Foto: Profimedia
Dacă ar fi să sintetizăm originea situației dramatice a deficitelor gemene, aceasta ar fi creșterea accelerată a salariilor și pensiilor, din motive strict electorale pe datorie, într-un cuvânt, wage-led-growth. România s-a împrumutat masiv pentru a susține financiar această ”teorie” care astăzi se dovedește falimentară la propriu. Tot ca urmare a implementării acestei teorii, România nu se mai poate integra total în zona euro, în timp ce Bulgaria o va face de la 1 ianuarie.
Pare greu de crezut astăzi, dar în 2014 România îndeplinea nominal pentru prima dată toate criteriile esențiale (Maastricht) pentru aderarea la euro. Între iulie 2015 și noiembrie 2017, stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea finanțelor publice, stabilitatea cursului de schimb, convergența ratelor de dobândă pe termen lung erau în linie cu cerințele. A fost avansată atunci chiar data de 1 ianuarie 2019 pentru trecerea la euro, iar presa dezbătea, pe alocuri aprins, avantajele și dezavantajele unui asemenea demers istoric. Pentru că, după aderarea la NATO și UE, adoptarea monedei unice putea fi noul plan de țară pentru România. Pasul următor, adică intrarea în mecanismul ERM II, anticamera adoptării euro, nu s-a mai produs.
Teoretic, a prevalat prudența, pentru că se evoca experiența Greciei care nu a putut utiliza politica monetară ca să iasă din faliment. O comparație absolut forțată la momentul respectiv, pentru că în termenii datoriei publice, deficitului șamd, nu aveam de ce să ne comparăm cu grecii. Pe post de sperietoare a funcționat însă perfect, grecii trecuseră prin experiențe îngrozitoare, iar la noi s-a teoretizat profund că, în fapt, euro a fost problema, nu sectorul public supradimensionat, trucarea deficitului și așa mai departe.
De la discuțiile privind transportul euro în țară sau la măsurile de luat pentru ca introducerea euro să nu conducă la creșteri speculative de prețuri, în general de bune practice ale tranziției, s-a trecut la euroscepticism. Una peste alta, așa cum astăzi mulți dintre compatrioți cred că UE ne va obliga să mâncăm greieri, atunci erau convinși că adoptarea euro ne-ar fi cumva fatală. Pentru că, nu-i așa, renunțarea la moneda națională înseamnă în definitiv și o cedare a unui atribut al suveranității..
Este evident că, din punct de vedere macroeconomic, în perioada sus-menționată, atinsesem un moment de echilibru rar. Ajunsesem să avem chiar excedent de cont current! Asta după sacrificiile impuse de acordul multilateral de împrumut din 2009. Deși ideale din punctul de vedere amintit, rigorile unei politici fiscale și de venituri care să păstreze economia României în zona sustenabilității bugetare erau ca un corset pentru planurile electorale ale clasei politice. Așa că a apărut punctul de inflexiune în politicile până atunci aduse pe calea corectă, mai ales că la noi campania electorală este ceva perpetuu, doar aparent se rezumă la anul scrutinului propriu-zis. Atunci când, după aproape 7 ani de sacrificii de la criza financiară globală a reînceput sarabanda politicilor fiscală și de venituri, am publicat un articol cu titlul ”Crimă macroeconomică cu premeditare”. Socialiștii deschideau larg baierele pungii bugetare, în timp ce liberalii militau puternic pentru scăderea taxelor și impozitelor. Logic, renunțarea benevolă la venituri concomitent cu creșterea fără număr a salariilor și pensiilor nu avea cum să nu deterioreze echilibrele atât de greu obținute.
Creșterea economică a explodat evident, ca urmare a stimulării puternice a cererii interne. Orice argument sau critică asupra faptului că un asemenea model bazat pe consum este nesustenabil pe termen mediu și lung era plesnit imediat cu ritmul de creștere al economiei care depășea pe cel al Chinei și al UE. În plus, pentru că deficitele intern și extern creșteau în tandem atrăgând semnale de alarmă atât din partea Comisiei Europene cât și din partea a numeroși analiști interni, au apărut aberațiile potrivit cărora creșterea accelerată a deficitului bugetar și a datoriei publice este calea de succes. Și că UE ”nu ne lasă să ne dezvoltăm”. Pentru că ia uite cât de mica, ca raport în PIB este datoria publică față de Italia, Franța șamd. Dacă mă-ntrebați, aceste pseudoargumente au prins foarte bine la multă lume și au condus ulterior la ascensiunea curentului izolaționist și anti UE.
În plan intern a fost resuscitată o teorie menită să justifice abandonarea oricărei prudențe a politicilor fiscale și de venituri, așa-numita wage-led-growth, adică o creștere puternică a salariilor din sistemul public, urmată de o creștere a cererii care va determina o creștere similară a ofertei și tot așa. Normal că oferta internă de mărfuri și servicii n-a putut ține pasul, pentru că spre deosebire de creșterea accelerată a salariilor și pensiilor, ea nu se face din pix. Politicile fiscale și de venituri originate din această teorie au dus la creșterea în spirală a deficitului bugetar și de cont curent care s-au potențat reciproc. Mecanismul este simplu de înțeles. Cererea internă crescută prea rapid și artificial a dezechilibrat rapid balanța comercială pentru că și-a găsit contrapartida în importuri. Politica fiscală laxă și plină de excepții a ajuns relativ rapid să nu mai poată susține cheltuielile cu salariile și pensiile care au acaparat rapid bugetul public, pe fondul celei mai slabe colectări de venituri fiscale din Europa. România a ajuns astfel să consemneze cele mai înalte deficite bugetare și de cont curent din UE. Pentru că a acționat prociclic și pe contrasens cu ceilalți membri ai Uniunii. În timp ce aceștia au profitat de creșterea economică pentru reducerea deficitelor, noi am ales calea ”facilă” a creșterii datoriei publice pentru a ne finanța greșelile de politică economică. Asta a ținut câtă vreme ca urmare a politicii QE dobânzile s-au menținut la niveluri istoric scăzute.
O altă pleașcă irepetabilă a fost pentru noi, pe principiul că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, epidemia COVID 19, care a condus la PNRR. Acest program european nu doar că ne-a salvat o dată de junk, atunci când Olguța Vasilescu promitea să dea lovitura de grație bugetului prin implementarea unei creșteri cu 40 la sută a pensiilor. El a condus, în sfârșit, la îndeplinirea unui vis de veacuri al poporului român. Au început să se construiască pe bune autostrăzi! Și iată-ne acum, la 10 ani de la momentul astral din 2014 cu sabia junkului deasupra capului, cu dificultăți uriașe în finanțarea cheltuielilor curente, cu iminența suspendării fondurilor din PNNR. Un fel de Grecie, dar în afara zonei euro. Ce ușurare…
Bizarul personaj care ne-a dat viața peste cap în ultimele 6 luni vindea mulțimii hipnotizate un program sub deviza ieșirii din Matrix. Paradoxal, salvarea noastră va veni dacă viitorul Guvern va reuși să scoată România din matricea falimentară a modelului de creștere din ultimul deceniu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.