Puțini aveau mașini personale în anii '80. La noi în bloc erau doar două mașini. Când ne-am luat și noi Oltcit, a noastră a fost a treia. Pe strada Hrisovului nu circula aproape nimeni, iar noi, copiii, jucam tenis cu piciorul pe mijlocul străzii.
Cele mai multe mașini erau Dacia, dar mai vedeai și câteva Oltcit-uri sau câte un Aro. Spre sfârșitul anilor '80, apăruse și Lăstunul, o glumă de mașină, deosebit de mică și de proastă, despre care imediat au apărut bancuri. Unul era că trebuie să conduci Lăstunul pe trotuar, să nu te calce mașinile. Sau se zicea că centurile de siguranță sunt de fapt bretele de rucsac și că poți lua Lăstunul în spate dacă nu găsești loc de parcare. De fapt, se spunea că nici nu ai nevoie de un loc de parcare, pentru că Lăstunul se poate lăsa pe trotuar, așezat precum fierul de călcat.
Ca să-ți cumperi Dacie, în anii '80, trebuia mai întâi să plătești 90% din preț, în avans, adică vreo 70.000 de lei, după care să aștepți câțiva ani să îți vină mașina. Nici măcar nu știai cât trebuie să aștepți. "Te sunau ei.". Când auzeai că i-a venit cuiva mașina, îl întrebai imediat "când a comandat-o", ca să înțelegi "cam cât se mai așteaptă la Dacie". În funcție de cererea de export, se aștepta între 2 și 5 ani.
Când erai anunțat că ți-a venit mașina, după ce dădeai de băut la toată lumea, trebuia să mergi să o ridici personal de la fabrica din Pitești. Acolo, trebuia neapărat să-i dai o șpagă agentului, ca să-ți dea o mașină "mai bună." Altfel, te trezeai că primești "un jaf" sau "o rangă". Se știa povestea unui tip din Pajura care nu dăduse șpagă la Pitești și primise o mașină care nu avea vitezele unu și doi. Pur și simplu, schimbătorul "nu intra" în cele două viteze. Era blocat. Iar păjureanul nostru nu a avut ce să facă. A venit până la București "plecând cu a treia de pe loc."
Puteai, bineînțeles, să refuzi mașina care tocmai îți fusese adusă la poarta fabricii. Unora dintre mașini nu li se închideau bine ușile, altele aveau piese deja stricate, care trebuiau înlocuite. Dar era greu să refuzi mașina, așteptaseși deja câțiva ani, împreună cu toată familia, ani în care îți clădiseși atâtea vise și așteptări. Poate voiai să pleci la mare sau la munte. Și știai că, dacă o refuzai, trebuia să mai aștepți câteva luni, până te chemau din nou, "să mai tragi o dată."
Culoarea mașinii pe care urma să o primești era o altă "loterie." Însă, doar în principiu era la noroc, în realitate, și asta se rezolva tot cu șpagă. Când te duceai să ridici mașina, familia te aștepta acasă, cu emoții, curioasă să afle ce culoare "au primit." Neagră nu puteai primi oricum, se știa, numai securiștii primeau mașini negre. Roșie sau albastră ar fi fost excelent, însă pentru culorile astea trebuia "să dai și tu ceva." Până la urmă era bine și verde, măcar să nu fie albă sau, și mai rău, galbenă.
Taică-meu nu a vrut să stea la coadă la Dacie, așadar "s-a riscat" și a fost printre primii care și-au cumpărat una dintre noile mașini Oltcit. A fost un eveniment deosebit atunci când a venit taică-meu cu mașina de la Craiova. Tot cartierul s-a strâns să o vadă. Adevărul e că taică-meu "se învârtise" de o culoare fabuloasă: gri-metalizat. A spălat-o bine, că încă mai avea ceara din fabrică pe ea, iar după ce a lustruit-o, arăta formidabil. În ziua aia, am stat mult timp în parcare, contemplând-o. Nu mai văzusem niciodată o culoare atât de frumoasă.
Se zvonea că Oltciturile sunt foarte proaste și așa era. Românii au fost de la început circumspecți cu ele și așa au rămas, până s-a închis fabrica. În primii ani, s-a aflat că mașina "papă ulei" sau că un idiot de proiectant a pus "delcoul" mult prea jos, astfel încât Oltcitului "îi murea motorul" în orice baltă mai mare. După vreo 10 ani, atunci când am învățat eu să conduc pe el, Oltcitul nostru ajunsese "o căzătură." L-am schimbat pe un telefon mobil. Consuma 30 la sută.
Din toată istoria mea pe patru roți, am rămas cu o emoție profundă, care-mi pare încă foarte proaspătă, deși n-am mai trăit-o din copilărie. Pleacă sau nu pleacă? Afară e iarnă, frig și zăpadă, iar noi trebuie să mergem undeva. Familia m-a încotoșmănat cu căciulă, fular și mănuși. M-au așezat pe bancheta din spate a Oltcitului, taică-meu e la volan și s-au închis ușile. Știu că momentul este decisiv și mă cuprinde emoția. Pleacă sau nu pleacă?
Motorul chițăie prelung, pare că încearcă, dar nu reușește. "E și frig afară!", zice taică-meu. Face o pauză, mai dă niște "șprițuri" la pedală, "să mai bage niște benzină în carburator." Apoi încearcă din nou. De data asta zgomotul s-a precipitat puțin. Nu mai pare o tuse seacă, ci una înecăcioasă, cu flegmă. Motorul nu mai patinează, parcă vrea "să o ia." Asta e un semn optimist. Of, sper "să o ia" de data asta. Dacă "nu pleacă" e complicat, trebuie să ne dăm jos și să rugăm pe cineva să ne ajute să o împingem.
*** Fragment din cartea "Traume Vesele", vol 1
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.