Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Plec de aici și încerc tot”. Ce am făcut și ce nu am făcut după ce mi-am dat demisia de la universitate

Femeie în oraș - Getty

(Foto: Guliver/ Getty Images)

„Plec de aici și încerc tot” a fost mantra mea din momentul în care mi-am dat seama că locul meu nu mai este în universitate. Trecusem printr-un episod, de fapt mai multe, dacă mă uit bine în urmă, de hărțuire, îmi iubeam foarte mult studenții, dar știam că acolo mă îmbolnăveam pe zi ce trece. La propriu.

Am decis să plec la un sfârșit de septembrie, acum un an și jumătate. Mi-am dus hârtiile la resurse umane, m-am îmbrățișat cu toate doamnele mele dragi din serviciile administrative cu care lucrasem ani de zile (a fost tare greu). M-am mutat pe un job de program manager (mamă ce bine suna, dar realitatea era complet alta, aveam să aflu după) și am pornit în noua aventură, încercând să depășesc teama că nu o să fac față, pentru că nu-i așa, se zice adesea despre noi cei care venim din zona academică, ei bine, se zice că nu suntem buni de nimic (ca și sistemul din care venim). 

În primele săptămâni mă durea capul non stop, stăteam aproape tot timpul pe scaun și mă străduiam din răsputeri să mai fac să treacă o zi. Uitasem complet de mine, de faptul că îmi doream mai mult, că puteam mai mult, îmi era chiar rușine să spun că am două diplome de doctorat muncite până la epuizare.

Era cam octombrie și-un pic când un om drag m-a întrebat de când am acel nou job. Am răspuns cu o precizie uimitoare: o lună și opt zile. Și atunci ne-am dat seama amândouă că nu îmi era bine, că, oricât am încercat să mă mint, nu îmi era locul nici acolo. La durerea mea cea mai mare - că îmi lipseau studenții - se adăuga faptul că absolut toți prietenii sau oamenii pe care îi întâlneam îmi spuneau că e mare păcat că am plecat din mediul academic, că studenții au pierdut o profă ca mine. Zilele treceau după modelul 9-17 sau 10-18, cu weekenduri în care lucram. Începusem să nu mai știu cum arată lumea din afară, să îmi comand tot felul de chestii online, să mănânc tot ce apuc, să dorm foarte prost. Și mai ales, să fiu în întârziere, eu, pentru care punctualitatea e foarte importantă. Pur și simplu corpul meu refuza să iasă la timp din casă, aveam lentoarea unui melc în fiecare dimineață. Mi-am zis atunci, clar, e un dead end job. Tot pe atunci îmi doream să mă mut și din casa în care stăteam, găsisem una pe gustul meu, dar în ziua în care urma să sun să confirm că o iau, brusc, la masa de prânz cu clătite cu brânză la cuptor, de la mâncatoria din zonă pe care o cunoșteam mai bine decât propriul frigider, am început să plâng. Tocmai realizasem că, dacă mă mut, nu mai pot să îmi schimb jobul (mai aveam o urmă de credit de plătit). 

Așa că în iunie mi-am dat demisia.

Am fost la mare și la munte, în toate magazinele posibile, bucuroasă că am duminici și sâmbete, am rătăcit prin oraș mirosind florile și căutând cafea bună sau fotografiind copacii Mi-am făcut planuri să plec pe Camino, dar financiar era o nebunie cam mare. Am citit experiențe, sfaturi, am trăit cu alții pe un grup dedicat bucuria de capăt de drum de la Santiago.

Apoi mi-am dat seama că perioada asta e Camino al meu. Că am pornit pe un drum pe care nu am mai fost niciodată (lucrez de la 19 ani, din timpul facultății), cu un rucsac din care tot scot și în care adaug lucruri, pe măsură ce vremea se schimbă. Nici măcar nu știu care îmi este ritmul bun de mers în fiecare zi. Partea pozitivă e că aflu singură, găsesc oameni cu care să povestesc despre asta, cu care mă opresc seara la foc și vedem cum mergem mai departe mâine, cum putem face mai bine.

Ce am făcut

Am stat mult și m-am întrebat cine sunt și ce (mai) e despre mine, imediat după acel septembrie curajos. Am făcut coaching cu un om extraordinar. Atunci a apărut prima dată ideea Laboratorului de povești, un spațiu în care să ne scriem poveștile de viață cu care să mergem mai departe, dedicat în special oamenilor care au patruzeci de ani și peste.

În vară am primit un cadou extraordinar pentru ziua mea, programul wellBE, creat de o prietenă foarte dragă, care m-a făcut să mă opresc și să învăț să respir (încă nu îmi iese foarte bine).

Însă primul lucru făcut după ce mi-am dat demisia, am trimis în aceeași seara un email grăbit și m-am înscris la un curs de scriere autobiografică în italiană.

Bine, am mai fost și la două interviuri eșuate, că asta trebuie să faci când nu ai job, nu?

Mi-am cumpărat ochelarii de soare pe care mi i-am dorit foarte tare. M-am plimbat în Herăstrău sau aiurea pe străzi. M-am pus la taclale, cu prieteni noi sau vechi, despre sensul vieții. Mi-am promis mie să nu cheltui inutil, asta îmi dă niște luni în plus de libertate. M-am abonat la Bookster. Am redescoperit pasiunea pentru talcioc. Am început un curs de branding. Am descoperit că ador creveții. Mi-am luat un fotoliu la care visam de ceva vreme, să îmi fac colț de citit (pisica mea își dorea același lucru din câte am descoperit apoi).

Am aflat că îmi place cine sunt.

Ce nu am făcut

Nu am trimis CV în disperare. Nu am lăsat panica să se instaleze în fiecare zi în fotoliul meu. Nu am zis da oricărui proiect îmi era propus. (Paradoxal, timpul îmi este limitat). Nu am plecat urechea celor care afirmă sus și tare că oamenii de peste 45 de ani nu mai găsesc joburi. Nu am făcut sport. Nu am dat ascultare prietenilor care îmi spuneau să nu plec din job fără să am altul. Nu prea știu ce să răspund când mama mă întreabă când o să am un job. Din nou.

Ce am învățat

Am învățat să mă uit la mine cu mirare. Când ești pe Camino ăsta al tău, e o șansă teribilă să vezi cine ești și cine nu mai ești. M-am văitat un an și jumătate că nu mai sunt profă și că asta era misiunea vieții mele. Am învățat recent că, pentru mine, a fi profă nu înseamnă a preda într-un anume spațiu universitar. Ci să dau din tot ce știu, o bucată din inima mea și să fac oamenii să fie mai buni (încă mă mai gândesc). Am descoperit că nu suntem niciodată singuri, deși, de cele mai multe ori, am vrea să credem asta. Am învățat că pot privi frica în față. Nu vine niciodată singură, dar e chiar de treabă, îți arată și ea drumul. În felul ei.

Am învățat că am șansa să fiu într-un punct în care pot face absolut orice îmi doresc, cu condiția să mă cunosc pe mine însămi. Fără etichete sau (pre)judecăți.

Că viața mea, așa cum sunt acum, abia începe.

“We learn by going

Where we have to go”

- Theodore Roethke

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Well, si eu care credeam ca sunt singurul...
    In fine, un traseu asemanator cu al meu. Doar ca la mine a existat si o parte economica foarte brutala, plus o boala necrutatoare a sotiei si doi copii de scoala. Si multe CV-uri.... de pomana.
    Ideea e ca in final, am gasit cam aceeasi solutie.
    Daca doriti, mai puteti comanda "Inghititi de pustiu. Amintiri din comunsim." vol. I Editura Smartpublishing.ro. Lucrez la vol. IV, deja.

    Bafta!
    • Like 1
  • Ovidiu check icon
    Interesant...
    • Like 1
  • Cu un soț ați încercat?
    • Like 3
  • Parerist check icon
    Sunt convins ca destul de putini cititori vor intelege. Foarte putini dintre cei ale caror scopuri in momentul asta sunt legate de bani si nevoi (unele reale, altele autoimpuse) si realizari materiale.
    Astia care au inventat anul sabatic nu erau complet dusi cu pluta. Desi pentru multi si asta s-a transformat intr-o lista de obiective de atins....
    • Like 4
  • Very nice, da' nu prea tzine. Daca las tot miine, sa zicem, si ma lansez intr-o pauza din asta de cautare de sine, trebuie sa am grija ca pauza asta sa fie foarte scurta si sa ma regasesc naibii foarte repede, ca altfel ajung sub pod. Chiria si stomacul nu inteleg prea bine cum e cu cautarea asta de sine si nu prea negociaza...
    • Like 8
    • @ Cristina Danasel
      ion check icon
      hahaha
      • Like 0
    • @ Cristina Danasel
      Destul de clar că tipa avea (are?) „osînză” financiară, sau prieteni și rude. Asta e mișto și la vest-europeni, cum umblă ei cu socialismul și echitatea în gură fără să aibă habar cum e să te scoli la 4 să ajungi la „circul foamei” între primii 10 ca să prinzi cartofi sau pui.
      • Like 1
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Ha ha ha, dacă te citește cineva zice că în Vest când te naști primești casă, mașină, aifon si teveu 4k by default, gratis. Așa-mi plac ăștia care știu ei cu ce se mănâncă Vestul...
      Șefu, unii (nu toți, că-s destui idioți și pe aici) vestici "laudă" socialismul tocmai pentru că trăiesc de la un cec la altul și dacă au doamne fer' o problemă riscă să ajungă sub pod. România are 96% proprietari de locuințe, USA are jumătate de milion de oameni care dorm pe stradă...
      • Like 1
    • @ Ionelu Chelu
      Pst...mai incet ca te aud americanii si dau navala.
      Va trebui sa le impunem vize de intrare....
      • Like 1
  • Mda...cunoaste-te pe tine insuti inainte de a trai pe trotuare....sau ghidul boschetarului intelectual....
    • Like 5
    • @ Val Verde
      ion check icon
      hihihi
      • Like 0
  • Nu inteleg rostul povestii... O nevoie de autovalidare transpare, evident. In rest, prosteala irelevanta. Lasa-ti jobul si arde-o liber. Fascinant, pana ramai fara bani. De la faza cu Camino mi-a mirosit a coaching si motivational, stiti voi, oamenii aia inutili care nu fac, de fapt, nimic. Bleah!
    • Like 4
    • @ Valentin Salcudean
      Ba fac, cum să nu? Bani pe spatele celor care cumpără nerozii din astea.
      • Like 1


Îți recomandăm

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult

Copii talentați

„Am descoperit un număr foarte mare de copii extraordinar de talentați, performanți, competitivi - și mulți dintre ei nedescoperiți până acum. Pentru că mai ales cei din zona rurală sau din urbanul mic au șanse slabe să participe la olimpiadele tradiționale, creion-hârtie - însă au putut participa fără opreliști la olimpiada digitală”, explică Dragoș Iliescu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Învingător

„Am fost un caz mai complicat. Ce pot eu să afirm este ca domnul profesor doctor a fost dirijorul unei orchestre, după mine impresionante, pentru ca eu am accesat aproape toate disciplinele spitalului în afecțiunea pe care am avut-o eu”, se destăinuie Marin Florin.

Citește mai mult