sursa foto: Profimedia
Pentru mine, muzica este probabil unul dintre cele mai eficiente antidepresive pe care le-am descoperit. Nu folosesc aici cuvântul „antidepresiv” în sens medical. Muzica nu înlocuiește terapia, tratamentul sau ajutorul specializat, atunci când acestea sunt necesare. Dar, în viața mea cotidiană, există puține lucruri care reușesc atât de repede să-mi schimbe starea interioară. Culmea: uneori îmi dă energie, uneori mă liniștește. Dar alteori face ceva ce nu am conștientizat până de curând: mă ajută să simt.
Mi-am dat seama de asta mai ales la festivaluri. Sunt momente în care stai în mijlocul câtorva zeci de mii de oameni, începe o melodie pe care ai ascultat-o poate de sute de ori și, fără un motiv aparent, corpul reacționează înaintea minți: piele de găină, energie, nod în gât, uneori lacrimi. Pur și simplu, senzația aceea greu de explicat că, pentru câteva minute, ești complet prezent.
Nu te gândești la mail-uri. Nu te gândești la ce ai de făcut luni. Nu te gândești dacă ceea ce simți este suficient de rațional, matur sau justificat. Pentru mine, acesta este unul dintre motivele pentru care muzica a devenit mai mult decât divertisment. Este și o formă de reglare emoțională, pentru că, mai ales ca bărbați, mulți dintre noi am fost educați să facem, să rezolvăm, să producem, să protejăm, să continuăm, însă mai puțin să simțim.
„Hai, treci peste.”
„Nu mai pune totul la suflet.”
„Fii bărbat.”
Așa că devenim uneori foarte competenți în a ne gestiona viața și surprinzător de neexperimentați în a ne recunoaște propria tristețe, iar corpul găsește alte modalități prin care să vorbească.
Fiecare dintre noi are ceva. La mine poate fi muzica.
Pentru altcineva este alergarea.
Pentru altcineva este sala.
Pentru altcineva este munca.
Pentru altcineva este credința.
Pentru altcineva sunt călătoriile.
Unii citesc.
Unii fac voluntariat.
Unii aleargă maratoane.
Unii își construiesc toată viața în jurul carierei.
Unii se roagă.
Unii au nevoie permanent de oameni în jur.
Alții dispar singuri în munți.
Privite din exterior, unele dintre aceste comportamente par pur și simplu pasiuni și, culmea, de multe ori chiar sunt.
Dar, prin psihologie, eu vă invit la o întrebare puțin mai incomodă/profundă: ce funcție are acel comportament în viața mea?
Pentru că rareori repetăm obsesiv ceva care nu ne oferă nimic psihologic în schimb. Cunosc oameni pentru care sportul nu înseamnă doar sănătate. Este locul în care se simt puternici, într-o perioadă în care restul vieții pare imposibil de controlat. Cunosc oameni pentru care munca nu este doar despre carieră. Este locul în care primesc validare, predictibilitate și sentimentul că sunt valoroși.
Cunosc oameni pentru care credința este spațiul în care reușesc să accepte lucrurile pe care nu le pot controla.
Și cunosc oameni pentru care alergarea pare să fie, cel puțin uneori, o conversație foarte lungă cu ei înșiși.
Nu cred că un om ajunge întâmplător să alerge zece maratoane.
Dar nici nu cred că trebuie să existe obligatoriu o traumă spectaculoasă, ascunsă în spatele fiecărui maraton. Poate exista bucurie, ambiție, nevoia de performanță, apartenență, sentimentul de control, descărcare psihologică și fizică, demonstrarea propriei valori sau simplul sentiment extraordinar de a descoperi că organismul poate face ceva ce mintea credea imposibil.
De cele mai multe ori, există mai multe explicații simultan. Și tocmai aici începe partea interesantă.
Problema nu este mecanismul. Problema apare când nu mai putem alege.
În psihologie, vorbim frecvent despre mecanisme de coping, definite ca fiind modalitățile prin care încercăm să facem față stresului, emoțiilor dificile, conflictelor sau situațiilor pe care nu le putem controla.
Unele sunt foarte sănătoase: sportul, conectarea cu ceilalți, umorul, muzica, scrisul, credința.
Uneori chiar și distragerea atenției poate fi sănătoasă. Nu toate emoțiile trebuie analizate până la epuizare, în momentul în care apar. Uneori ai nevoie doar să dormi, dar același comportament poate avea funcții foarte diferite. Poți merge la sală pentru că îți place. Sau pentru că, dacă ratezi un antrenament, începi să simți anxietate, vinovăție și senzația că pierzi controlul.
Poți munci mult, pentru că construiești ceva important. Sau pentru că este mai simplu să stai încă două ore la laptop, decât să mergi acasă și să porți conversația aceea dificilă cu partenerul tău.
Diferența este subtilă.
Nu întrebarea: „Fac prea mult sport?”, ci: „Mai pot alege să nu fac sport astăzi?”
Nu: „Muncesc prea mult?”, ci: „Ce simt dacă mă opresc?”
Cred că acesta este unul dintre cele mai bune teste ale unui mecanism de coping. Atât timp cât îl folosim noi, poate fi o resursă. Când începe el să ne folosească pe noi, merită să devenim curioși. Uneori nu fugim de durere. Fugim de liniște.
Avem tendința să credem că oamenii evită doar lucrurile neplăcute. Nu sunt atât de sigur. Uneori, evităm și liniștea. De ce? Pentru că liniștea lasă loc întrebărilor.
De aceea, este posibil ca cineva să aibă permanent căștile în urechi, trei proiecte în paralel, cinci întâlniri, sală seara și un weekend complet rezervat. Nu neapărat pentru că este foarte productiv. Poate că adevăratul beneficiu este faptul că nu rămâne niciodată singur cu propriile gânduri.
Societatea chiar recompensează unele dintre aceste mecanisme.
Un om dependent de muncă poate primi promovări.
Un om care își forțează corpul permanent poate primi admirație.
Un om care nu se oprește niciodată poate fi numit „disciplinat”.
Iar aici apare o capcană psihologică: faptul că un comportament este apreciat social nu înseamnă automat că este sănătos pentru persoana care îl practică. Eu îndrăznesc să îi spun că este un coping foarte elegant ambalat. Uneori poartă costum, iar alteori poartă pantofi de alergare.
Dar nici nu trebuie să transformăm totul în patologie. Cred că există și riscul opus. Să începem să psihologizăm fiecare lucru care ne place.
„Îți place să alergi? Sigur fugi de ceva.”
„Muncești mult? Sigur ai nevoie de validare.”
„Mergi des la festivaluri? Sigur compensezi ceva.”
Ar fi o psihologie destul de leneșă. Oamenii pot face lucruri pur și simplu pentru că le plac. Putem dansa pentru că iubim muzica. Putem alerga pentru că iubim alergarea. Putem munci mult pentru că uneori construim ceva care contează enorm pentru noi.
Importantă este flexibilitatea. Un mecanism sănătos ne extinde viața. Unul care începe să ne domine o îngustează. Concret, dacă sportul mă face mai prezent în relațiile mele, probabil îmi face bine. Dacă sportul mă „ajută” constant să fug de relațiile mele, ar trebui să îmi pun întrebări. Dacă munca îmi oferă sens și energie, e extraordinar. Dacă singurul loc în care mă simt valoros este munca, probabil problema nu mai este doar profesională.
Dacă muzica mă ajută să-mi accesez emoțiile, este o resursă fantastică. Dacă am nevoie permanent de zgomot pentru a nu mă întâlni niciodată cu mine însumi, poate merită să ascult și liniștea.
Ce faci atunci când viața devine greu de dus?
Poate că aceasta este întrebarea cu care aș rămâne.
Nu doar:
„Ce hobby-uri am?”
Ci:
„Unde mă duc psihologic atunci când îmi este greu?”
Mă duc în muncă? În sport? În mâncare? În telefon? În alcool? În muzică? În religie? În sex? În relații? În singurătate? În jocuri?
Și apoi încă o întrebare: „Ce primesc de acolo?” Posibil... control? Validare? Liniște? Adrenalină? Apartenență? Poate chiar permisiunea de a simți?
Eu cred că muzica îmi oferă exact asta din urmă. Îmi permite uneori să deschid o ușă pe care raționalitatea o ține foarte bine încuiată. Și poate de aceea mă fascinează atât de mult ce se întâmplă cu oamenii la concerte și festivaluri.
Corpurile încep să facă lucruri pe care oamenii serioși, responsabili și controlați nu le fac luni dimineața la birou: dansează, strigă, plâng, îmbrățișează necunoscuți, ridică mâinile în aer.
Pentru câteva ore, controlul cedează puțin. Și, paradoxal, poate tocmai atunci ne simțim cel mai mult noi înșine.
Poate că maturitatea emoțională nu înseamnă să renunțăm la mecanismele noastre de coping. Avem nevoie de ele. Viața ar fi greu de traversat fără ele. Înseamnă mai degrabă să ajungem să le cunoaștem. Să știm de ce alergăm, de ce muncim, de ce dansăm, de ce ne rugăm, de ce avem nevoie de oameni și de ce, uneori, avem nevoie să dispărem.
Pentru că există o diferență enormă între:
„Aleg să fac asta pentru că îmi face bine.”
și
„Trebuie să fac asta, pentru că nu știu ce s-ar întâmpla cu mine dacă m-aș opri.”
Poate că merită, din când în când, să ne întrebăm:
Care este mecanismul meu?
Ce încearcă să facă pentru mine?
Și, poate cel mai important:
Îl folosesc eu pe el sau a început el să mă folosească pe mine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.