Foto: Getty Images
Nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu ar avea o semnificație aparte aplauzele îndelungate de care s-a bucurat președintele Italiei, marți seara, la premiera teatrului liric Scala din Milano. Nu doar îndelungi aplauze, ci și mulți „Bis!” s-au auzit dinspre public. Un „Bis!” ține, de regulă, de o prestație artistică, dar în cazul dat e mult mai mult. Se cere un „Bis!” politic, lucru rar în istoria Republicii Italiene.
Mandatul președintelui Sergio Mattarella expiră în februarie. Echilibrului personal al acestui șef de stat i se atribuie mult din gestionarea cu succes a crizei COVID: toți analiștii sunt de acord că a vegheat pentru ca nimeni să nu iasă din rând pe cât posibil; și mai ales că a reușit într-o misiune grea: instalarea cu succes a cabinetului Mario Draghi. Șeful guvernului, la rândul său, este al doilea om căruia i se datorează mult din speranța de reintrare în normalitate. În perioada cabinetului anterior, Conte, era un du-te vino continuu, obsesiv, redundant, pe toate canalele tv de miniștri și reprezentanți guvernamentali; care prezență nu făcea decât să crească confuzia și anxietatea generală. Ba chiar însuși fostul premier ținea conferințe de presă la miezul nopții pentru a anunța măsuri care se puteau foarte bine anunța și a doua zi.
Odată cu intrarea în pâine a noului cabinet, Mario Draghi a instituit o regulă pe care nimeni nu o încalcă: niciun reprezentant al guvernului nu apare la tv decât atunci când are de comunicat ceva foarte important și, mai ales, care privește ceva ce s-a făcut, nu anunțuri de bune intenții și păreri pe te miri ce teme fără legătură cu portofoliul. Premierul Mario Draghi însuși a avut apariții la tv cât pot fi numărate pe degete, multe dintre ele fiind cu ocazia prezenței publice la câteva evenimente și nu conferințe de presă.
Nimeni nu întelege exact de unde îi vine șefului guvernului, apolitic, puterea cu care reușește să controleze strâns un guvern politic pestriț. Dar e un fapt real că premierul a reușit, cumva miraculos, să domesticească o mână de partide antagoniste reprezentate în guvern, stânga și dreapta la un loc - un singur partid parlamentar, mic, a ales să rămână în opozitie. A fost numit, la momentul votului în parlament, un guvern pentru o situație excepțională. Situații excepționale, soluții excepționale. Dar care, în mai puțin de un an de cand a preluat mandatul, a reușit, grație acestei puteri uimitoare și rar întâlnite, lucruri pe care nimeni nu le poate contesta:
- controlul pandemiei aproape exemplar, fără opinteli și răzgândiri; actualmente Italia are a doua rată de vaccinare din Europa, după Spania, și una dintre cele mai scăzute rate de contagiere. S-a apelat la măsuri treptate, la reglaje fine, monitorizare atentă a situației, fără să se ia în calcul obligativitatea legală a vaccinării: restricțiile intră și ies în vigoare în funcție de cifre și nu în funcție de calcule politice, vaccinarea sau, alternativ, testarea permanentă, pentru a putea accede practic oriunde. Este printre primele țări unde a intrat in vigoare, însă, covid pass –ul
- indicatorii macroeconomici de creștere înregistrați sunt peste cele mai optimiste așteptări, iar asta este tot o consecință indirectă a disciplinei de acțiune în contextul pandemiei
- ultima dar nu cea din urmă chestiune, de mult nu se văzuse în Italia un așa consens de opinii pentru doi oameni politici – președintele Mattarella și premierul Draghi. Lăsase în urmă o imagine șifonată predecesorul actualului președinte, Giorgio Napolitano, care împreună cu liderii de la Bruxelles a determinat ca fostul premier Silvio Berlusconi să fie scos din cărți.
Dincolo de capetele de acuzare oficiale, percepția generală a fost că Berlusconi era un personaj prea greu de controlat în opoziția sa asupra unor măsuri de austeritate dure, așa cum le dorea Europa. Adevărat sau nu, o va dovedi doar istoria. Dar e un fapt ca cel ce i-a luat atunci locul, Mario Monti, mult mai agreat în capitala UE, avea să decidă cele mai austere politici publice din ultimele decenii. Pe acest fond au crescut apoi partidele mai noi sau mai vechi ”antisistem” sau ”suveraniste”. Pe care pandemia avea să le găsească la butoane, mai mult sau mai puțin. Și pe care mandatul lui Mattarella și, mai nou, al lui Draghi, par să le împingă definitiv afară de pe scenă.
- un capitol la fel de nou scrie și Mario Draghi, personaj complet atipic: dacă Mario Monti era contestat de toată lumea dar dorit acolo sus, Draghi este și dorit acolo sus dar și jos, acolo de unde se duce greul situației. Ba chiar de sindicate: nu mai departe de zilele astea, liderul celui mai mare sindicat CIGL, Maurizio Landini, a spus că ipoteza unei greve generale - despre care discută marile confederatii sindicale, deocamdată rămasă încă netranșată definitiv - nu este împotriva sefului guvernului, ci împotriva partidelor din guvern care îl sabotează pe șeful guvernului în încercarea de a face mai echitabil sistemul fiscal.
De unde îi vine puterea acestui om, se întreabă multă lume, iar răspunsurile nu pot fi decât parțiale. Dincolo de prestigiul incontestabil ca ”omul care a salvat moneda euro” prin metoda whatever it takes în calitate de șef al BCE în cel mai critic moment din istoria monedei unice, i se recunosc o serie de calități umane rare în lumea de azi: un acut simț al datoriei și al lucrului bine făcut și dus la capăt în timpul stabilit; un simț al datoriei față de ceea ce consideră o misiune, la o vârstă la care majoritatea oamenilor preferă să își plimbe nepoții cu bicicleta, fără alte bătăi de cap.
Se mai adaugă și slăbiciunea celorlalți: fiecare dintre partidele importante e în stare de relativă dezordine, de căutări, erau deja în lipsă de soluții dar pandemia a ridicat haosul politic la puteri exponențiale. Legea electorală nu permite formarea de guverne cu largă majoritate, nu există condiții pentru modificarea ei acum și nici nimeni nu are chef de alegeri anticipate, firește. Iar cele la termen ar trebui convocate abia în 2023.
Ceea ce nu împiedică respectivele partide să încerce imposibililul, adică să scape de Draghi fără a se murdări pe mâini. De ce? Ca să poată da drumul robinetului electoral înainte de viitoarele alegeri. Cum? Promovându-l. Adică propunându-l candidat la președinție. În Italia, republică parlamentară, președintele are puteri limitate, mai mult de reprezentare, mai mici decât în România, și este ales de parlament printr-o procedură destul de complicată. Iar momentul alegerii ar trebui să fie undeva în februarie anul următor – niciodată nu trebuie excluse surprizele în politica italiană, unde fantezia bate uneori și Constituția.
Nu e clar dacă cineva l-o fi întrebat și pe cel direct interesat dacă îl poate interesa oferta, nici el nu s-a exprimat pentru că, e evident, o non temă. Iar în acest context se insereaza acele „Bis! Bis! adresate marți seara la premiera operei verdiene Macbeth la Scala din Milano de către public - persoane în general importante, cu greu se poate găsi un bilet la un astfel de eveniment.
Nici Mattarella nu a inclinat deloc balanța până acum. Cine vrea să-l vadă afară din joc dă pe surse că nu vrea să mai continue, pentru că ar fi cam în vârstă și nu mai poate (Napolitano era mai în vâstă și putea...). Ba chiar, ca sa crească și mai mult confuzia, există un grup important care îi alimentează lui Silvio Berlusconi visul de a deveni președinte al republicii. Asta după ce nu mai era bun de președinte al Consiliului de miniștri. În orice caz, e bun ca Highlander, dacă acesta s-ar alege prin vointă divină. Anul trecut au fost mari emoții legate de sănătatea sa în urma complicațiilor post covid.
În ziare scapă uneori printre rânduri ideea că situatia cea mai responsabilă în context, ideală, ar fi ca acest tandem, Mattarella-Draghi, să continue, prin cenușa imperiilor de partid. Nu e clar cum, în cazul lui Mario Draghi, pentru că ar trebui să candideze și nu cultivă – deocamdată - simpatii politice care să ducă cu gândul la o viitoare candidatură.
Nici măcar la premiera de la Teatro Scala nu a fost prezent șeful guvernului, probabil pe principiul ”e suficient președintele, ce sa mai caut și eu”. Preferă întotdeauna să rămână în plan secundar, nu îi plac scenele deschise. A fost educat într-un colegiu catolic iezuit, de unde se spune că a deprins arta compromisului posibil și statul departe de flashuri și reflectoare. Iar în colegiu a ajuns într-un context de familie tragic: el și sora sa fuseseră adoptați de familia unei mătuși după ce au rămas orfani de ambii părinți.
Nu demult a fost fotografiat cu soția la rând la vaccin, având, la moment, conform categoriei de vârstă, dreptul la câte o doză din controversatul Astra Zeneca, la fel ca toți ceilalți de la rând. În acel moment, dozele vaccinurilor cu RNA erau repartizate persoanelor mai tinere.
Foto: oggi.it
Dar cine l-a urmărit în timp, și eu, printre multi alții, cine știe din ce stranie intuiție, își amintește un moment care spune extrem de multe: de cele mai multe ori când venea revinerea de la Bruxelles și ateriza la Roma, îl aștepta soția și mergeau la cumpărături împreună. Nu la golf, nu pe pârtia de ski, nu la piramide, am putea zice, malițioși sau nici măcar.
Și fiindcă veni vorba, un corolar despre aceeași putere de a face lucrurile posibile, în locul unei justificări perpetue a eșecului. Soprana Anna Netrebko – în rolul principal în noua montare a operei Macbeth de Giuseppe Verdi, de origine rusă dar cetățean austriac, este și ea un simbol al imposibilului devenit realitate: născută în 1971 într-un loc departe de lume într-o familie modestă, de tânără s-a angajat femeie de serviciu la cel mai mare teatru din Sankt Petersburg. Pentru a-și plăti lecțiile de canto dar și pentru a avea un contact cât mai direct cu acea lume în care visa să își facă loc, simțind probabil că merită și că îi aparține.
A arunca vina mereu pe alții e semn al vremurilor apuse, oamenii viitorului își asumă ce fac, e deja un marker cultural tot mai întâlnit în lumile serioase. Cine nu își asumă aparține trecutului. Pe Ion Iliescu nu îl lăsau golanii, pe Emil Constantinescu nu-l lăsau securiștii, pe Traian Băsescu nu-l lăsau corupții, pe Klaus Iohannis nu e clar cine sau ce nu-l lasă.
Premiera de marți seara de la Milano a inaugurat nouă stagiune dar a însemnat, și ea, mult mai mult: redeschiderea oficială a teatrului, închis din februarie 2020, atunci când pandemia a pus în genunchi orașul Milano. Și atunci, ca și acum, Giorgio Armani, simbol viu al orașului, a ținut să contribuie de fiecare dată la mersul înainte general. Dacă la începutul dezastrului a făcut importante sponsorizări, de nivelul a milioane de euro, pentru spitale și încerca să țină sus moralul amintind de reconstrucția extraordinară de după război a orașului, de data asta a ținut să sponsorizeze evenimentul de la teatrul al cărui susținător de cursă lungă este. Inclusiv prin decorațiuni florale ieșite din comun.
Primarul de la Milano, reales în acest an, a încercat și el o notă de optimism temperat, spunând că nu putem aștepta încremeniți sfârșitul pandemiei ca să regăsim totul cum a fost; ci, odată absorbit șocul inițial, viața ar trebui să își reia cursul, într-un fel nou, ținând cont de situație și apelând la măsurile de prevenție disponibile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.