Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Oltcitul familiei mele și emoția care mă cuprindea întotdeauna: Pleacă sau nu pleacă?

Oltcit gri metalizat

Puțini aveau mașini personale în anii '80. La noi în bloc erau doar două mașini. Când ne-am luat și noi Oltcit, a noastră a fost a treia. Pe strada Hrisovului nu circula aproape nimeni, iar noi, copiii, jucam tenis cu piciorul pe mijlocul străzii.

Cele mai multe mașini erau Dacia, dar mai vedeai și câteva Oltcit-uri sau câte un Aro. Spre sfârșitul anilor '80, apăruse și Lăstunul, o glumă de mașină, deosebit de mică și de proastă, despre care imediat au apărut bancuri. Unul era că trebuie să conduci Lăstunul pe trotuar, să nu te calce mașinile. Sau se zicea că centurile de siguranță sunt de fapt bretele de rucsac și că poți lua Lăstunul în spate dacă nu găsești loc de parcare. De fapt, se spunea că nici nu ai nevoie de un loc de parcare, pentru că Lăstunul se poate lăsa pe trotuar, așezat precum fierul de călcat.

Ca să-ți cumperi Dacie, în anii '80, trebuia mai întâi să plătești 90% din preț, în avans, adică vreo 70.000 de lei, după care să aștepți câțiva ani să îți vină mașina. Nici măcar nu știai cât trebuie să aștepți. "Te sunau ei.". Când auzeai că i-a venit cuiva mașina, îl întrebai imediat "când a comandat-o", ca să înțelegi "cam cât se mai așteaptă la Dacie". În funcție de cererea de export, se aștepta între 2 și 5 ani.

Când erai anunțat că ți-a venit mașina, după ce dădeai de băut la toată lumea, trebuia să mergi să o ridici personal de la fabrica din Pitești. Acolo, trebuia neapărat să-i dai o șpagă agentului, ca să-ți dea o mașină "mai bună." Altfel, te trezeai că primești "un jaf" sau "o rangă". Se știa povestea unui tip din Pajura care nu dăduse șpagă la Pitești și primise o mașină care nu avea vitezele unu și doi. Pur și simplu, schimbătorul "nu intra" în cele două viteze. Era blocat. Iar păjureanul nostru nu a avut ce să facă. A venit până la București "plecând cu a treia de pe loc."

Puteai, bineînțeles, să refuzi mașina care tocmai îți fusese adusă la poarta fabricii. Unora dintre mașini nu li se închideau bine ușile, altele aveau piese deja stricate, care trebuiau înlocuite. Dar era greu să refuzi mașina, așteptaseși deja câțiva ani, împreună cu toată familia, ani în care îți clădiseși atâtea vise și așteptări. Poate voiai să pleci la mare sau la munte. Și știai că, dacă o refuzai, trebuia să mai aștepți câteva luni, până te chemau din nou, "să mai tragi o dată."

Culoarea mașinii pe care urma să o primești era o altă "loterie." Însă, doar în principiu era la noroc, în realitate, și asta se rezolva tot cu șpagă. Când te duceai să ridici mașina, familia te aștepta acasă, cu emoții, curioasă să afle ce culoare "au primit." Neagră nu puteai primi oricum, se știa, numai securiștii primeau mașini negre. Roșie sau albastră ar fi fost excelent, însă pentru culorile astea trebuia "să dai și tu ceva." Până la urmă era bine și verde, măcar să nu fie albă sau, și mai rău, galbenă.

Taică-meu nu a vrut să stea la coadă la Dacie, așadar "s-a riscat" și a fost printre primii care și-au cumpărat una dintre noile mașini Oltcit. A fost un eveniment deosebit atunci când a venit taică-meu cu mașina de la Craiova. Tot cartierul s-a strâns să o vadă. Adevărul e că taică-meu "se învârtise" de o culoare fabuloasă: gri-metalizat. A spălat-o bine, că încă mai avea ceara din fabrică pe ea, iar după ce a lustruit-o, arăta formidabil. În ziua aia, am stat mult timp în parcare, contemplând-o. Nu mai văzusem niciodată o culoare atât de frumoasă.

Se zvonea că Oltciturile sunt foarte proaste și așa era. Românii au fost de la început circumspecți cu ele și așa au rămas, până s-a închis fabrica. În primii ani, s-a aflat că mașina "papă ulei" sau că un idiot de proiectant a pus "delcoul" mult prea jos, astfel încât Oltcitului "îi murea motorul" în orice baltă mai mare. După vreo 10 ani, atunci când am învățat eu să conduc pe el, Oltcitul nostru ajunsese "o căzătură." L-am schimbat pe un telefon mobil. Consuma 30 la sută.

Din toată istoria mea pe patru roți, am rămas cu o emoție profundă, care-mi pare încă foarte proaspătă, deși n-am mai trăit-o din copilărie. Pleacă sau nu pleacă? Afară e iarnă, frig și zăpadă, iar noi trebuie să mergem undeva. Familia m-a încotoșmănat cu căciulă, fular și mănuși. M-au așezat pe bancheta din spate a Oltcitului, taică-meu e la volan și s-au închis ușile. Știu că momentul este decisiv și mă cuprinde emoția. Pleacă sau nu pleacă?

Motorul chițăie prelung, pare că încearcă, dar nu reușește. "E și frig afară!", zice taică-meu. Face o pauză, mai dă niște "șprițuri" la pedală, "să mai bage niște benzină în carburator." Apoi încearcă din nou. De data asta zgomotul s-a precipitat puțin. Nu mai pare o tuse seacă, ci una înecăcioasă, cu flegmă. Motorul nu mai patinează, parcă vrea "să o ia." Asta e un semn optimist. Of, sper "să o ia" de data asta. Dacă "nu pleacă" e complicat, trebuie să ne dăm jos și să rugăm pe cineva să ne ajute să o împingem.

*** Fragment din cartea "Traume Vesele", vol 1

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Marina check icon
    Până în 2007 am mers cu o Dacia 1310. Părinții mei nu au avut mașină, așa că prima mea experiență a fost cu această Dacia a soțului meu. Atât am împins la mașina aia, încât soțul meu se mai trezește uneori și acum, când bagă cheia în contact, zicând "Să vedem dacă o ia", deși nu mai e deloc cazul. Mașina era bătrână, e adevărat.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Shelly la BT Talks

În cel mai nou episod al podcastului economic al Băncii Transilvania, BT Business Talks, am stat de vorbă cu Andrei „Selly” Șelaru despre transformarea din creator de conținut în antreprenor, despre Beach, Please și despre Nibiru – proiectul unei stațiuni private lângă Costinești, gândită ca o platformă de divertisment cu standarde unitare, mix de evenimente și o infrastructură permanentă.

Citește mai mult

Ferma Cernat

În ciuda tuturor costurilor și dificultăților, am simțit la acești oameni o dragoste profundă pentru pământul care ne hrănește pe toți. „Banii au un singur dezavantaj: nu se pot mânca”, râde dl. Moldovan.

Citește mai mult

Guvernul Ciolacu 2 și Iohannis

Efectele catastrofale ale guvernului-rotativă, cu premierii Ciucă - Ciolacu și miniștrii de Finanțe Cîciu - Boloș, ultimii învârtiți apoi pe la Fonduri Europene, se văd cu ochiul liber. În 2025, 7% din veniturile bugetare totale merg spre plata dobânzilor pentru datoriile contractate de România, față de 5% în 2024.

Citește mai mult

 Chris M

Pentru Chris Simion-Mercurian, scriitoarea și regizoarea de teatru care a pornit visul, și pentru partenerul ei, Tiberiu Simion-Mercurian, întreaga călătorie a însemnat nouă ani de eforturi, sacrificii și momente de criză, dar și întâlniri și emoții imposibil de trăit altfel. „Nouă ani a durat. A început în 2016. A fost foarte complicat. Și foarte impredictibil.

Citește mai mult

Theodor Paleologu, diplomat și președinte al Fundației Paleologu. Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Pe fondul ascensiunii extremismului la nivel mondial, mulți se întreabă acum ce s-a întâmplat cu societatea și de unde a ieșit la lumină ura aceasta aproape perceptibilă fizic între oameni care nici nu se cunosc personal. Căci trăim, iată, vremuri în care amenințarea și injuriile sunt elemente la ordinea zilei. Mulți aproape că le ignoră, pentru că, pe nesimțite, ele s-au normalizat. Drumul de aici la agresivitate fizică e scurt. Și asupra acestui pericol atrag atenția mulți oameni ai cărților, care știu din istorie ce se întâmplă cu societățile în astfel de perioade.

Citește mai mult
sound-bars icon