Dincolo de „Odiseea” lui Nolan. Exercițiu de imaginație: cum se „citește” Homer în original și care sunt capcanele traducerii sale

sursa foto: Profimedia

Nu sunt critic de film. Dar câți dintre noi suntem? Și mai puțini însă sunt clasiciștii, adică cei care au făcut greacă veche și latină. Dacă ești unul dintre aceștia, indiferent cu ce ajungi să te ocupi mai departe, porți până la sfârșit marca lecției totale a universului homeric. În lumea civilizată, unde greaca veche se studiază cel puțin din prima clasă de liceu, dacă nu chiar din a șasea, ești „deversat”, ca puietul de pește, în oceanul Homer după un an de studiu intensiv. În România, unde nu se face greacă în liceu, deversarea se produce în anul al doilea de facultate specializată, ceea ce înseamnă că efectivul este drastic limitat.

Oricât de bun ai fi în urma seminarizării din primul an, nu vei uita niciodată șocul pe care îl presupune primul contact cu Homer. Afli brusc că edificiul abia înjghebat după un efort colosal vreme de un an de zile nu-ți servește la mare lucru. În doar câteva zeci de versuri lungi, dai peste zeci de forme nominale și verbale pe care nu le poți identifica la prima vedere, de adverbe de care nu ai auzit niciodată și de o pădure de particule, unele abreviate abscons, pe care nu le-ai mai întâlnit în niciunul dintre autorii cuminți de secol V și IV ante. Norocul de a fi ținut de mână de un profesionist desăvârșit ți se prezintă în acest punct ca o culme a disperării, când îl auzi pe respectivul psihagog cum pronunță acele versuri interminabile ca pe o incantație ale cărei accente par sărite de pe fixul lor „grafic”.

Ați fi curioși să fiți puși, pentru câteva minute, cât durează lectura articolului de față, în situația acelor clasiciști tineri? Pentru asta, nu aveți nevoie de nicio cunoștință de greacă veche. Dacă da, să urcăm împreună pe covertă!

Vă propun să citim primele trei versuri din cartea a șasea a Odiseei. Să ne reamintim doar contextul epic. Odiseu nu este de la început în prim-planul acțiunii. Primele patru cânturi ale Odiseei vorbesc despre frământările fiului său Telemah care, nemaiputând îndura asaltul pețitorilor Penelopei, strânși la curtea din Itaca, se decide să plece la vechii tovarăși de arme ai tatălui său, ca să afle dacă acesta mai trăiește. Odiseu intră în scenă abia în cântul al cincilea, când, prizonier de ani de zile ai nimfei Calipso, este pe punctul să fie eliberat de aceasta la porunca zeilor. Ajutat de Calipso să-și construiască o plută, Odiseu se avântă pe mare, dar, neîmpăcat, Poseidon îi mai trage eroului o ultimă smetie: o furtună teribilă îi distruge lui Odiseu pluta, dar eroul reușește să ajungă ținându-se de o bârnă, mai mult mort decât viu, pe insula feacilor. Epuizat, adoarme într-un desiș de pe țărm. Aici ne găsim la sfârșitul celui de-al cincilea cânt.

Iată versurile cu caractere grecești, transliterate apoi cu litere latine pentru ușurarea lecturii:

ὣς ὁ μὲν ἔνθα κάθεῦδε πολύτλας δῖος Ὀδυσσεύς

ὕπνῳ καὶ καμάτῳ ἀρήμενος, αὐτὰρ Ἀθήνη

βῆ ῥ᾽ἐς Φαιήκων ἀνδρῶν δῆμόν τε πόλιν τε.

Hõs ho mén éntha katheũde polýtlas dīos Odysseús

Hýpnōi kaí kamátōi arémenos, autár Athẽne

Bẽ r’es Phaiẽkon andrõn dẽmón te pólin te.

Sistemul de transliterare pentru care am optat nu este cel standard, dar adaptat scopului nostru. Accentul ascuțit notează vocalele scurte accentuate ale cuvintelor, iar tilda, vocalele lungi accentuate. Ca în engleză sau în germană, și în greacă existau perechi de vocale lungi și vocale scurte. Să nu ne tulburăm deocamdată și să mergem mai departe.

Ce face orice clasicist când are dinainte un text necunoscut pe care trebuie să-l traducă? Mai întâi respiră adânc, ca orice atlet înainte de cursă. Apoi citește fraza pe care o are de tradus și încearcă să-i înțeleagă structura sintactică, cam așa cum face orice absolvent de clasa a opta de la noi. Adică are în vedere predicatele și elementele de legătură a propozițiilor care alcătuiesc fraza. Câte predicate, atâtea propoziții. Apoi va stabili ierarhia propozițiilor în frază, urmărind raporturile dintre acestea: identifică propoziția principală, apoi ierarhia subordonatelor. Odată înțeleasă structura frazei, va trece la lămurirea relațiilor sintactice din interiorul fiecărei propoziții care alcătuiește fraza. Dificultatea limbilor clasice constă primordial în faptul că ordinea cuvintelor pare aleatorie față de cea din limbile moderne pe care le cunoaște. Nu există, cu alte cuvinte, o ordine fixă, cum e cea din engleză, de pildă: Subiect – Predicat – Complement direct (The child sees the cat / Copilul vede pisica). Raporturile sintactice dintr-o propoziție în greacă sau în latină se stabilesc cu ajutorul terminațiilor specifice ale cuvintelor (specifice atât pentru nume, cât și pentru verbe). E vorba de celebrele desinențe pe care fiecare dintre noi le-a învățat la un moment dat la latină, când s-a lovit de indigestele declinări și conjugări.

Ca să înțelegi sensul unei propoziții dintr-o limbă clasică, trebuie să stăpânești morfologia, adică să cunoști acele terminații ale cuvintelor și să le cunoști, în mare măcar, funcțiile sintactice. Să știi că terminațiile de nominativ sunt cutare, cele de acuzativ cutare, la fel pentru cele de genitiv și de dativ. Apoi să-ți fie limpede că nominativul e cazul subiectului; acuzativul, în general, al complementului direct; dativul, al așa-zisului complement indirect; iar genitivul, al atributului. Înarmat cu aceste cunoștințe elementare, pe care elevul le dobândește sistematic, logic și temeinic numai cu niște manuale inteligente, cum sunt cele din culturile mari (germane, franceze, italiene, engleze etc.), el va trece la „descifrarea” propozițiilor, procedeu care funcționează după algoritmul fără greș al identificării mai întâi a predicatului, apoi a subiectului, apoi a acuzativului obiect (complementul direct) și apoi a celorlalte complemente și atribute. Limbile clasice par atât de absconse pentru că, în chip de neînțeles, majoritatea profesorilor de latină și de greacă nu insistă când predau asupra acestui algoritm principial de „descifrare” a propoziției. O bună practică a predării, un manual foarte bun și un profesor pe măsură vor pune în primul an bazele necesare la care mă refer aici. Morfologia, sintaxa elementară și vocabularul esențial se învață treptat și simultan, cu ajutorul unor exerciții similare cu cele de la limbi moderne și cu expunere treptată la texte. În fine, destulă teorie, să ajungem odată la cele trei versuri din Odiseea!

Ce va face absolventul primului an când le va citi? Cu morfologia verbului învățată, își va da seama că în fraza întinsă pe trei versuri sunt două predicate la timpuri trecute: le va recunoaște după terminațiile de persoana a treia singular (katheude și bē), chiar dacă par ciuntite față de formele pe care le învățase (kathēude și ebē). Cu siguranță nu va rata elementul de relație foarte frecvent, conjuncția hōs - „când, cum”. Deci fraza e alcătuită din două propoziții: prima de la conjuncția subordonatoare hōs până la arémenos; a doua, de la autar până la sfârșit. Prima propoziție e subordonată, a doua principală.

Odată identificate predicatele, centre ale propozițiilor, și structura sintactică a frazei, va începe analiza fiecărei propoziții în parte. Se va începe cu principala: autár...pólin te. Așa cum spuneam, absolventul primului an va intui doar că homericul bē este forma clasicului ébē, verb care înseamnă „a merge, a se duce”. Subiectul trebuie să fie un nume în nominativ: singura formă de nominativ din această propoziție este Athénē, deși absolventul nostru cunoaște doar forma clasică Athēná. Totuși, o cunoaștere bună a morfologiei îi va semnala că cele două forme sunt interșanjabile morfo-sintactic. Deci va citi: „Atena a mers”. Cum verbul baínomai este un verb de mișcare, e foarte plauzibil ca el să indice o țintă. În toate limbile indo-europene vechi (și în unele moderne cu o tipologie arhaică, precum germana), ținta sau direcția este marcată cu acuzativul. Prin urmare, ca să afle unde se duce Atena, elevul va căuta un nume în acuzativ, ideal precedat de o prepoziție care „cere” acuzativul. Și va găsi în propoziția pe care o analizează și una și alta: va remarca în primul rând două substantive în acuzativ pe care le cunoaște ca atare și formal, și semantic din primele lecții de greacă: dẽmon - „popor” și pólin - „cetate”. Apoi va putea intui că es, pe care nu l-a mai întâlnit, este o variantă a clasicului eis - „spre”. Ceea ce îl va tulbura însă este să constate că prepoziția es nu precedă imediat substantivele dẽmon și pólin, așa cum se întâmplă în textele clasice în proză cu care a lucrat până acum. Între prepoziția es, care cere numai acuzativul, și substantivele dẽmon și pólin se interpun două nume în genitiv plural: Phaiékōn andrõn - „al feacilor bărbați”. Dacă e vorba de genitiv, cel mai plauzibil e ca numele respective să îndeplinească funcția de atribut al celor mai apropiate nume (dẽmon și pólin). În felul acesta, absolventul va înțelege că, în poezie, regulile fixe din proză devin mai laxe și va citi: „Atena s-a dus la poporul ... cetatea bărbaților feaci.” (literal „Athena s-a dus la al feacilor bărbați popor ... cetate”).

Dacă a fost atent la lecții, el va putea rafina traducerea, eliminând „bărbați”, pentru că știe că în greacă etnonimele sunt însoțite de substantivul „bărbați”, dar în traducere el este superfluu. Ce îl va tulbura însă în acest punct este repetiția „particulei” te după dẽmon și pólin. Și, într-adevăr, oricât și-ar munci mintea, nu va reuși să iasă la liman decât cu ... dicționarul. Dicționarul este pentru clasiciști un instrument inevitabil. Toate marile culturi europene au extraordinare dicționare de greacă veche, unele - ca în franceză, engleză și germană - venerabile. Va căuta acolo „te” și va afla că este o conjuncție copulativă („și”), care se pune la sfârșitul fiecărui cuvânt din perechea coordonată. În secțiunea finală a articolului de dicționar se găsesc și informații etimologice: de acolo elevul nostru va afla că conjuncția copulativă postpusă „te” este perfect echivalentă etimologic și funcțional conjuncției postpuse „-que” din latină, pe care o cunoaște tot natul, din expresia Senatus Populusque Romanus. Tot din dicționar va afla că autár este o conjuncție adversativă care poate indica un alt plan al acțiunii: „însă”, „pe de altă parte”, „atunci”. Deci propoziția principală înseamnă: „atunci Athena s-a dus la poporul și la cetatea feacilor.”

E momentul ca elevul să-și îndrepte atenția spre propoziția subordonată hōs ... arémenos. Centrul propoziției este verbul katheũde. Deși îl recunoaște ca verb și, dacă a fost atent, își aduce aminte că l-a întâlnit în textul-școală al lui Xenophon, intitulat Anabasis, el înseamnă „a fi întins pentru a dormi” sau pur și simplu „a dormi adânc”. Neliniștește însă forma katheũde, care nu este specifică limbii clasice, care e fie ekátheude, fie kathēũdon. Dar perspicace cum e, își va da seama că atât la katheũde, cât și la bẽ lipsește un e inițial, așa numitul augment, marca unor timpuri trecute (imperfectul și aoristul, în cazul de față). În felul acesta, va putea observa regula alternativă a „limbii homerice” de a folosi imperfectul și aoristul fără augment. Multe asemenea „abateri” proprii limbii homerice se vor dezvălui în cursul lecturii. Deci până acum: „pe când dormea”.

Subiectul este exprimat prin numele în nominativ Odysseus, întărit de demonstrativul, de asemenea în nominativ, ho men - „acesta”. Prin urmare: „pe când Odiseu acesta dormea”. Dar în nominativ sunt și atributele directe, numite epitete ornante, polýtlas și dīos. Ele însoțesc exact în această ordine numele lui Odiseu în cursul epopeii, ca o formulă fixă, perfect adaptată metric pentru sfârșitul de vers. Polytlas înseamnă literal „care a suferit mult”, de la poly „mult” și verbul tláo „a suferi, a îndura”, și devine unul dintre epitetele specifice lui Odiseu. Dīos înseamnă „divin”, „zeiesc”. Dar în terminație de nominativ are și forma arémenos,  despre care elevul nostru nu va ști decât că este un participiu medio-pasiv, după terminația -menos. Aici se va uita în dicționar, cu destul de multă reticență însă, pentru că dicționarele nu indică decât forme de bază la indicativ. Ca să afli ce sens are un verb aflat în text la participiu, trebuie să știi formele de persoana întâi de indicativ prezent, viitor, aorist și perfect. Pe arémenos îl va găsi însă ca lemă distinctă, pentru că e forma supraviețuitoare a unui verb neatestat și înseamnă „copleșit”. Secvența hýpnōi kaí kamátōi cuprinde două substantive în cazul dativ, coordonate de conjuncția kai - „și”. Cele două substantive depind de participiul arémenos, ceea ce îl ridică pe acesta aproape la statutul de predicat. Dar elevul nu se va impresiona prea tare și îl va traduce în continuare ca pe un atribut al lui Odysseus, „copleșit de somn și de trudă”. În greacă, dativul are, pe lângă obișnuita lui funcție de atribuire, și sens instrumental sau cauzal. Ceea ce va continua să-l uimească pe cititorul tânăr este ordinea foarte liberă a cuvintelor în propoziție.

Abia în acest punct o primă de traducere e gata: „Pe când el, mult încercatul zeiescul Odiseu zăcea acolo copleșit de somn și de trudă, atunci Atena s-a dus la poporul și la cetatea feacilor.” Totul pare rezolvat, numai că epopeile nu se citeau pur și simplu, ci aproape se cântau. Fiecare vers are o structură clară: șase așa-zise picioare metrice, ceea ce presupune șase înălțări tonale și un ritm armonic bazat pe alternanța dintre silabe lungi și silabe scurte. Deși româna nu distinge lungimea vocalelor, pare să aibă, spre deosebire de limbi ca franceza, capacitatea de a reproduce întrucâtva hexametrul antic. Ultima stupoare a începătorului este că accentele obișnuite ale cuvintelor, marcate ca atare în orice text grec antic, se pot modifica în cursul scandării. Singura reconstrucție plauzibilă pentru urechea noastră modernă o puteți asculta în fișierul audio atașat la sfârșitul articolului.

Cine a rezistat la toată această lectură va dobândi o înțelegere mai largă a felului în care se poate raporta o creație cinematografică la textul de origine. E foarte plauzibil ca tinerii clasiciști să desfidă filmul lui Nolan, pentru că satisfacțiile pe care le oferă descifrarea atât de antrenantă a textului nu pot fi egalate de nimic. Vor căuta veșnic chichițe, inadvertențe, stângăcii și le vor înfiera nu fără o anumită doză de sadism elitar. Nu voi cădea în această capcană pentru bucheri, ci mă voi limita să spun că filmul lui Nolan este maximum de ce se putea obține de la un proiect cinematografic cu ambiții gigantești. Cine își intitulează filmul „Odiseea” face un pariu pe care îl pierde in absoluto din start. Gândiți-vă numai la dimensiunile epopeii lui Homer, la imensa cantitate de detalii cuprinse în cele aproximativ 12100 de versuri. Pariul lui Nolan este însă unul mult mai puțin ambițios: filmul reia, pe cât se poate de aproape de text, firul epic care se poate urmări într-o carte de benzi desenate. Acestui scenariu îi adaugă o viziune foarte modernă și digerabilă astăzi: un fost luptător într-un război îndelungat se întoarce cu mare dificultate acasă, și pentru că este răvășit de efectele sindromului post-traumatic. Filmul este mai lung decât media filmelor de astăzi, beneficiază de o muzică excelentă și creează iluzia unui scenariu general valabil.

Dar Odiseea lui Homer este un holospațiu ireproductibil în afara limitelor sale sau, ca să folosesc o altă metaforă curentă, este un fel de matrice (matrix) autosuficientă, o rețea care se ține din mii de linkuri în care cititorul (sau ascultătorul, cum era pe vremuri) se afundă cu un singur scop: stimularea plăcerii. La fel ca în lumea cuantelor, nodurile acelei rețele se activează numai în urma aplicării unei conștiințe active asupra lor. E foarte puțin probabil ca cel care are această experiență să observe, deci să miște, TOATE particulele din care este alcătuit acest spațiu calitativ diferit de realitatea din care cititorul provine. Și, cu toate acestea, oricât de puțin ar observa el în decursul unei „scufundări”, efectul asupra observatorului este același: plăcerea pură. O accesare de cinci minute din lumea noastră macro produce același tip și aceeași „cantitate” de plăcere câtă ar obține cineva care ar petrece ore în șir în acel holospațiu. Odată ieșit, acel efect se risipește instantaneu, lăsând totuși în mintea practicantului dâra vagă și foarte secretă a unei promisiuni infinit mai importante decât structura osificată a unei construcții epice.

Povestea este doar interfața, singura comunicabilă în realitatea de aici, dar o interfață simplistă în fond: pe aceasta o vehiculează părinții când le povestesc copiilor călătoriile lui Odiseu, autorii de benzi desenate, scenariștii, regizorii. Oricât de aproape ar fi de „povestea” lui Homer, aceste instanțe auctoriale (părinții, scenariștii, regizorii) vor eșua din clipa în care își asumă misiunea. Falimentul emulării lui Homer este, după părerea mea, unul paradoxal. Problema nu constă în lacunele inevitabile. Dacă ar fi prefirat toată „acțiunea” Odiseei, Nolan ar fi trebuit să facă un film de cel puțin șase ore; autorii de benzi desenate ar avea nevoie de sute și sute de pagini; părinții și-ar plictisi copiii mult mai mult decât e necesar. O să găsiți clasiciști supărați că Nolan nu i-a pomenit deloc pe feaci și episodul nodal pentru epopee consumat în insula lor. Dar clasiciștii sunt niște cusurgii adesea înguști.

Sunt primul care admite că filmul lui Nolan e lăudabil din perspectiva narativă și a ținerii scenariului epopeii în limite acceptabile. Nu, falimentul amintitelor inițiative de „adaptare” provine din adăugirile la scenariul homeric: suprainterpretarea, favorizarea unui aspect din foarte multe, vehicularea oricât de discretă a unei interpretatio moderna nenorocește produsul finit, deși consumatorii n-au idee de ce li se întâmplă. În cazul filmului lui Nolan, spectatorilor le place tocmai asta: că Odiseu e un biet luptător răvășit de PTSD și atât; lestrigonii, niște roboți; iar sirenele mai au puțin și li se ivește codița de pește, deși ele erau pe jumătate păsări. Nu e rău pentru un film, dar nici nu e frumos să le induci spectatorilor impresia că au mare acces la Homer. Nu îți intitulezi filmul „Odiseea”, pentru că puțini spectatori vor înțelege că se uită la altceva decât cred.  

Foarte bine, veți spune, autorul articolului acestuia respinge orice film, mai bine să-l lăsăm încolo. Eu însă plusez. După lansarea filmului, au apărut o mulțime de păreri și de postări pe rețele sociale: multe opărite, cam cum sugerează rândurile de mai sus: n-a pus Nolan aia, a uitat de ailaltă, Circe e balcâză (ceea ce, într-adevăr, este o abominație), Atena are statura unui copil de mingi (dacă ar ști Pisistrate unde s-a ajuns...) etc. Părerile sunt mai ales ale unora care stau cu cartea în mână și desfid elitist filmul. Dintr-odată li s-au reactivat acestor șoimi lecturile din adolescență și tinerețe. Ei sunt cititorii de traduceri. Mai ales fanii traducerii lui Murnu, gata să sară la gâtul traducerii celei mai bune, celei mai noi și celei mai frumoase, cea a lui Dan Slușanschi. Este un mare nivel de competență în rândul acestor cititori de traduceri și un mare sacrificiu, se vede de la o poștă. Homer e o lectură grea. Ia multă vreme, nervi, bătaie de cap. Spun fără înconjur că nici cititorii de traduceri nu au cu adevărat acces la Homer. Sunt limitați și ei, ca scenariștii și regizorii, la interfața, la limbul textului, chiar dacă își pot exercita talentele de critici literari, teoreticieni ai literaturii, comparatiști etc. Nici lor nu le vorbește Homer cu adevărat.

Singura cale de acces la miezul holospațiului, singura legătură autentică dintre lumea noastră și lumea epopeilor homerice este limba originalului, iarba fiarelor care deschide toate porțile și desface toate carcasele. Doar atât avem în comun cu Homer. Cunoașterea limbii grecești vechi este un instrument fantastic nu numai pentru că, apropiindu-ne de Homer, ne dezvăluie eternul omenesc din epopei, după care umblă toți regizorii, scenariștii și cititorii de traduceri, ci mai ales pentru că e în măsură să dea o cuprindere fără egal a ce ne desparte iremediabil. E un joc nemaipomenit acesta de captare treptată a unor conștiințe vii într-un spațiu al maximei vizibilități, pentru activarea perfect gratuită a unor conținuturi total străine. Intri, adică, în Homer cam ca în sala de cinema, dar nu ți se livrează totul de la început: dacă ești la început, scârțâi pe ici pe colo, dar, pe măsură ce citești, începi să pierzi conștiința lecturii și versurile curg libere, fără spaima formelor. În mod compensatoriu, atenția se îndreaptă spre multitudinea de posibilități ale textului, mișcare paradoxală de zoom in și zoom out în același timp.

Nu stai cu mintea pironită ca într-o sală de cinema, meduzat dinaintea unui ecran, imobil în ciuda tuturor efectelor 3D. Aceasta pentru că, spre deosebire de orice alt text literar, epopeile homerice sunt concepute ca spațiu al transparenței ultime: totul, absolut totul este la vedere. Și totul este să rotești ochii. Vederea nu este condusă sau organizată de un algoritm, limitată de o intenție auctorială modernă sau constrânsă de o prescripție morală. E vorba mai degrabă de câmpul vizual al unei inepuizabile potențialități. Pe măsură ce citești, propria putere vizuală este ajutată să se multiplice pe măsura potențialului din text. Corpul fizic cu cei doi ochi își abandonează schema reală, care ne determină în realitatea imediată, pentru a-și adăuga mereu și mereu alți și alți ochi. Cam ca în relatările despre fluxul continuu de informație, de care este asaltat cel care are de-a face cu experiența lumii de dincolo. Nimic din ce ajungi să vezi cu maximă claritate, cu sentimentul realității reale, dacă pot să zic așa, nu încape în cadrele înguste ale realități blurate în care viețuim în mod curent. Citind Homer nu devii mai bun, mai cuminte, mai moral. Afli însă cu destulă stupoare ce potențial ai și cât de puțin folosești din acest potențial în viața de zi cu zi. Și poate ajungi să dobândești o înțelegere mai adecvată a celei mai misterioase propoziții pe care a formulat-o vreodată umanitatea, prin glasul lui Heraclit: naturii îi place să se ascundă (φύσις κρύπτεσθαι φιλεῖ).  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp