la distanță, de pe Ministerul Agriculturii, apoi se mixau imagini de la tomberoanele de prin cartiere. Totul părea credibil văzut de la Baia Mare, Alexandria ori Iași. Cetățeanul, scandalizat de golanii care făceau mizerie în Bucureștiul democrației noastre originale, s-a echipat cu bâte și a pornit spre capitală, să planteze panseluțe. Sigur, pe drumul binefacerii, au bătut tot ce părea intelectual, cu bonusuri pentru cei ce aveau barbă ori ochelari.
Mai mult, aceeași televiziune ne arata cum paznicii democrației au găsit mașini de făcut bani la noile partide. Niște prăpădite copiatoare ori imprimante amenințau noua orânduire, asta se vedea în țară. Eram tineri în a pricepe mecanismele dezinformării și puneam botu’, ca o națiune antrenată în disciplină. Din alt unghi privind, ne doream să votăm, să ne alegem conducătorii.
Ceea ce vrem și acum. Doar că, în anii ăștia, între cei mulți și cei puțini s-a creat o mare falie. A lipsei de încredere, de jos în sus și a lipsei de interes și empatie, de sus în jos. Aparent, greu de reparat. Orgolii, interese și neînțelegere fac să ni se propună multe nume, cu ori fără șanse.
Divizarea naște monștri.
Cum ar fi ca partidele pro-europene și democratice să-și adune toate orgoliile, interesele și capacitățile de întelegere într-o cameră, nu în mini-întâlniri, ci până iese fumul alb, iar partea națiunii care vrea o democrație mai puțin originală și mai mult reală, să audă: „habemus candidatum!”?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și iar ne trezim cu fumul mov de la CCR..
Asta până ne vine mintea la cap și scăpăm de fumuri..