Programă și curaj. În apărarea noii programe de clasa a noua pentru limba și literatura română

Ministerul Educației s-a angajat la o înnoire a programei de liceu pentru clasa a noua la disciplina Limba și literatura română, adică a abilitat o comisie națională de concepere și redactare alcătuită din specialiști, profesori universitari și profesori de liceu. Termenul de executare a fost foarte scurt pentru o întreprindere de felul acesta ale cărei efecte sunt de bătaie lungă și care va antrena energiile intelectuale semnificative ale unei părți importante a societății românești.

În urmă cu câteva zile a fost pusă în dezbatere publică programa în cauză și reacțiile au apărut aproape instantaneu. Ele sunt vehement negative și vizează mai ales principiul de organizare a materiei școlare la literatură română și, în mod subiacent, conținutul însuși al acesteia. Comisia, alcătuită la vârf din nume sonore ale mediului academic de specialitate, a propus principiul cronologic de studiere a literaturii române, alocând clasei a noua materia de la primele încercări literare până la Junimea. Concret, la capitolul conținuturi sunt propuse cinci subcapitole: 1. Forme literare incipiente, care includ, printre altele basmul popular, tema eroilor civilizatori și a lumilor imaginare și primele instituții ale scrisului din Renaștere și Umanism; 2 Istorii individuale și istorii colective în secolul al XVIII-lea, capitol în care intră discuția despre Școala Ardeleană și Iluminism, cu insistență asupra literaturii de călătorie și a epopeii parodice, dar și a poeziei de dragoste din epocă și a călătorilor străini în țările române; 3 Cultură și societate în prima parte a secolului al XIX-lea, capitol care vizează contextul romantismului pașoptist, cu aplecare asupra nuvelei romantice și a poeziei de inspirație istorică; 4 Reprezentări ale lumii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care subîntind discuția despre curentul realist, cu interes specific pentru roman, comedie, corespondență și memorialistică; 5 Junimea și conștiința europeană a literaturii române, cu insistență asupra instituțiilor culturale (societatea Junimea și revista Convorbiri literare) și asupra basmului cult, al schiței, al nuvelei realiste și al studiului critic. 

Reacțiile pe care le-am înregistrat până la momentul redactării prezentului text sunt, așa cum aminteam mai sus, negative pe diverse tonuri, de la vehemența pripită cu spume, la îngrijorarea de sfârșit de lume, tremorul de ideologie de gen și zeflemeaua postmodernistă. Toate acestea sunt exprimate în texte articulate apărute pe o platformă quality de opinii online și pe o rețea de socializare ai cărei utilizatori au preponderent peste patruzeci de ani. Vocile în cauză sunt ale unor profesori universitari, deopotrivă pensionari (absolvenți în anii „de grație” 80) și activi (absolvenți în anii 90 sau la începutul anilor 2000). De asemenea, am avut ocazia să testez opinia unor profesori de liceu, de asemenea negativă, subsumată aceleiași viziuni. Obiecția fundamentală vizează inactualitatea principiului cronologic în predarea literaturii române. Poate că ar trebui să le amintim cititorilor că, din anii 2000, principiul cronologic a fost abandonat în manualele de liceu, fiind înlocuit de principiul tematic, ceea ce înseamnă că elevii nu mai studiază contexte literare de consacrare clasică, ci teme literare majore cu exemplificări concrete de opere literare din diverse epoci. Astfel, pare plauzibil ca unui elev de clasa a noua să i se predea în cadrul unei asemenea teme opere literare din epoci, curente, contexte ideatice, preferințe stilistice, exprimări prozodice diferite cu un aparat discriminatoriu în bună măsură atrofiat. Adoptarea principiului tematic a fost întâmpinată, de asemenea, cu reticență în anii 2000 de către profesorii de liceu, fapt perfect explicabil pentru un sistem în general conservator cum e școala, dar cu mare entuziasm și încredere de contestatarii reformei de azi, dintre care unii chiar propunători ai ei.

Argumentele nemulțumirii față de principiul cronologic sunt de natură intrinsecă disciplinei școlare și extrinsecă acesteia. În prima categorie se înscrie iluzia, mai degrabă decât ideea, că conținutul tematic este mai important decât forma literară, sofism de mirare la profesioniști ai literaturii și că, dacă este totuși luată în calcul, forma literară se poate trata și în afara contextului în care a apărut. În cea de-a doua categorie intră argumentele exterioare discuției de specialitate. Cel mai invocat este unul de natură socială: copiilor din lumea de azi, branșați cum sunt la realitatea virtuală, veșnic conectați la rețele sociale și care resping lectura nu le mai spun nimic operele literare ale unor scriitori din secolul al XVIII-lea, de pildă. Apoi este argumentul politic: prin adoptarea principiului cronologic, învățământul se întoarce în cadrele ceaușismului din anii 70 ai secolului trecut. De aici și angoasa că programa școlară a intrat pe mâna unor suveraniști. Argumentul ideologic bate și el la poartă: studierea literaturii premoderne și pașoptiste exclude din start orice echilibru de gen. La toate acestea poate că ar trebui să adăugăm totuși observația obiectivă, deloc malițioasă, că nici unul dintre contestatari nu a făcut parte din echipa de alcătuire a noii programe, ci unii chiar din echipa a veche. 

Cred că un prim pas rațional spre ieșirea din această confruntare este să vedem cum predau azi alții literatură în liceu. Nimeni nu contestă, sper, beneficiile în toate privințele ale apartenenței noastre la spațiul european: politic, economic, social și cultural. Toată istoria noastră modernă a fost o zbatere constantă a elitei, câtă a fost, de a fi parte a acestui spațiu ideatic. Cu toate reculurile, ne-am căznit și am și reușit, prin vremi, să ajungem unde suntem azi, adică în cea mai favorabilă constelație din istoria noastră. În orice cumpănă avem un punct de reper ferm. Nu văd atunci de ce nu ne-am suspenda pentru o clipă râcile ca să privim la modelul nostru. În cazul de față ar trebui să vedem cum înțeleg culturile mari ale Europei să-și organizeze programele școlare. Mă gândesc mai ales la Germania și la Franța, care au o înțelegere similară a lucrurilor. Am dinainte un manual de literatură germană pentru trei ani de studiu, cum se practică în respectiva cultură, de 687 de pagini, apărut în 2013. După un preambul care vizează de conceptul de lectură și beneficiile ei, alcătuit din texte de autor (scriitori, critici literari, jurnaliști etc.), urmează un capitol scurt cu exemplificări despre funcțiile limbajului și arta comunicării. Prima parte a volumului e alcătuită din două secțiuni cuprinzătoare de teorie literară, unul despre poezia de dragoste de-a lungul veacurilor și altul despre dramă. Nu trebuie să cădem în capcana că ar fi capitole tematice acestea, ci, cum spuneam, capitole de orientare teoretică pe baza unor exemple prezentate în ordine cronologică, cu explicații contextuale suficiente, dar nu excesive. Copiilor li se explică aici că nici poezia de dragoste, nici drama nu sunt găselnițe nemțești, ci că au venerabile rădăcini clasice, greco-romane, după care urmează, în strictă ordine cronologică, exemple de poezii de la cele ale lui Heinrich von Morungen (1150-1222) la cele ale lui Patrick Salmen (n.1985). La fel și în cazul dramei, texte teoretice de la Aristotel până la Daniel Kehlmann (1927-2005). Toate acestea în cuprinsul a 117 pagini. Partea a doua, realmente spectaculoasă, de trei sute de pagini, este o zdrobitor de cuceritoare lecție continuă de literatură germană cu texte esențiale, prezentată pe epoci, contexte culturale, curente succesive (evul mediu, barocul, iluminismul, clasicismul de la Weimar, romantismul, epoca Biedermeier, realismul, naturalismul, Belle Epoque, expresionismul, momentul Kafka, literatura din timpul nazismului, literatura postbelică). Urmează capitolul mare de limbă, cu mai multe secțiuni: una de reflecție asupra fenomenului lingvistic (cu titlul „Nu trăim într-o țară, ci într-o limbă”), cu texte de la neogramatici la Ferdinand de Saussure și Noam Chomsky și alta despre identitatea și funcționalitatea culturală a limbii germane. Următoarea secțiune vorbește despre retorică („Arta cuvântului”), de asemenea cu explicații teoretice și exemplificări textuale recente, de la cele sinistre ale lui Hitler la cele recente ale fostului cancelar Angela Merkel. După aceea, un scurt, dar dens capitol despre limba internetului și comunicarea specifică rețelelor sociale. Din ultimul capitol al manualului, intitulat „Metode și mai mult decât atât...”, copiii învață cum se analizează un text literar, cum se scrie un rezumat, o analiză de poezie, un referat etc., reguli de ortografie și de punctuație etc. La sfârșit, manualul are un imens lexicon de termeni literari, numit, desigur, „mic”. În felul acesta înțeleg autorii programei, dar și ai manualului nu numai să se predea, ci de-a dreptul să se celebreze literatura germană. Fără morgă, dar și fără glumițe și inculte șotii de cenaclu.

Un asemenea exemplu de programă și de manual ar trebui să ia piuitul chibiților frustrați ai anilor 80 din România. Dar poate că nu sunt atât de familiari cu spațiul cultural de limbă germană, în care au petrecut totuși, unii, ani și în vestigiile transilvănene ale căruia alții continuă să viețuiască. Îmi aduc aminte cu mare încântare de lecțiile de Shakespeare ale lui Stephen Greenblatt, mentorul curentului de interpretare contextuală a literaturii (New Historicism). Ideea analizării unui text în contextul ideatic, istoric și cultural în care a apărut nu este nouă, dar este garanția înțelegerii depline a actului literar ca act de cultură.

În mod fatal, omul nu poate învăța nimic coerent și rațional în afara categoriilor a priori de spațiu și de timp pe care le-a teoretizat Kant pe urmele filozofiei aristotelice și ale metodei scolastice a Sfântului Toma. A le anula subversiv este un act contra naturii, un atentat la temeiurile umanității. Este adevărat că manualele ceaușiste erau groaznice, dar erau așa pentru că erau condiționate ideologic de mania izolaționismului naționalist. Lectura și parcurgerea lor în clasă îți dădeau sentimentul (așa își dorea el și așa a și fost) că literatura română este singura literatură de pe planetă, ruptă de orice context și de orice mișcare istorică a ideilor. Printr-un gest de iconoclasm extrem, fie-mi iertat pleonasmul, unii dintre foștii absolvenți de română din deceniul cel mai sumbru al lui Ceaușescu și ucenicii ulteriori pe potriva înțelepciunii maeștrilor au întrevăzut mântuirea în adoptarea principiului tematic de predare a literaturii, fără timp și fără spațiu, adică fără istoria ideilor și fără context politic global. În absența acestor categorii, consecințele au fost tragice: le măsurăm azi în analfabetismul funcțional aproape generalizat, în incapacitatea articulării unui discurs minimal și, mai ales, în neînțelegerea legăturilor pe care le avem de fapt cu Europa la care elitele, așa cum au fost ele, au tot încercat să se conecteze. Sincronismul nostru, fără înțelegerea mai cuprinzătoare a temeiurilor unui destin cultural convergent, este apă de ploaie, vorbă goală. E important să le arăți copiilor că cultura română a încercat, cu mari tribulații, să fie solidară cu modelele europene din varii epoci. 

Dacă ar fi avut răbdare să citească până la capăt programa, probabil că cei care o contestă ar fi văzut că aceasta insistă în trei locuri asupra legăturii dintre literatura și cultura română și modelul său european. Sincronismul nu l-au descoperit cenaclurile din subsolurile universității. Copiii nu citesc pentru că, vreme de douăzeci de ani, manualele de literatură română le-au pus dinainte un împărat gol, un schelet structuralist, încă o formă fără fond. Ecoul acestei practici sistematice de tâmpire este sloganul pe care îl auzim la toate colțurile că școala trebuie să transmită competențe, nu conținuturi. Nu poți forma competențe fără conținuturi.

Ideea că în epoca AI conținuturile sunt caduce e, din nou, o prostie. Contestatarii care mor de grija școlarilor nu știu că marile proiecte intelectuale și academice de azi folosesc AI la cel mai înalt nivel în scopul clarificării marilor conținuturi, altfel greu de cuantificat și clasificat. AI este, până una-alta, un vehicul cu calități remarcabile, dar care nu suplinește ideea. Ideea nu se naște din nimic și nu e o coajă care se usucă și cade. Faptul că trăim în epoca rețelelor sociale nu ar trebui să ne paralizeze. Îi meduzează pe cei care cred că tot ce s-a scris de valoare estetic, politic, istoric, academic e de găsit numai în ultimul deceniu, hai două. Preocuparea majoră ar trebui să fie cum putem să transmitem coerent, contextual, viu, interesant și critic literatură din orice vreme.

Acuzația că programa e una de inspirație naționalist-ceaușistă și că membrii comisiei au alunecări suveraniste este, în prima articulație, o prostie și, în a doua, o calomnie. Nu cred că îi bănuiește nimeni pe Oana Fotache, Rodica Zafiu, Mircea Martin și Alexandru Nicolae de suveranism ceaușist. Mai grav mi se pare, așa cum mărturisea unul între contestatari despre sine, să-i deturnezi de la materia cursului pe care-l predai pe studenții care-l frecventează. Un profesor bun nu se plictisește și nu se teme să-și plictisească elevii și studenții niciodată: cel mai spectaculos curs din facultate, despre care am scris aici cu altă ocazie, a fost un curs de limbă greacă miceniană (fonetică, morfologie, lexic și reconstrucție de Weltanschauung) ale cărei surse unice sunt niște amărâte de registre contabile. Sigur, cursul era ținut de un savantul I. Fischer, nu de un plictisit cronic.

La acuzația privitoare la inegalitatea de gen în premodernismul românesc îi las pe cititori să răspundă singuri.

Totuși, lucrurile nu sunt chiar roz. Felul în care înțelege ministerul, care rămâne, alături de Institutul de Științe ale Educației și inspectoratele școlare, una dintre cele mai sinistre instituții bugetare din România, să organizeze lucrul la programele școlare este infam. Este aberant să supui o comisie de specialiști să facă o programă școlară în două luni. E remarcabil că oamenii au reușit. Acum însă aceeași comisie este datoare să pună o presiune reală pe minister să nu-și bată joc de manuale. Dacă distinsa comisie nu dorește ca acestea să arate ca manualele ceaușiste contestate, e esențial să ceară timp suficient pentru conceperea manualelor. Ca ele să arate onorabil, în acord cu manualele din Occident, autorilor ar trebui să li se pună la dispoziție respectivele modele. Fușereala înseamnă realmente întoarcerea. O programă poate fi utilizată în bine sau în rău. Or, aici comisia ar trebui să-și poată apăra concret viziunea. Apoi, cred că distinsa comisie ar trebui să pună presiune pe minister fără frică (e vorba de doi academicieni titulari, de decanul celei mai importante facultăți de litere din țară și de prodecanul acesteia, cu toții de mare anvergură profesională și recunoaștere internațională) ca, odată cu reformarea programelor să aibă loc și reformarea sistemului de bacalaureat. Adică să existe un bacalaureat diferențiat la proba de limbă și literatură română în funcție de profil: un tip de probă pentru umaniști, cel mai serios și ca dificultate, dar și ca prestigiu, un alt tip de probă pentru realiști și altceva pentru cei care fac licee tehnice. Sigur, asta înseamnă că, pe o programă flexibilă, se vor alcătui manuale diferite pentru toate aceste secții. Este absolut necesar să se încurajeze principiul manualelor alternative la fiecare nivel. Totuși, munca și interesul trebuie răsplătite. Cei care dau un bacalaureat cu proba de maximă dificultate la limba și literatura română ar trebui să fie răsplătiți cu posibilitatea de a se înscrie la orice facultate pentru profesiunile liberale (drept, științe sociale, litere, limbi străine, medicină etc.) Cei care vor să obțină acest statut de elită vor putea opta la bacalaureat, indiferent de ce secție urmează, pentru proba cea mai severă și cu cel mai mare prestigiu educațional. În felul acesta, copiii ar începe brusc să citească, să se informeze și părinții lor la fel.

Așa ar arăta un început de reformă. Cu o programă nu se face primăvară. E nevoie de o viziune clară și de bătaie lungă, de răbdare, de timp, de curaj și de colaborare instituțională reală cu ministerul. Dacă acesta din urmă se dovedește, așa cum obișnuiește, un partener neloial, neascultător, atotștiutor, arogant, comisia îi poate denunța inerția sau gesturile de sabotare și are căderea să bată cu pumnul în masă. Până când să-și bată joc niște funcționari cu limbă de lemn de excelența academică?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp