Foto Facebook La malu Bistriței
Început de sezon turistic. Muncim cât putem ca să facem totul frumos și proaspăt. Tundem iarba, curățăm malul apei, plantăm flori. E vineri și mai am de terminat gardul – urmează să vină o familie pentru două nopți. Uit de timp și fug acasă să mă schimb, să-i primesc cum se cuvine. Când mă întorc, o parte din grup sosise deja: un domn în vârstă, fiul lui cu soția și un adolescent. Urma să mai apară și o soră, cea care făcuse rezervarea.
Simt imediat că ceva nu e în regulă. Bătrânul abia face un pas înainte și unul înapoi, iar atitudinea lui spune clar că ar prefera să fie oriunde altundeva. Trebuie să explic: intrarea pe terenul nostru amintește de o benzinărie abandonată, pentru că este o benzinărie abandonată. Dar dincolo de clădirea veche PECO, terenul e minunat – pe malul Bistriței, cu căsuțe de închiriat și un restaurant. Când fac reclamă, pun poze cu căsuțele, nu cu fosta benzinărie. Sper că mă iertați.
Încerc să-i conving să vadă camerele – sunt sigur că își vor schimba părerea. Dar refuză. „Nu știm dacă rămânem”, spune domnul tânăr. Soția lui face deja o inspecție pe teren, cu ochi ager, de parcă e mama mea când venea o dată, de două ori pe an în vizită. Mă pregătesc mental pentru un weekend greu.
Când vine și restul familiei, se consultă în șoaptă. Până la urmă acceptă să vadă camerele. Sunt în regulă. Domnul cel tânăr vine apoi la bar după o bere. Îmi fac curaj dându-i berea și spun: „De la noi nu pleacă nimeni nemulțumit.” Răspunsul e sec: „O să vedem.”
O oră mai târziu, lucrurile se schimbă. Stau pe pontonul de la malul Bistriței și mă cheamă: „Nu beți o țuică cu noi?” Cum să nu? Citiseră o poveste de-ale mele, găsită în cameră, și acum erau curioși: ce caută un olandez aici? Începem să vorbim despre toate, râdem, glumim, stabilim ora cinei. Doar bătrânul rămâne tăcut, cu privirea în pahar. Îmi dau seama că e sătul de zilele lui și nu mai poate vorbi. Când îi chem la masă, fiul și ginerele îl susțin pe bătrân – zece metri, o pauză, apoi încă zece. Le servim o tocăniță cum face doar soția mea și îi lăsăm să mănânce liniștiți. La un moment dat, văd că bătrânul mă privește și face un semn să vin la el. Mă apropii, nesigur. Apoi aud primul lui cuvânt: „Delicios.” Nu știu dacă m-am bucurat vreodată mai tare de un compliment primit.
Povestea asta nu e doar despre turism și nu o scriu ca să-mi fac reclamă. Ar fi o reclamă ciudată, nu? Vreau însă să ajung la un punct – un pic de răbdare. Au mai fost și alții care mi-au spus: „Aici, domnule, mai trebuie investiție.” Și au dreptate. După atâtea eforturi, încă nu e totul perfect. Dar în România, dacă vrei să faci o investiție până la capăt, trebuie să vii cu bani de afară sau să ai surse de venit mai... neortodoxe. Adică, într-un fel sau altul, să faci parte din sistem. Dacă ne uităm în HoReCa – câte restaurante și pensiuni credeți că au fost construite cu bani curați? Nu spun asta cu invidie. Dar sigur am și eu competitori cu „avantaje” din alte surse. La suprafață e bling-bling, dar dedesubt... e o etică dubioasă.
Și mai e ceva: pe parcursul dezvoltării recente, consumatorul român a devenit mai pretențios decât cel din Occident. Am auzit întrebări de genul: „Cum adică aveți încă podea din lemn, fără încălzire prin pardoseală?” Sau, înainte de a face rezervare: „Aveți termopan, mă gândesc?” Sau următoarea remarcă „E cam vechi totul aici!” Da, doamnă, pentru că ținem la lucruri tradiționale.
În schimb aș face un apel la consumatori: fiți mai atenți când evaluați un loc, nu vă uitați doar la suprafață și nu judecați aspri pe cei care încearcă să facă ceva frumos și cinstit, lovindu-se de limitele sistemului românesc. Poate mă întrebați: dar cum să știm? E simplu. Dacă patronul stă într-un colț și se ridică doar când parchează o mașină scumpă în față, e un semn. Dacă patronul udă florile, strânge mesele, întâmpină oaspeții și se trezește primul – e un alt semn.
Acum aproape doi ani am scris un articol despre mașini scumpe și sentimentul acela de a fi „out-șmechered”. E un cuvânt inventat de mine, derivat din cuvântul englez „outsmarted”, care înseamnă să fii depășit de cineva mai inteligent sau mai capabil. Dar „out-șmechered” e altceva – e sentimentul tipic românesc că ești depășit de cineva mai șmecher: cu pile, cu relații, cu acces la bani netransparenți sau la conducte de stat. În România, poziția ta în societate nu e dată de calitate sau inteligență, ci de șmecherie. Și asta se simte peste tot – pe drum, în afaceri, în educație, în spitale.
Așa s-a ajuns ca o societate întreagă să se simtă „out-șmechered” de propria conducere. De aici vin furia și dorința de a întoarce totul pe dos. Și aici am vrut să ajung la urmă – la România guvernată de șmecherie, unde legile economice și judiciare sunt distorsionate de interese dubioase. Dacă România de azi votează populist, e important să înțelegem contextul: o elită politică care a sufocat societatea, care a umilit și alungat oamenii competenți.
În lumina asta, pun acum, în prag de alegeri, încă o dată întrebarea: pe cine votăm? Care candidat ar fi cel mai puțin șmecher?
Pentru mine, toți candidații suveraniști pierd din start – o Românie în retragere din Europa este o promisiune falsă, iar candidații lor întruchipează în egală măsură cuvântul „șmecherie” pentru mine. Despre candidații pro-europeni nu sunt la fel de hotărât, dar, gândind din dorința de a nu fi „out-șmechered” la nesfârșit, cred că cel mai sigur e să votez cu candidatul cel mai independent. Chiar dacă e uneori un pic stângaci în exprimare, mă convinge prin autenticitatea lui că el ar fi ultimul care m-ar șmecheri!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.