Pilda cormoranului şi povestea prietenului care, după 25 de ani în aceeaşi firmă, simțea „o profundă insatisfacţie în muncă”

Foto: MNN.com

Discutam, în urmă cu ceva timp, cu o persoană care îmi relata că, după aproape douăzeci şi cinci de ani în aceeaşi firmă, de câţiva ani încoace, simte o profundă insatisfacţie în muncă, ale cărei cauze le punea în principal în cârca managementului de la primul nivel. Potrivit opiniei sale, managementul abandonase valorile consacrate ale firmei şi reuşise, printr-un stil de conducere agresiv şi haotic, să producă o puternică deteriorare a climatului de muncă, fapt ce se răsfrângea negativ inclusiv asupra performanţelor economice ale firmei. Reclama atât o atitudine lipsită de respect a conducerii superioare pentru angajații cu vechime și valoroşi, cât şi o inabilitate a managementului de a fructifica potenţialul profesional al acestora, fiind preferată aducerea de oameni noi, care nu confirmau prin rezultatele activităţii.

Ştiam despre el că, deşi mai are doar câţiva ani până la pensie, este un bun specialist într-un domeniu în care există un puternic deficit de oameni, aşa că nu i-ar fi fost greu să-şi găsească un job nou, într-o altă firmă, demers care, foarte probabil, nu numai că i-ar fi îmbunătăţit starea de spirit, dar i-ar fi adus şi un plus semnificativ în contul de salariu. Nu a fost nevoie să-i sugerez că poate e cazul să ia în calcul o schimbare a jobului. Mi-a spus el că fusese contactat deja de nişte firme din piaţă care-i făcuseră oferte tentante, dar cărora nu le dăduse curs. De ce? Mi-a dat tot felul de argumente legate de faptul că în acea firmă se realizase profesional şi simţea o responsabilitate să fie devotat şi loial până la capăt faţă de ea şi fată de acţionarii acesteia, față de care considera că are o relaţie nu numai de muncă, ci şi de prietenie. Fără a minimaliza aspectele plăcute, dar devenite istorie, ale parcursului său în carieră alături de acea firmă, i-am sugerat că totuşi ar trebui să reflecteze la rezultatele din prezent ale acestei relaţii, la faptul că era profund nesatisfăcut atât de munca sa, cât şi de modul cum era recompensat pentru ea. I-am recomandat să pună pe primul loc propriile sale dorinţe şi interese, nu pe cele pe care credea el că le-ar avea firma şi acţionarii acesteia.

Simţindu-l contrariat de perspectiva pe care i-o sugerasem, mi-am dat seama cât de greu i-ar fi fost să facă o schimbare de job. Nu era vorba numai de un sentiment al lolităţii faţă de firma în care lucra de un sfert de veac, ci de mult mai mult.

În acel moment maşina în care ne aflam a trecut pe lângă un lac pe care se vedeau nişte cormorani. Mi-am adus aminte o poveste (tristă şi reală) despre aceste păsări, ceea ce m-a făcut să abandonez discuţia, simţind că era poate prea târziu. Pentru ca ea să fi avut rezultate ar fi trebuit s-o purtăm cu câţiva ani buni în urmă.

Cormoranul este o pasăre acvatică de talie mijlocie, larg răspândită pe glob în zonele de coastă, unde trăieşte în colonii numeroase. Are dimensiuni variabile, unele varietăţi ale speciei ajungând la dimeniunea de un metru şi o greutate de aproximativ cinci kilograme. Se hrăneşte aproape exclusiv cu peşte, fiind deosebit de abil în capturarea acestuia, scufundându-se după el chiar până la adâncimi de 40-50 metri. Consumă de la unu până la trei kilograme de peşte pe zi. Gâtul cormoranului este lung şi subţire, dar are o proprietate importantă. Este foarte elastic, ceea ce-i permite să-şi mărească de căteva ori diametrul, pasărea putând să înghită chiar peşti mari, de câteva kilograme. Imaginea gâtului unui cormoran care înghite un astfel de peşte seamănă (la scară redusă) cu cea a unui piton înghiţind o pradă de talia unui viţel. Este prezent în număr mare şi în România, în special în zona Deltei Dunării, iar în ultimii ani, ca umare a dobândirii statutului de specie protejată, numărul exemplarelor fiind în creştere, poate fi văzut în toate zonele joase, cu lacuri, din ţară. De puțin timp şi-a câştigat o largă notorietate, devenind vedetă printre speciile de păsări de la noi din ţară, după ce, abuzând de libertatea sa de mişcare, a cutezat să se înfrupte din peştele lacului care aparţine fiicei unui ministru hotărât să pedepsească această cutezanţă prin exterminare. Dar nu despre cormoranii liberi şi despre această notorietate e vorba în povestea pe care mi-o amintisem, ci despre cu totul altfel de cormorani.

În Orientul îndepărtat cormoranii sunt actorii principali ai unei metode de pescuit practicată de pescarii japonezi încă din antichitate, metodă care ulterior s-a răspândit şi la alte popoare din zonă şi care este practicată încă şi azi în multe zone deltaice de la tărmul asiatic al Pacificului. Apetitul pentru peşte şi abilităţile de pescar ale cormoranului sunt exploatate de respectivii pescari, care capturează exemplarele din stadiul de pui şi le dresează pentru pescuit. Când ajung la maturitate, cormoranii formează „echipaje” de 10-12 membri care urcă la bordul bărcilor cu vâsle ale pescarilor şi pornesc la pescuit. În jurul gâtului, la baza acestuia, cormoranului îi este ataşat un laţ, strâns până la limita sufocării, care împiedică peştele, odată înghiţit, să ajungă din gât în stomac. Brigada de cormorani este lansată la apă şi după ce păsările revin în barcă, barcagiul stoarce gâtul acestora pentru a provoca regurgitarea peştelui capturat. Cormoranii îşi fac din plin datoria şi metoda practicată este deosebit de eficientă. La finalul partidei de pescuit barcagiul dezleagă laţurile de la gât şi-i recompensează din plin pentru munca depusă... Cu resturi de peşte şi uneori, ca primă de succes, cu peşti mici, cu valoare comercială redusă. Uneori câte un cormoran mai rebel, profitând de neatenţia barcagiului, reuşeşte după ce scapă de laţ, să şterpelească şi să înghită din coş şi câte un peşte mare. De fiecare dată un astfel de gest este aspru pedepsit.

Povestea cormoranului japonez exploatat la pescuit este redată și interpretată din perspectivă comportamentală de către Ralph Sui, un biochimist american născut în Hawaii. Pentru prima dată în literatura de specialitate despre cariera profesională, relatarea lui Sui este preluată și analizată de către cercetătorul canadian în domeniul Dezvoltării organizaţionale Herb Shepard într-o lucrare din 1984¹. 

Autorul face o paralelă între această metodă de pescuit şi modul în care se raportau firmele din anii optzeci la selectarea şi utilizarea propriilor angajaţi, explicând de ce, dintre toate păsările ihtiofage, cormoranul a fost ales să fie „sclav zi şi noapte” pentru pescarii asiatici și în ce condiții poate un angajat să ajungă într-o postură asemănătoare.

Ulterior a fost utilizată de mai mulţi autori în domeniul managementului carierei, dar semnificaţiile ei pe această direcţie au fost surprinse cel mai bine de către Douglas T. Hall, profesor de Comportament Organizațional la Boston University, în 1996² şi în alte lucrări mai recente.

Hall lansând o întrebare provocatoare („Are you a Cormorant?”) celor preocupaţi de dezvoltarea unei cariere de succes, arată că noi, toţi cei care avem acestă preocupare, „suntem primii candidaţi să fim exploataţi pentru a servi scopurilor altcuiva”. Mai mult, asemeni cormoranilor din poveste, s-ar putea să avem şi calităţile necesare pentru a ne întări candidatura: „dacă suntem talentaţi, avem abilitatea să învăţăm… şi suntem lacomi”. Calităţi, care într-un mod „ironic” şi uneori perfid, sunt cultivate de către societate şi pe care „educaţia şcolară, profesiile şi angajatorii se străduie să ni le insufle”.

Din povestea cormoranului japonez se mai naşte o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi în raport cu cariera:

Vreau să fiu un cormoran care trăieşte toată viaţa cu laţul de gât şi care se bucură că se poate hrăni cu resturi de peşte sau vreau să fiu asemenea unui cormoran liber care alege unde şi când vrea să pescuiască şi poate alege cât de mari sunt peştii pe care îi va mânca?

Douglas T. Hall, care este unul dintre cei mai prestigioşi cercetători în domeniul organizaţional şi părintele uneia dintre cele mai moderne concepţii cu privire la cariera profesională, nu putea să lase fără răspuns o astfel de întrebare. Hall arată că pentru a nu deveni un cormoran japonez trebuie să ne luăm planificarea carierei în propriile mâini, reducând la minim rolul firmei în determinarea ei. Cum putem realiza cu succes acest lucru? Prin preocupare permanentă pentru a ne dezvolta cât mai mult două „metacompetenţe” (prefixul meta, conform DEX, exprimă ideea de transformare, de schimbare), obligatorii amândouă şi inutile una fără de cealaltă: adaptabilitatea şi conştiinţa de sine.

În timp ce adaptabilitatea este relativ uşor de înţeles, presupunând capacitatea şi disponibilitatea de a acţiona atât proactiv, cât şi reactiv la schimbările mediului în care se realizează cariera, conştiinţa de sine în raport cu cariera este o metacompetenţă mult mai complexă, care implică dezvoltarea unei identităţi personale bazată pe autocunoaştere, autovalorizare şi pe valori şi scopuri proprii legate de carieră, evitând posibilitatea ca unele interesate si ipocrite să ne fie „insuflate” de către firmă.

Cu privire la modul concret în care se pot forma, dezvolta şi obiectiva cele două metacompetenţe propuse de Hall este necesară o analiză mai largă, pe care o vom face cu ocazia altui articol. Până atunci cred că ar fi util să explic ce m-a făcut să abandonez subiectul de discuţie cu interlocutorul meu, despre care relatam în debutul acestui articol şi de ce am simţit că „poate era prea târziu”.

La început, cormoranilor, când sunt tineri şi debutanţi în cariera de pescari cu laţul de gât, le este legată şi o sfoară lungă de picior. Celălalt capăt al sforii este mânuit de barcagiu, pentru ca acesta să fie sigur că păsările vor reveni în barcă. După o vreme, când cormoranii sunt deja experimentaţi, nici nu mai e nevoie de această sfoară, care le reduce şi din eficienţă. Bine trainuiţi, aceştia şi-au pierdut deja conştiinţa de sine şi revin în barcă de bunăvoie, cu gândul la resturile de peşte pe care le vor primi ca premiu pentru munca depusă.

Până când vom avea ocazia să analizăm pe larg cum trebuie abordată cariera în secolul XXI, consider util să vin cu o recomandare: Be aware! Nu așteptați să devină prea târziu.

Bibliografie:

¹ Cap. On the realization of human potential: A path with a heart în Working with careers; M. B. Arthur, L. Bailyn, D. J. Levenson, & H. A. Shepard (Eds.), Working with careers; New York: Columbia University School of Business; 1984;

² The career is dead--long live the career : a relational approach to careers; Douglas T. Hall and associates; San Francisco : Jossey-Bass Publishers, 1996.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp