Povestea românului prins între două lumi, ajuns poet de succes în Spania și care cucerește acum America Latină. Mihai Gane: „Dacă nu aș fi trăit lucrurile pe care le-am trăit, cred că nu aș fi putut să fiu poet și nu aș fi descoperit poezia care este în mine”

Scriitorul Mihai Gane. Foto: Facebook/Mihai Gane

Un român plecat din satul Lerești din județul Argeș a ajuns un scriitor de succes la Madrid și în mare parte din America Latină. Pare un titlul SF, dar e o realitate. Mihai Gane, cunoscut în de spaniolii care îi citesc poeziile drept „Miguel”, este unul din copiii de emigranți români care au căutat o viață mai bună în străinătate. Asta l-a ajutat pe tânărul Mihai să descopere poezia din el care aștepta să fie descoperită, aș cum el însuși povestește într-un interviu pentru Republica.

Mihai scrie mult despre viața de copil al unor emigranți, iar poezia sa, adaptată rețelelor sociale și generației Z, vorbește despre cum este să rămâi prins între două lumi. De aceea are succes în Spania și în mai țări din America Latină, unde fenomenul copiilor crescuți fără părinți e unul similar cu cel de la noi, după cum se arată și într-un reportaj al Știrilor ProTV.

„Nu mi-a plăcut niciodată să memorez o poezie și sunt poet. Adică nici poeziile mele nu le știu pe de rost. Cred că nu are niciun sens memorarea asta a poeziilor, pentru că atunci când faci asta, o spui ca și cum ai spune „Tatăl Nostru”, dar habar nu ai despre ce e vorba în rugăciune”, declară Mihai Gane. Mihai citește Ana Blandiana și Tatiana Țîbuleac, iar în viitorul apropiat cărțile lui vor fi traduse și în limba română. Mihai mai spune că sistemul cultural românesc are nevoie de mai multă expunere internațională și de o revindicare a personajelor care au făcut parte din istoria universală culturală.

- Dacă ai fi unul din oamenii care îți cumpără cărțile și te citesc, cum l-ai descrie pe Mihai Gane?

Cred că imaginea mentală pe care eu mi-aș face-o despre autor ar fi una de apropiere. Adică eu l-aș simți ca pe o persoană apropiată, o persoană sentimentală, o persoană cu capacitatea de a raționaliza anumite sentimente. Cred că aș aprecia limbajul direct și în același timp scurt. Adică l-aș aprecia pe acest autor pentru că nu ar umple niciodată pagini cu lucruri care nu le-ar simți sau le-ar gândi.

- Știu că te simți foarte legat de locurile natale, de satul de la Lerești, de unde ai emigrat și despre zona unde a copilărit. Ne poți descrie această legătură?

Da, pentru mine, Lerești este un loc unde găsesc capacitatea de a mă odihni foarte bine. Este un fel de de refugiu într-un într-un munte. Regăsesc multe amintiri acolo, regăsesc multe mirosuri pe care le identific cu trecutul meu. Regăsesc multe persoane dragi și în același timp și multe persoane iubite. Cred că Lerești îmi provocă o pace aparte, mai ales tot ceea ce este legat de natură, care este foarte vie în sat. În același timp, îmi place și regăsirea asta cu tradițiile, pe care pe care o simt acolo și de care, aici, în Spania, nu am parte.

În sat îmi regăsesc familia și simt, cum să zic, sentimentul ăsta de a aparține de un loc. Există un cuvânt foarte frumos în limba română care se numește „acasă”. Cred că acasă pot fi foarte multe persoane, pot fi foarte multe senzații. Acolo este un dar foarte mare, pentru că până la urmă mereu vei avea un pat unde să te întorci, în caz că patul tău prezent nu este, să zic așa, la înălțimea așteptărilor tale.

- Deci, oriunde te-ai duce în lumea asta, putem spune că Lerești este acel „acasă” pentru tine?

Da, categoric. Mereu încerc, la anumite evenimente unde sunt invitat, să le prezint sau să le vorbesc cititorilor mei despre ceea ce înseamnă satul meu pentru mine. Încerc să-i aduc puțin în tot ceea ce eu am trăit și trăiesc încă în în Lerești. Încerc să transmit mesajul că mă mândresc cu locul în care m-am născut.

- Cum se vede situația politică și socială a României, de acolo, din Spania? Ce e bine și ce e rău?

Cred că România este încă pe drum și cred că nu a ajuns la destinația la care mare parte a populației vrea ca țara să ajungă. Cred că mai avem câțiva ani buni de parcurs pe acest drum pentru a reuși să găsim tot ceea ce ne propunem. Am descoperit că timpul ne ajută, pentru că lucrurile, să zic așa, simt că au evolutat în mare parte.

Sunt plecat de 20 de ani din România și diferențele se pot vedea un pic de la an la an sau de la doi sa doi ani. Dacă stau doi sau trei ani în Spania și mă întorc după doi ani în România pot vedea anumite diferențe. Cred că noi, românii, suntem oameni foarte darnici, iar asta ne face să ne diferențiem de multe alte societăți. Cred că este cadoul principal pe care noi îl avem de oferit lumii. În același timp, suntem oameni foarte, foarte muncitori. Asta am putut să o descopăr și eu în timp, nu numai prin intermediul familiei mele, dar și prin prieteni.

În ceea ce privește clasa politică, cred că este nevoie de o transformare, dar transformarea pe care o va acorda doar timpul, pentru că sunt anumite persoane care sunt acolo de foarte mult timp și nu vor pleca niciodată din funcțiile lor. Anumite structuri statale și mecanisme nu funcționează cum trebuie. Ele funcționează cumva, da nu au evoluat, au rămas undeva în aceleași criterii ca acum 30 sau chiar 40 de ani.

Societatea s-a schimbat foarte mult, dar simt că o parte din clasa politică din România, care are foarte multă putere, nu s-a schimbat și a rămas în același loc. Și mă doare lucrul ăsta, pentru că simt că se bagă anumite bețe în roate, cum să zice în limbajul popular, care nu sunt necesare pentru pentru noi. Ce se întâmplă acum în România este asemănător cu situația în care tu vezi o persoană lovită și, în loc să o ajuți, tu o lovești și mai mult.

- Cum e să ajungi vedetă literară în America Latină și cum e să ai succes ca scriitor?

Păi… cred că succesul este să poți trăi din scriitură în ziua de astăzi. Dacă reușești să trăiești doar din munca ta, și subliniez „doar”, să-ți plătești facturile și să ajungi la sfârșit de lună ok din punct de vedere finaciar, cred că ăsta e cel mai mare succes literal pe care îl poți avea în prezent.

Sunt foarte puțini autori care trăiesc din vânzarea cărților sau din evenimente literare. Chiar dacă locuiesc în Spania, unde societatea citește foarte mult, mult mai mult decânt în România, simt pe pielea mea că este foarte greu să reușești să te menții din cărți.

Se spune că undeva între 5% și 10% din toți autorii care publică în Spania pot pot trăi doar din cărți, asta având în vedere că se publică undeva la 80.000 de de titluri pe an. Iar pentru mine, succesul înseamnă să faci parte din cei 5% sau 10%.

În același timp, în tot ceea ce privește prezența mea ca scriitor în America Latină, credcă este ceva care mă buură foarte mult. Este un privilegiu să mă duc acolo, la târgurile de cărți, la evenimente literare, să fac parte dintr-un poster mare cu foarte multe fețe literare cunoscute. Pentru mine este o bucurie și o mândrie acest lucru. Și, în același timp, să găsesc multă iubire în publicul din Columbia, din Ecuador, din Mexic sau din Argentina este un sentiment greu de descris, pentru că persoanele care mă apreciază sunt persoane care s-au format într-o cultură total diferită de cultura în care eu m-am format și trăiesc într-o societate total diferită de cea în care trăiesc eu, chiar dacă vorbim aceeași limbă.

- Ce spui generației tinere prin poezia ta?

Păi aș spune că poezia mea a fost mereu în pas cu timpurile pe care eu le-am trăit. Am început să public cărți undeva acum 8 ani, dar scriu pentru public, să zic așa, de 12 - 13 ani.

Sunt poezii pe care le găsești mai ales în prima mea carte, care fac parte dintr-o primă etapă, să zic așa, de recunoaștere a ce sunt eu, a ce fac eu, a sentimentelor, emoțiilor pe care le trăiam în acel moment. Următoarele cărți au parcurs același drum vital pe care îl parcurg și eu. Așa că generației Z îi pot spune că în cărțile mele pot găsi multe răspunsuri la întrebările pe care și le vor pune și pe care le vor primi din partea societății în care trăiesc.

Adică ăsta a fost unul dintre principalele mele obiective, ca tot ce am făcut eu să se regăsească în toate, în toate cuvintele mele, în mai mică sau mai mare măsură. În același timp, îi îndrum pe tineri să se apropie de cărți și de literatură, pentru că pot găsi și pot trăi lumea altfel, mult mai bine decât decât o fac acum.

- Cum se poate conecta tehnologia cu lumea literară, într-un timp în care pare că nu mai avem timp de nimic și atenția noastră e foarte scurtă vizavi de aproape orice?

Da, este foarte complicat, pentru că până la urmă cred că depinde de voința fiecăruia și de, să zic așa, necesitățile și de curiozitățile pe care fiecare le avem asupra asupra lumii în care trăim. Eu, unul, cred că-mi fac munca cât de bine știu, în sensul că încerc să îmi adaptez limbajul la rețele sociale, adică am public și postez multe poezii în mai multe forme, atât video, cât și versuri mai scurt.

De asemenea, încerc să folosesc și noile utilități pe care le prezintă rețelele sociale și să le adaptez muncii mele. Adică vreau să fiu în în trend cu comunitatea. Pentru mine rețele de socializare funcționează ca un fel de fereastră prin care posibilii cititori se uită înainte de a intra într-o librărie, adică de a de a deschide o ușă, de a lua o carte de-a mea și de a o cumpăra.

Sunt foarte mulți scriitori pe rețelele sociale care publică munca lor gratis, care-și oferă conținut în continuu, chiar dacă nu este vorba de un conținut literar, ci de un conținut de opinie sau un conținut social.

- Ce îi trebuie unui tânăr din România să se apuce să scrie?

Cred că nimic, pentru că noi, românii, suntem un popor de poeți și avem tot ceea ce este necesar pentru a pentru a fi poeți. Adică mă refer la faptul că aem o clasă politico-socială care pare a fi mereu într-un război subtil.

Toți am trăit sau majoritatea dintre noi am trăit lângă niște bunici care au fost foarte puțin timp la școală, dar în compania cărora ne-am simțit foarte bine și foarte protejați.

În același timp, am trăit lângă niște părinți care au fost și sunt încă foarte influențați de epoca comunistă și de tot ceea ce a însemnat anii de după Revoluția din Decembrie 1989. Cred că nu mai avem nevoie de mai mulți factori ca să fim puțin poeți. Așa că singurul lucru pe care aș putea să i-l transmitunui tânăr este frumusețea de a scrie. Cred că de atât are nevoie, doar să se așeze undeva și să ia o foaie de hârtie sau, de ce nu, un telefon, și să scrie.

- Cu ce ai rămas după sistemul educațional românesc, cum se face educație în alte țări și cât de importantă e autoeducarea?

Nu mi-a plăcut niciodată să memorez o poezie și sunt poet. Adică nici poeziile mele nu le știu pe de rost. Cred că 97% din ele nu le știu să le recit pe dinafară. Cred că nu are niciun sens memorarea asta a poeziilor, pentru că o spui ca și cum ai spune „Tatăl Nostru”, dar habar nu ai despre ce e vorba în rugăciune.

Cu ce am rămas eu din sistemul educațional românesc? Păi mi-a dat foarte multă capacitate de a munci, spre deosebire de sistemul de aici din Spania. În România aveam foarte multe teme, aveam foarte multe culegeri, foarte multe caiete, multe cărți. În schimb, aici, în Spania, nu se întâmplă așa. Ai teme, normal că ai, dar nu în fiecare zi, nu în cantitatea în care erau în România, nu în în vacanțe. Așa că, cred că munca asta continuă, sacrificiul ăsta continuu le-am căptătat de pe urma școlii din România.

Dacă ai putea schimba un lucru la sistemul educațional din România, care ar fi acela? Păi l-aș actualiza, să zic așa, ca o actualizare de Windows. I-aș invita pe pe profesori să descopere noi metode și noi formule de a vorbi cu elevii, de a le prezenta anumite lecții.

Când mă duc în România, majoritatea timpului o petrec la țară, în compania familiei mele. Și am câțiva veri care fac parte din sistemul educațional din România și am putut să văd că ei au aceleași mecanisme de învățătură pe care le-am avut și eu, ceea ce n-are niciun sens, pentru că acum trăim într-o altă lume, total diferită.

Așa că aș invita profesorii să fie un pic mai mai curioși cu munca lor și un pic mai actualizați și să invite elevii să descopere sau să învețe o anumită materie, un anumit subiect, printr-o altă viziune. Cred că acest lucru este mult mai important decât să deschizi direct un manual și să înveți pe de rost toată lecția care e acolo, pentru că peste câțiva ani o să uiți și nu-ți mai aduci aminte de nimic.

Dar în același timp vreau să nu uităm faptul că sunt foarte mulți elevi foarte buni în România. Avem foarte mulți olimpici și foarte mulți elevi care doră să învețe și o capacitate extraordinară de a face acest lucru, ceea ce mă face să mă și bucur foarte mult.

- Crezi că mai erai poetul care ești azi fără povestea din spate: copil cu părinți plecați peste hotare și crescut de bunici?

Sincer să fiu, nu. Dacă nu aș fi trăit lucrurile pe care le-am trăit, cred că nu aș fi putut să fiu poet și nu aș fi descoperit poezia care este în mine, de fapt.

Nu aș fi fost curios să descopăr un mecanism care să mă facă pe mine să să-mi dau răspunsuri la anumite întrebări, care să mă facă să mă simt un pic mai puțin singur.

Da… nu aș fi avut sensibilitatea asta pentru lucrurile care mă afectează în mai mică sau mai mare parte. Nu aș fi privit lumea cu ochii atenți, să zic așa, cu care cu care o privesc acum. Nu aș fi găsit versurile care mă înconjoară și care ne înconjoară pe toți și mi-ar fi fost foarte greu, pentru că nu aș fi avut viziunea asta poetică. Etapa din România a fost o etapă foarte importantă pentru mine, cred că la fel de importantă ca primii ani din Spania, cu tot ce înseamnă, adică o ciocnire de societăți, o ciocnire de culturi.

Fără lucrurile astea nu cred că aș fi scris niciodată, nu că nu aș fi fost poet, pentru că eu cred că poetul se naște în mare parte, după aia se formează și se construiește cu timpul. Dar cred că nu aș fi avut curiozitatea asta pentru poezie.

- Cine te-a pus pe drumul ăsta al scrisului, pe lângă profesorul tău de literatură pe care părinții tăi îl plăteau să te învețe limba spaniolă, în particular, când ai venit la Madrid?

Au fost mai multe trăiri, să zic așa, dar nu o identitate cum o are Rafel, spre exemplu. Când eram în România aveam foarte multă curiozitate vizavi de tot ceea ce este legat pe cărți, în sensul că îmi aduc aminte că eram prin clasa a III-a și veneau la școală niște domni și ne vindeau niște cărți ilustrate cu o grămadă de povesti, precum Scufița Roșie sau Colț Alb. Îmi plăcea să le am pe toate în colecție, să le știu că sunt acolo, că sunt ale mele. Cred că primul lucru pe care l-am avut, prima mea posesie, să zic așa, doar a mea, a fost o carte. După a fost o minge și apoi o bicicletă. Nu aveam nevoie de mai mult. Atunci s-a descoperit o lume nouă pentru mine, cu exemplare alea, pe care, de fapt, încă le mai le mai păstrez în România.

Când am venit aici, în Spania, am descoperit concursuri de poezie la care m-am înscris. De fapt, la liceu am descoperit câțiva autori care mă atragerau foarte mult pentru că reușeam să îi înțeleg, chiar dacă nu pe deplin. Așa că făceam mai mult efort ca să înțeleg despre ceea ce vorbesc ei și ceea ce reprezentau prin pozia lor.

Și, într-un fel, mereu am fost pasionat de tot ce este legat de gândire, de filozofie, de explicațiile astea de care de multe ori lumea are nevoie pentru a pentru a se dezvolta.

- Ce autori român de literatură prferi să citești?

Am anumite anumite scriitoare pe care le citesc cu mare drag, cum este Ana Blandiana, cum este Svetlana Cârstean, Tatiana Țîbuleac. Sunt persoane a căror muncă îmi place foarte mult. Iar în ceea ce privește literatura universată, primul poet de care m-am lovit cu mare drag și nu au mai făcut-o de atunci, este Walter Whitman. Acum citesc altceva, am alte curiozități în ceea ce înseamnă literatura. Sunt mult mai atras de contemporan.

- Când vom vedea în librăriile din România vreuna din cărțile tale tradusă în limba română?

Suntem în discuții momentan cu o editură care și-a dat interesul. Nu este una dintre cele mai mari edituri din România, dar este un proiect foarte ambițios. Așa că, să vedem la ce ajungem, căci propunerile pe care le-am primit de-a lungul anilor nu s-au concretizat. Dar se pare că acum au avansat discuțiile, înă nu pot să spun acum vreo dată concretă.

- Ce îi lipsește sistemului cultural românesc să spargă normele și să devină atractiv pentru piața externă?

Păi, presupun că mai multă expunere internațională. Nu știu care să fie mecanismele, dar cred că ar fi ok mai multă expunere internațională, măcar să le arăți oamenilor piața culturală din România.

Personaje avem, pentru că sunt foarte mulți scriitori, muzicieni, artiști plastici care sunt foarte recunoscuți și cunoscuți în lume. Dar cred că ar trebui o revindicare a personajelor care au făcut parte din istoria universală culturală, dar, în același timp, și o recunoaștere pentru personajele actuale, pentru că sunt mulți scriitori, mulți artiști în multe țări, nu numai în România, care sunt imigranți și care lucrează și au posturi foarte interesante, dar de care nu știe nimeni.

- Ce i-ai spune unui tânăr care nu are șansa să ajungă la părinții lui, acolo în străinătate unde ei muncesc, și rămâne acasă crescut de rude, cu anxietățile sale și starea de singurătate. Cum să iasă acel copil din această bulă?

Da, sincer, nu știu. Este foarte greu, pentru că depinde de fiecare caz concret, până la urmă. Cred că l-aș îndruma să continue să învețe, să aibă curiozitate asupra materiilor, să nu se lasă de școală. Cred că ar fi foarte bine să se țină de muncă, pentru că școala este ca un loc de muncă pentru un elev care vrea să se formeze pe un anumit domeniu.

Există situații în care unii tineri cad în tentația pe care ți-o dau banii pe care îi primești de la părinți plecați în străinătate și apoi zic în multe cazuri: „ok, am bani, dar nu plătesc chirie pentru că nu e nevoie, că e apartamentul alor mei. Eu doar trebuie să-mi cumpăr de mâncare, dar îmi face bunica, așa că am bani să ies și să îi cheltui pe știu eu ce”. cred că nu ar fi bine să cadă în prada asta, deoarece este una foarte periculoasă. Ar fi bine ca acești tineri să se țină de școală, că acest lucru e necesar.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Povestea românului prins între două lumi, ajuns poet de succes în Spania și care cucerește acum America Latină. Mihai Gane: „Dacă nu aș fi trăit lucrurile pe care le-am trăit, cred că nu aș fi putut să fiu poet și nu aș fi descoperit poezia care este în mine”

Francezii deschid cea mai mare „Ambasadă Brâncuși” în Paris, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului de deschidere care va reuni peste 1.500 de personalități

Matematica binelui pentru o familie de agricultori români care a înțeles din timp valoarea pământului: „De fiecare dată când unul dintre noi vede legume la magazin cu eticheta Ferma Mirică, face poze și le pune pe grupul de familie”

A doua tinerețe a unui rocker sălbatic | Dan Byron, „În oraș cu Florin Negruțiu”: „La un moment dat, o puștoaică ne-a zis că a auzit de noi de la bunica sa”

Prima experiență „halucinantă” a unui sibian strămutat la București: „La Unirii, s-a produs ceva inimaginabil - a început să mă lovească cu plasele, crezând ca vreau să i le fur”. Cristi Avram, manager cultural, la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu”