Foto: / Profimedia
Vă aduceţi aminte despre momentul cȃnd aţi aflat că va trebui să mergeţi la şcoală? De primele zile de şcoală? Sau de multele zile de şcoală din cursul vieţii?
Fiecare dintre noi a avut aşteptări legate de şcoală: fie am aşteptat cu nerăbdare acest lucru, fie ne-am speriat, fie ne-a părut rău că nu mai putem „copilări” încă un pic. Apoi şcoala a devenit, pentru mulţi ani, modul nostru de viaţă, am avut rezultate mai bune sau mai rele, dar oricum această activitate a devenit suficient de familiară încȃt, atunci cȃnd am trecut într-o nouă etapă, ne-am simţit şi un pic speriaţi, şi un pic nostalgici.
Să privim acum acest proces prin prisma modului în care părinţii au intervenit în atitudinea şi comportamentul şcolar al copiilor. Sunt aici extrem de multe tipologii, şi fiecare dintre ele are un rol în influenţarea modului în care copiii s-au raportat la activitatea şcolară.
La o extremă se află părintele „duşman” al şcolii: pentru el asta este o activitate care nu a avut vreodată sens, doar o obligaţie de a cheltui bani şi un mod de a-i fi „furat” copilul, care în timpul ăsta se putea ocupa de ceva mai bun, de exemplu de a avea grijă de fraţii mai mici sau de a ajuta în gospodărie. Un astfel de părinte cu siguranţă se va opune şcolii, iar probabilitatea de abandon şcolar a copilului este extrem de mare; doar în cazurile în care mediul şcolar este deosebit de atractiv va ajunge copilul să îşi dorească să înveţe, şi atunci probabil o va face în ciuda dorinţelor familiei, cu mari dificultăţi. Tot ce pot să sper este că în societatea actuală astfel de părinţi sunt şi vor deveni din ce în ce mai rari.
Urmează părintele care a avut rezultate proaste în şcoală şi le pune pe seama faptului că alţii din clasă au fost favorizaţi. Un astfel de părinte va transmite copilului un mesaj de tipul „nu are nici un sens să faci vreun efort, oricum cineva care este fie copilul cuiva fie duce un cadou profesorului va lua premiu, iar tu vei fi mereu defavorizat”. Aşa că acest copil va pune în practică profeţia părintelui: nu va depune nicio strădanie, şi va primi rezultatele proaste anticipate. Va trece clasa cu chiu cu vai şi va părăsi şcoala cȃt de repede se poate, rămȃnȃnd şi cu convingerea că lumea din jur este din capul locului împotriva lui; iar frustrările acumulate le va da mai departe, la rȃndul său, propriilor descendenţi.
Mai există categoria părinţilor care au visat să aibă un copil care învaţă, dar nu au considerat că ar trebui să aibă vreun rol în asta. A-şi duce copilul la şcoală li se pare suficient, nu mai este nevoie de nici un fel de suport parental. Dacă micul elev uită de teme sau nu le face corect, este eventual pedepsit, iar despre a cere ajutor nici nu se pune problema: părintele este prea distant sau ameninţător pentru ca cel mic să îndrăznească să dorească suport. Dacă se descurcă singur, bine, dacă nu, este catalogat de leneş sau prost, şi merge mai departe cu acest complex de inferioritate.
Alt tip de părinte este cel care doreşte succesul şcolar al copilului, dar ca un fel de etichetă pentru sine însuşi. Un astfel de părinte simte nevoia de a se lăuda tuturor cu premiile copilului, iar ca să obţină asta nu se dă în lături de la nimic: este părintele care va face el desenele sau planşele la biologie ale odraslei, pentru că … ce poate copilul nu este suficient de bun. Copilul unor astfel de părinţi va internaliza două lucruri: în primul rȃnd că el nu poate destul de bine (şi va rămȃne cu sentimentul propriei neputinţe) şi în al doilea rȃnd că tot timpul ar trebui să fie cineva alături care să îl susţină pentru a deveni cineva.
Tot din categoria părinţilor care consideră că rezultatele şcolare ale copilului sunt ceva ce are legătură cu propria valoare (şi nu a copilului) sunt aceia care îşi împing odraslele pȃnă la limită, în ideea că doar nota zece este acceptabilă. Astfel de părinţi nu doar că vor controla obsesiv orice moment liber al copilului, interzicȃndu-i altă activitate decȃt lecţiile, dar vor şi face comparaţii frecvente cu fraţi sau surori, copii ai vecinilor, colegi de clasă, etc. Pentru un astfel de copil se creează ideea că dacă nu este primul nu are valoare, că orice mică eroare va aduce o catastrofă. Astfel de copii vor deveni perfecţionişti, vor dezvolta niveluri ridicate de anxietate şi vor avea o viaţă în care nu vor reuşi niciodată să fie fericiţi pentru că „se putea şi mai bine”.
De multe ori această centrare „pe nota zece” nu-l lasă pe copil să înteleagă rostul real al învăţării, respectiv acela de a-şi exersa mintea şi de a acumula competenţe pe care le va folosi ulterior în viaţă. Odată ieşit din şcoală va avea dificultăti în a integra cunoştinţele, se va speria de nou, şi eventual se va plȃnge că nimeni din profesie nu îi apreciază …notele. Toţi care au ieşit de o bucată de vreme din şcoală ştiu că nu nota în sine are valoare, ci ceea ce ştii să faci, dar un tȃnăr care s-a specializat în a reda paragrafe din manuale, considerȃnd că asta este cheia succesului, va avea rapid sentimentul eşecului, a faptului că nu pare să îşi găsească un rol profesional, şi nu de puţine ori se va adȃnci în depresie.
Mai sunt şi acei părinţi care consideră că o nereuşită şcolară califică copilul de „prost sau deştept”. Pentru aceşti părinţi nu există diferenţiere între un lucru făcut greşit (de exemplu a nu fi înţeles cum se rezolvă o problemă sau a nu îşi fi dat suficient interesul în rezolvarea unei teme) şi un copil „greşit” în întregime (respectiv incapabil, leneş, retardat, etc). A luat copilul o notă proastă, automat este el în întregime prost. Pentru aceşti copii nivelul de anxietate este maxim, pentru că la fiecare examen ei nu discern faptul că li se testează gradul de achiziţie a unor cunoştinţe sau competenţe: ei consideră că li se testează însăşi esenţa, respectiv dacă sunt sau nu proşti. Şi dacă se întămplă să fie „declaraţi proşti” printr-o notă necorespunzătoare, acest stigmat îi va urmări toată viaţa.
Mai sunt de menţionat şi părinţii care sunt atȃt de doritori să le asigure copiilor toate condiţiile pentru a învăţa încȃt îi degrevează de orice altfel de responsabilitate, devin un fel de sclavi ai dorinţelor copilului, căruia i se oferă orice … contra notelor. Astfel de copii cresc într-un mediu steril, fără multe experienţe practice, şi nici sociale. Ei devin în mare măsură neajutoraţi cȃnd sunt puşi în situaţii concrete de viaţă, pentru că nu au avut ocazia să îşi formeze vreo altă abilitate în afară de aceea de a învăţa în sistem şcolar. Ei sunt aceia care fac un calcul cu 6 zecimale exacte dar nu-şi dau seama că odată ce trebuie puse în practică aceste rezultate lucrurile nu mai merg la fel ca în teorie, iar adaptarea la viaţa de după şcoală va fi plină de frustrări.
Iată că am scris o mulţime despre cum pot părinţii să mineze viaţa copiilor; şi culmea este că în majoritatea cazurilor intenţiile sunt deosebit de bune.
Dar care ar trebui să fie atitudinea corectă?
Mai întȃi este bine să i se formeze copilului o atitudine pozitivă fată de şcoală, ca un loc de unde se pot obţine cunoştinţe utile pentru viitor. Astfel de informaţii se pot oferi pe potriva minţii copilului, care poate sa spună, de exemplu: „dar de ce să trebuiască eu să învăţ, pentru că eu vreau să mă fac prinţ/prinţesă?”. Ei bine, şi prinţii au nevoie să poată socoti cȃţi saci de grȃu le sunt necesari pentru a-şi hrăni supuşii, nu-i aşa?
Odată ce începe şcoala ar fi de reţinut mai multe lucruri. Primul ar fi că învăţarea este un proces, iar copilul ar trebui să fie stimulat să depună eforturi – a-i lăuda munca şi sȃrguinţa pentru realizarea unei sarcini este mai important decȃt a-i lăuda nota luată. În nici un caz nu ar fi de legat rezultatele şcolare de faptul că un anume copil este prost sau deştept. Nu de alta dar o notă proastă nu cataloghează copilul drept prost, ci doar faptul că nu s-a străduit prea mult, în timp ce o notă bună tot muncii depuse se datorează; cȃt de deştept ar fi nativ copilul tot are de reţinut munţii şi fluviile dintr-o lecţie la geografie sau succesiunea evenimentelor din cartea de istorie, iar a-l linişti că „este deştept” înseamnă a-l face să creadă că achiziţia de cunoştinţe vine de la sine – iar cȃnd nu vine, probabil este vina altcuiva … sau copilul este prost.
Ar mai fi util ca părinţii să compare rezultatele copilului cu ce a realizat acesta anterior, şi să valideze progresele, în loc de a se centra pe „copilul vecinului”. Şi ar fi necesar şi să încerce să afle, în cazul unei dificultăti a copilului, care este sursa acesteia: poate fi o lipsă de întelegere, sau poate fi un mod viciat de a aborda învăţarea, sau poate că nu se petrece suficient timp, sau poate că nu există suficient interes pentru o disciplină, sau poate că este vorba de anxietatea copilului care crede că va fi respins dacă nu va fi suficient de bun. Şi ar mai fi ca, în cazul unui eşec, copilul să fie asigurat că acesta nu îl va face să îşi piardă dragostea părinţilor; e drept că un eşec nu este de trecut cu vederea, dar eforturile ar trebui direcţionate spre a îndrepta ce nu a fost bine făcut, nu a crea copilului o stare de anxietate majoră prin pedepse drastice, sau supracontrol parental, sau blamări generalizatoare.
E drept că în acest proces, lung şi delicat, părintii nu sunt singurii factori care influenţează comportamentul şcolar al copilului. Evident că educatorii au un rol important şi uneori aceştia pot stimula copiii, dar sunt şi destule cazuri în care rigiditatea unui profesor poate duce la inhibiții majore. Nu în ultimul rȃnd, şi grupul de copii face o presiune socială, fie în sensul accentuării competiţiei pȃnă la cote uneori de alarmă, fie în sensul invalidării unor copii cu rezultate bune, catalogați ca „tocilari” şi marginalizați de colegi. Departe de mine gȃndul că doar părinţii sunt „de vină” pentru atitudinea copiilor faţă de învăţare; totuşi, părinţii sunt un factor important şi o reglare corespunzătoare a atitudinii parentale nu poate fi decȃt benefică pentru dezvoltarea armonioasă si lipsită de complexe a copilului.
Articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.