Foto: KateU / Alamy / Alamy / Profimedia
Numele meu este Irina Vlad și am învățat să iubesc România hoinărind. Alături de partenerul meu am ales să călătorim ca expați în cât mai multe țări din lume. În total, am trăit în 10 țări din Europa și mai ales din Asia. Dar întotdeauna mă întorc în România, dacă nu fizic, măcar spiritual. Dar nu despre asta este povestea mea.....
Am simțit că e tare important să înțeleg ce se întâmplă dincolo de plaiul mioritic, și nu doar ca turist. Am simțit că este esențial să trăiesc în mijlocul unor culturi diferite, că poate, astfel, mă voi înțelege mai bine pe mine însămi. Din când în când îmi găsesc locul într-una dintre aceste țări exotice cu plaje izolate, nisip fin și vreme caldă pe tot parcursul anului.
În sufletul meu, pot să recunosc acum, cred că la rându-mi (ca mulți alții) aveam un oareșce complex de inferioritate că sunt româncă, că atunci când trebuie să mă prezint unui străin (mai ales din vest) trebuie să îi spun că sunt din ....România. Iar el sau ea ar fi afișat un zâmbet fals cu gândul la ideea de est european, care vorbește un fel de rusă, este cunoscut prin muncile fizice și ar fi zis...ahh, România!
Un timp, am trăit la Milano, unde am urmat niște cursuri de specializare. Acolo a fost primul moment în care vorbind italiana (cu accent românesc, ce-i drept) am simțit că sunt privită de sus în jos. Și așa am decis ca atunci când ies în oraș la un magazin sau restaurant mai bine vorbesc engleza, întrucât astfel sunt tratată ca orice altă persoană. Trăind această discriminare, dacă vreți, dar și dorința de a vedea cum e viața dincolo de Europa, am decis să ne îndreptăm spre Orientul Îndepărtat și așa am ajuns să locuim pe rând în Malaezia, Singapore, Thailanda, Filipine, Indonezia, Hong Kong, etc..
Asia pentru români este altceva. Altă lume. Totul este fascinant pentru că totul este nou, nemaivăzut, nemaiîntâlnit. Trecu timpul și parcă nu ne mai săturam să tot descoperim lucruri noi. Numai că, la un moment dat, atenția noastră s-a îndreptat și către o altă direcție. Am început să observăm compartamentul oamenilor și nu neapărat al localnicilor, ci al vest-europenilor care locuiau în aceste țări asiatice sau care veneau aici ca turiști. Norvegieni, suedezi, germani, francezi, englezi, etc.
Și așa mi s-a spulberat, la un moment dat, pe o insulă de surferi din Filipine, mitul „corectitudinii germanilor”. Am vazut nemți care conduceau în stare de ebrietate, după câteva beri bune. O făceau pentru că nu avea cine să-i tragă la răspundere. Să te naști într-o țară ca Germania nu-ți impune automat și mustrări de conștiință. Sau cel puțin ele nu se aplică și-n Filipine.
Apoi, pe o altă insulă, în aceeași țară, un englez băut bine a omorât un om într-un accident de mașină, pentru că a adormit la volan. Acel om, culmea, era polițist la el în țară. L-a costat 10.000 de dolari ca să se facă totul uitat. Atât valorează viața unui om în țările sărace…
Am văzut francezi care ștergeau farfuria cu dumicați de pâine de ziceai că nu mai urmează ziua de mâine. Și am văzut români care-i priveau cu nedumerire, pe principiul: cum, aceștia nu-s francezii ăia sofisticați, care știu cu ce vin se asociază nu știu ce mâncare?
Și așa am realizat, în sfârșit, că noi, românii, trăim un miraj în raport cu străinii. Ni se pare că dacă am fi ca ei, toate problemele noastre s-ar rezolva într-un mod magic. Iar de multe ori acest mod de gândire ne blochează acțiunile, ne ține pe loc, ne taie curajul și ne răpește șansa de a evolua, atât ca țară, cât și la nivel individual.
Și apoi apare întrebarea, cine sunt de fapt oamenii aceștia pe care tot încercăm să-i imităm? Nu cumva e o iluzie ceea ce ni se întâmplă? Nu există perfecțiune nicăieri, iar când înțelegi că nu e nimic de imitat, că nu ești cu nimic mai prejos, începi să vezi România cu alți ochi. Începi să înțelegi că ești valoros ca român, la fel de valoros ca orice alt om dintr-o țară vestică.
Aceasta a fost marea mea descoperire, după peregrinări lungi în țări străine. Atunci am decis ca nu vreau să rămână doar o descoprire, ci vreau să contribui la schimbarea brand-ului numit România. Să-i ajut pe români să se simtă mereu la egalitate cu orice vestic cu care comunică în engleză. Așa am început să fac traininguri cu români, să-i ajut să devină încrezători în engleză, să aibă atitudine de învingători, să scape de complexele românești și cam tot ce ține de o comunicare de succes în mediul profesional.
Cei mai mulți dintre noi devenim sensibili când vine vorba de România și de faptul că suntem români. Există un trend în ultimii ani, mulți, din păcate, de a vorbi despre români și România în sensul peiorativ, iar această atitudine se răsfrânge și asupra mediului profesional, dar mai ales asupra identității noastre personale și naționale. Această atitudine ne-a făcut să creăm un adevărat cult privind viața în străinatate, să credem că acolo totul este perfect, că nu există probleme, că oamenii sunt altfel, că sistemul merge ca uns și că nouă nu ne rămâne nimic de făcut decât să fim ca ei, ca „străinii".
Trăim un fel de miraj ciudat cu ce ne imaginăm noi că este străinătatea, și în loc să ne trăim identitatea noastră românească încercăm să încăpem, ca într-un pat al lui Procust, în niște forme prin care să fim „ca afară".
Avem mentalitatea că tot ce e românesc e greșit, că trebuie să fugim cât mai tare și cât mai departe, dar din păcate această fugă ne-a îndepărtat tocmai de noi înșine, ne-a răpit libertatea și a înăbușit dorința de explorare, de căutare și asta ne face să devenim din ce în ce mai puțin creativi.
Tocmai de aceea am simțit că trebuie să contribui și eu cumva la stima de sine a românilor. Iar acum trainuiesc diverși oameni care au nevoie să comunice în engleză cu străini din Occident, dar care nu stăpânesc limba foarte bine. Iar eu îi învăț cum folosească engleza pe care o au deja, dar cu mai multă încredere de sine, prin stăpânirea limbajului non-verbal, îi învăț să aibă atitudine de învingători chiar și atunci când engleza lor nu e chiar la nivelul la care ei și-ar dori să fie.
Am simțit că există o reală nevoie a românilor să-și schimbe modul în care comunică cu vesticii, să nu mai fie unul bazat pe frică și pe rușine, ci dimpotrivă.
Îmi doresc ca într-o zi să ajungem să fim mândri de noi, de lucrurile la care suntem buni, și astfel să creștem împreună, ca indivizi, ca țară. Să descoperim că nu e nimic în neregulă cu a fi din România și că nu ești cu nimic mai prejos decât nimeni altcineva. Să învățăm să ne respectăm și să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și cu rele. Atunci totul se va schimba.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Toate aspectele de sus se rezolva cu educatie si mai putin cu limba engleza. Acest lucru inseamna ca atunci cand ai un popor educat si nu analfabet functional ai o astfel de reputatie. Si cred ca dupa aceea o limba engleza vorbita corect si frumos, precum si alte limbi pentru ca engleza nu mai este suficienta va face o diferenta si mai mare in perceptie si in final in reputatie.