Foto: Cultura la Dubă
De fiecare dată când mi se face dor de România îmi cad ochii pe cate o știre/un interviu care mă face să mă gândesc că am făcut alegerea potrivită când am decis să părăsesc țara și să mă mut permanent în UK acum mai bine de 10 ani.
De data asta am rămas siderata citind aberațiile unui cadru universitar de la UNATC - Puiu Șerban pe numele lui - care consideră locul său de muncă un fel de Tinder unde dă swipe right or left studentelor în funcție de cât de „bunāciuni” sunt sau nu.
Deși am avut un contact scurt cu școlile de actorie din România înainte să studiez actoria la o universitate din Londra, pot confirma existența unei culturi sexiste. Multe din colegele mele actrițe care au urmat școala în România au fost fie abuzate sexual, fie forțate să piardă kilograme ca să arate „sexy”. Unei colege i s-a spus că vă juca numai bucătărese și roluri de comedie dacă nu slăbește. Body shaming-ul e ridicat la rang de artă în școlile noastre și mai apoi la castinguri pentru teatru și film, iar Puiu Șerban îmi confirmă afirmația:
„Faptul că de câțiva ani a apărut politically correct și se scriu piese pentru actori care pot arăta oricum, este o chestiune de nișă, de teatru contemporan, apărut acum.
Dar universitatea, în orice țară serioasă, nu pregătește actori pentru teatru de nișă sau film de nișă, pentru teatru social. În toate metodele de arta actorului se pregătește actorul pentru teatru clasic.
Iar noi când vedem că vine, de exemplu, un băiat care nu e conștient de masculinitatea lui deloc – umblă îngălat, cu mâinile pe lângă corp – noi ne preocupăm că el să înțeleagă care sunt valențele masculinității, că să-l egalizăm cu genul lui.”
Ceea ce Puiu Șerban numește „political correctness” sunt de fapt reguli de bun simț care au fost valabile dintotdeauna – tratarea nediscriminatorie a studenților, codul de etică privind relația student – profesor etc.
Școala de actorie pe care în final am terminat-o în UK a fost pentru mine ca o oază de normalitate, unde Julieta nu trebuia neapărat să fie size 0 iar fiecare student era încurajat să fie el însuși, nu să fie modelat după standardele învechite ale unui profesor superficial, unde nu erai discriminat în funcție de orientarea sexuală sau etnie cum se întâmplă la UNATC (cum reiese din articolele Scena9 și Cultura la Duba despre abuzurile din UNATC). Faptul că actorii nu mai intră în niște standarde învechite nu este ceva „de nișă” cum s-a exprimat profesorul, ci chiar ceva mainstream – multe filme holywoodiene încearcă să nu mai promoveze prejudecăți.
Dezamăgitor este și faptul că mulți membri ai breslei nu găsesc nimic ciudat în discursul lui Puiu Șerban și încearcă să găsească scuze, spunând că mulți actori celebri dinainte de Revoluție s-au căsătorit cu studentele lor. Lăsând la o parte faptul că relațiile sexuale dintre studenți și profesori sunt nedeontologice în toată lumea civilizată, este ignorat faptul că prin declarațiile sale se întrevede modul cum sunt studenții tratați zi de zi la curs. Cel mai trist este faptul că mulți din breasla depind de acești indivizi pentru a nu-și pierde proiectele/colaborările și de aceea mulți aleg să tacă.
În Romania exista și cultura „Maestrului”. Toți actorii care au făcut un rol mai mic sau mai mare în vreun film de propagandă comunistă din perioada Epocii de Aur a cinematografiei romănești și cei care au continuat cultura asta în anii de tranziție sunt numiți „Maeștri” cu majusculă. (Interesant este că regizorii și actorii din noul val care au fost premiați la marile festivaluri europene nu sunt numiți Maeștri). Profesorii de la UNATC sunt implicit numiți Maeștri, iar când profesorul este numit Maestru reiese imediat că Maestrului îi sunt acceptate abuzurile de toate felurile, că dacă nu te-a abuzat nimeni de-a lungul vieții trebuie să te treacă Maestrul prin toate apele, că altfel nu poți să fii un actor bun dacă nu ești abuzat sau „modelat”.
Am să las mai jos câteva (practic nu e propoziție din interviu să nu fie nepotrivită, dar spațiul nu îmi îngăduie) din afirmațiile făcute de acesta în podcastul lui Măruță și în interviul luat de Cultura la Dubă:
„Cum făceam tinerii asistenți, care e mișto la tine la clasă…
Măruță: Deci cam ce vorbesc asistenții universitari câteodată în cancelarie.
Puiu Șerban: Nu câteodată. Tot timpul. Dar a se nota, conferențiarii și profesorii nu mai vorbesc de așa ceva. Azi sunt conferențiar, nu mai vorbesc despre asta.
A venit la mine Liviu Lucaci, care acum este prof. univ. dr. și este rectorul universității și mi-a zis: „Bă, ai una bună rău de tot, blondă, la tine în clasă.”
Zic „Cine, mă?”
-„Aia, fii-sa lui Velniciuc, mă.”
-„Cine, mă, îngâmfata aia? Ia-ți-o, bă, ți-o transfer la tine în clasă. Dă-o…”
-„Bă, nu fii bou că arată super! E foarte tare!”
Și așa mi-a… dacă îi place lui Lucaci, ia să mă uit și eu un pic mai bine.”
„La noi nu poate fi considerat bullying faptul că eu discut despre aspectul fizic al unui student, așa cum ar fi bullying dacă ar fi la Medicină, că la Medicină nu contează cum arăți. La actorie contează cum arăți.
Și vreau să specific, nu trebuie să fii frumos sau frumoasă, poți să întrupezi caractere comice fiind mic sau urâțel, dar lucrurile astea trebuie să le discuți cu profesorul, fiindcă profesorul e cel care te formează pentru cariera pe care o s-o ai.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Numai ca nu tot teatrul si toata cinematografia au de demonstrat asta. Se numeste bogatie de nuanta. Se numeste cultura. Ai de pus in scena si piese dupa un anumit scenariu unde autorul si-a descris protagonista ca pe o femeie alba, slaba. Deci intelegem ca nu are rost body shamingul, dar nu se intelege cum ar fi posibil ca la distributia rolurilor sa nu tii cont de anumite trasaturi fizice. Iar de aici pana la a ataca asa un om care, cand il citim in acel fragment mai lung (spre final de art) chiar are niste argumente…e ceva greu de inteles. In plus, faptul ca e mai plastic in limbaj nu e ofensator, ci relaxant, pentru ca nu e intepenit si fals. Nu putem sa stam toti asa, impaiati, pozand mereu in istante morale, in imaculati. Trebuie sa fim naturali si sa ne mai si raportam la realitate. Lumea asta a luat-o razna. Prefer culturile traditionale (trationale romanesti, est-europene, Turcia, Israel etc), daca asta inseamna sa le pun in balanta cu exagerarile corectitudinii politice. Sunt femeie, dar nici feminismul exagerat nu il inteleg. Spuneti-mi, in ce masura avem realmente feminism si respect pentru femeie, in conditiile in care civilizatiile asa-zis emancipate dau cel mai mare numar de femei ce lucreaza in videochat sau chiar pe strazi? Cum concorda asta cu drepturile femeii si cu respectul pentru ea?
Genul asta de purism moral, de fapt este imoral (prin severitatea lui) si face aerul greu respirabil. Scoatem asa o rigla si trecem la controlul batistutei si unghiutelor, iar cine nu cadreaza primeste o lovitura peste degete? Zic sa ne relaxam. Viata e frumoasa, complexa, oamenii sunt mai complecsi decat ii credem, au mai multe de oferit decat credem, nimeni nu e mereu bun sau mereu rau…Nimeni nu e doar in alb si negru. Renuntati la cancel culture. Va luati de un om (nu il cunosc), dar poate e un profesionist in domeniul lui, poate are calitati pe care dvs/noi nu le avem, poate isi pune tot sufletul pentru studentii lui.