foto: Profimedia
Aţi întȃlnit vreodată persoane (sau poate vă număraţi şi dvs. printre acestea) care au dificultăţi în a se decide să facă ceva (să aleagă o vacanţă sau un mod de a-şi petrece timpul liber, să facă o investiţie de mai mare sau mai mică dimensiune, să facă paşi spre a-şi schimba jobul sau locuinţa, etc), lăsând în final lucrurile să meargă de la sine pȃnă cȃnd opţiunile dispar sau vacanţa a trecut deja, nefolosită?
Ei bine, astfel de persoane se confruntă cu ceea ce se numeşte în psihologie „îngheţul deciziei” sau „paralizia analizei”. Este vorba de o incapacitate cronică de a alege o alternativă dintre mai multe, care – atenţie – sunt în general toate atractive în mai mare sau mai mică măsură. Un exemplu banal este cel al persoanelor care, dacă ies la masă în oraş, vor comanda invariabil acelaşi tip de mȃncare, unul despre care ştiu că le place (deşi poate s-au plictisit de el) pentru că se tem că altă alegere ar putea fi greşită. Tot cu îngheţul deciziei se confruntă şi cei care probează zeci de haine în magazin şi fie ies fără a fi cumpărat nimic fie cumpără ceea ce au în mănă atunci cȃnd căutarea i-a epuizat. Alte cazuri sunt ale persoanelor care tot amȃnă să-şi planifice o vacanţă, în cele din urmă mulţumindu-se cu ceea ce a rămas nevȃndut de către agenţii (deci o opţiune fie mult mai scumpă, fie una mai puţin atractivă) sau chiar rămȃnȃnd acasă. Mai există oameni care, avȃnd la dispoziţie două oferte de job, ezită suficient de mult încȃt ambele poziţii sunt deja ocupate cȃnd au hotărȃt să răspundă, ceea ce îi lasă cu vechiul loc de muncă, mai puţin avantajos.
Ce se întămplă la final cu aceste persoane? Pe de-o parte au un regret, mai mult sau mai puţin intens, legat de oportunităţile ratate, pe de altă parte simt o enormă uşurare că au „scăpat” de decizie şi îşi raţionalizează acest lucru prin faptul că „e bine şi aşa”.
Ce stă la baza îngheţului deciziei? Mai mulţi factori, de natură cognitivă, comportamentală dar, mai ales, emoţională.
În general o decizie implică strȃngerea de informaţii şi examinarea alternativelor. Ei bine, în lumea în care trăim în multe cazuri alternativele sunt extrem de multe (cum ar fi în cazul posibilităţilor de petrecere a vacanţei, achiziţei unor obiecte, alegerii unei facultăţi, a unui job la care să fie trimis un CV, etc) iar creierul uman are dificultăţi cȃnd este vorba să se descurce cu o gamă prea largă de alternative. Rezultatul este o indecizie cognitivă, respectiv senzaţia că nu au fost obţinute toate datele, nu au fost explorate toate alternativele; în consecinţă persoana continuă să caute informaţii şi prin asta nu face decȃt să-şi accentueze „ceaţa mentală”.
Pe de altă parte, orice evaluare a unor alternative implică nu doar evidenţierea cȃştigului, ci şi a riscurilor. In plus, o decizie are şi o încărcătură emoţională, iar cȃnd aceasta este legată în special de componenta de risc, ezitările cresc mult. Persoana ajunge să privească doar la ce ar putea pierde alegȃnd o alternativă. „Dacă voi comanda un fel de mȃncare pe care nu îl ştiu şi nu o să îmi placă?”, „Dacă voi alege o vacanţă care nu mi se potriveşte?”, „Dacă iau acest aparat şi se strică?”. Temerile referitoare la risc contribuie puternic la paralizia deciziei, iar persoana uită că există şi consecinţe favorabile asociate alternativelor studiate, nu de alta dar nimeni nu ajunge să chibzuiască la nesfȃrşit între o soluţie evident bună şi una evident proastă, ci între două situaţii care au fiecare avantaje şi posibile dezavantaje. De fapt teama nu este de decizia în sine, ci de regretul care poate să apară după ce am ales ceva.
Un element care mai intervine aici este perfecţionismul: convingerea că dacă se vor aduna suficiente informaţii va fi găsită o soluţie care este net superioară celorlalte, care este cea mai bună alegere. În realitate cam nimic pe lumea asta nu este complet lipsit de riscuri (în sensul că nu pot apărea şi dezamăgiri sau regrete), dar de cele mai multe ori există şi suficiente satifacţii în majoritatea alternativelor. În plus, în multe situaţii de alegere, cum ar fi achiziţii de haine sau obiecte, soluţii de petrecere a timpului liber, vacanţe, există posibilitatea de a face şi alegeri ulterioare, permiţȃnd explorarea succesivă a multora din alternative: nu am găsit-o acum pe cea mai bună, dar pot încerca data viitoare altceva.
Rezultatul este că la nivel comportamental oamenii întȃrzie decizia, uneori atât de mult timp încȃt fie altcineva decide pentru ei (părinţii, partenerul de cuplu, prietenii), fie o parte dintre oportunităti dispar (conjunctural). Rezultatul imediat este unul de tip uşurare: „nu mai e nevoie să mă chinui cu cȃntărirea alternativelor”, dar în timp apar regrete pentru oportunităţile pierdute.
Persoanele care au tendinţa de îngheţ al deciziei sunt în general cele cu nivel de anxietate ridicat şi conştiinţă redusă a propriei eficacităţi, respectiv cu o încredere redusă în capacitatea personală de a face faţă unor dificultăţi sau unor erori de alegere (cu observaţia că această auto-eficacitate percepută ca redusă apare de multe ori în depresie). Chiar dacă pȃnă la urmă aleg ceva, aceste persoane vor urmări în paralel şi celelalte alternative şi vor găsi mereu ceva care este mai bun în cealaltă opţiune. Dacă e vorba de o masă la restaurant vor privi spre farfuriile celorlalţi şi se vor întreba dacă ce au comandat ei este mai bun faţă de ceea ce e in farfuria proprie (uitȃnd că data viitoare pot încerca şi ei acel fel de mâncare), cei care aleg o vacanţă vor fi cu ochii pe postările din social media ale cunoscuţilor, întrebȃndu-se dacă vacanţa celorlalţi este mai interesantă, cei care au negociat preţul unui suvenir într-o piaţă îşi vor întreba colegii de grup cȃt a costat un suvenir similar luat de la alt stand, etc. Iar dacă deciziile se referă la ceva cu o miză mai mare (de exemplu un nou job) atunci la fiecare situaţie mai dificilă va apărea regretul că nu a fost aleasă cealaltă alternativă.
Uneori la baza îngheţului deciziei este teama de schimbare; de multe ori oamenii preferă să rămȃnă într-o situaţie neplăcută, dar cunoscută, în loc de a merge spre ceva necunoscut, dar cu potenţial de a fi mai bun (ceea ce explică rămȃnerea în job-uri nepotrivite persoanei sau în relaţii de cuplu abuzive, ca să dau doar două dintre cele mai frecvente situaţii).
Ce e de făcut?
Primul lucru este a înţelege că nu există decizii perfecte, ci deciziile cele mai bune în momentul respectiv. Ulterior unei alegeri se formează o buclă de feed-back care poate permite o alegere mai bună pentru un caz viitor. Dacă persistă teama excesivă de risc, o întrebare bună ar fi „cȃt de mult va conta această alegere peste un timp, două zile sau un an?” În realitate pentru multe alegeri poate exista cel mult un regret de moment, care se estompează relativ rapid.
Al doilea pas este de a stabili un interval de timp pentru a ajunge la o decizie, fără a amȃna acest lucru la nesfȃrşit. În acest timp se pot elimina alternativele cele mai puţin viabile, care nu corespund cu valorile personale, care implică un cost exagerat (financiar sau de altă natură), care sunt puternic împotriva preferinţelor proprii. Apoi este de înţeles că dintre alternativele rămase, niciuna nu este catastrofală, iar preferinţa pentru una, poate doar la nivel emoţional, poate fi un criteriu bun de decizie. În plus, a vedea că se pot alege ulterior şi alte variante (ceea ce se întȃmplă în multe cazuri) şi concentrarea pe faptul că în orice alternativă există avantaje, de care se poate beneficia rȃnd pe rȃnd, permite reducerea presiunii resimţite.
Persoanele care se confruntă frecvent cu paralizia alegerii ar trebui să înceapă să „demonteze” acest mecanism începȃnd cu situaţii mărunte, fără miză majoră. Revin la alegerea unui fel de mâncare necunoscut la restaurant. Da, pot să îl comand şi să descopăr că nu îmi place. Ei bine, dacă e aşa, pot oricȃnd să comand şi altceva, iar ceea ce pot pierde este preţul felului de mȃncare neconsumat. Este asta ceva catastrofal? Cu siguranţă că nu şi nu este o pierdere completă, pentru că din această alegere am descoperit, de exemplu, că nu-mi plac… să zicem stridiile. Ar fi util să trecem dincolo de teama (nebuloasă) de regret şi să vedem cȃt de rea ar fi consecința. Am ales o vacanţă activă, la munte, şi am descoperit că nu ne ţin puterile, sau că de fapt nu prea ne place să ne petrecem timpul liber urcȃnd şi coborȃnd pante. Dar chiar atȃt de rău a fost? Poate nu a fost ideal, dar am găsit unele peisaje frumoase, poate am întȃlnit persoane interesante, şi oricum nu e asta ultima vacanţă din viaţă, data viitoare vom încerca o călătorie culturală, apoi o vacanţă pe malul mării, şi aşa mai departe, iar fiecare dintre acestea ne va îmbogăți cu ceva experienţa. Şi pȃnă la urmă a fi petrecut o vacanţă în natură este mai bine decȃt nicio vacanţă.
Alt lucru important este să învăţăm să trăim cu alegerea noastră, renunţȃnd la a privi mereu la „ce se poate să fi ratat nealegând cealaltă alterativă” şi – la modul mai general – să învăţăm să trăim cu ideea că vom face mereu alegeri imperfecte, dar nu rele. Nu de alta, dar îngheţul deciziei ne ţine pe loc sau ne confruntă cu restrȃngerea drastică a opţiunilor, pȃnă la a „fi serviţi” (de situaţie) cu cea mai proastă alternativă posibilă.
articol apărut inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.