Foto: Guliver Getty Images
Eram zilele trecute într-un restaurant cu niște prieteni. Cu noi se afla și un cuplu cu un copil cam de 3 ani. În momentul în care ne-a fost adusă mâncarea de către ospătar, mama se întoarce spre băiețel și, pe cel mai firesc ton, îl întreabă: „Cum spui?”. Copilul, la fel de firesc, se uită spre ea și nu zice nimic. Mama, dornică să primească răspunsul știut de ea, continuă: „cum spui?”. Copilul, nedumerit, se uită la ea și tace, mama jenată deja insistă, copilul tace... Într-un final, mama spune: „Haide, spune mulțumesc!”. În momentul acela mă trezesc cum aud în interiorul meu o voce care îmi spune clar și răspicat: Puterea exemplului!
Asistând la acest episod, mi-am dat seama că e important ca noi adulții să ne amintim că am fost copii și să ne amintim cum priveam adulții din viața noastră, cu câtă autoritate îi învesteam, cu câtă putere aproape magică îi încărcam. Un copil privește cu admirație la adultul de lângă el, întrucât e ca un vis al celui care va deveni când va fi mare...
Așadar, să oferim noi un exemplu copiilor! Să lăsăm prea multele cereri de a educa copilul într-un ritm alert și să îi respectăm ritmul de creștere și de învățare propriu. Pentru că un copil învață mult mai rapid din ceea ce vede decât din ceea ce aude ca norme ori reguli care vin spre el, chiar și atunci când mesajele vin de la părintele iubit! Un copil învață prin modelare, în situația de mai sus, părintele zice „mulțumesc” o dată, de două ori, de trei ori și, în timp, copilul asociază, firesc, gestul de a fi servit cu un mulțumesc rostit.
Îmi vine în minte încă un exemplu de situație prin care e posibil să fi trecut mulți dintre noi. Copilul se plimbă agitat dintr-un loc într-altul în timp ce adultul de lângă el, nervos și neliniștit, îi spune copilului pe un ton ridicat și răstit: „stai liniștit!”. Or, un copil învață să fie calm și liniștit atunci când adultul îi arată cum este să fii calm și liniștit.
Noi, ca ființe umane, avem o capacitate ridicată de a face conexiuni între limbajul verbal și nonverbal și de aceea apar confuzii când între ceea ce arătăm, cum acționăm, ce rostim și cum gândim nu există congruență și nici coerență. Drept urmare, copilul se poate simți confuz și nu mai înțelege cum să interiorizeze normele sociale în care trăim noi, adulții, cum să-și integreze trăirile în marea rețea de cogniții pe care și-o formează, ce semnificații să dea și cum să se poarte? De aceea, nu mă mir când un copil pur și simplu nu răspunde cererilor părinților. Am constatat că, adesea, pur și simplu el pare să nu-i „audă”, iar motive sunt destule (dar acest subiect necesită deja un alt articol).
Asaltat de multe mesaje pe care le primește zilnic, în care sunt reflectate norme și ritualuri de conviețuire socială, copilul are nevoie de timp ca să internalizeze toate acestea și să le poată reda într-un mod coerent, semn al unei adaptări echilibrate. Pe termen lung, cred că nimeni nu își dorește să aibă un copil care reproduce ca un papagal cuvinte cărora nu le-a înțeles sensul. De aceea, cred că e prematur să fim iritați sau îngrijorați când un copil la trei ani nu spune un mulțumesc pe care încă nu îl înțelege. Și-atunci, propun să-i arătăm copilului cum se face! Pentru că el învață, oricum, prin modelare și e încântat să își urmeze modelele. În plus, prin manifestările sale ne confruntă cu cine suntem noi în fața lui și ne arată ce a înțeles el din toată dinamica interacțiunilor noastre. Și asta, uneori, doare...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
@toți comentatorii:
Chiar nu puteți înțelege mesajul articolului fără a lămuri problema ”internalizării”??
Înțeleg că nu trebuie să ne viorificăm, dar nici chiar așa...
Un simplu comentariu de genul: hei, pentru ”internalizez”, avem ”asimilez”, ar fi fost de ajuns!
În psihologie:
"O varietate particulară a procesului de socializare este internalizarea (sau interiorizarea). Grusec şi Goodnow (1994) definesc internalizarea ca faptul de „a lua cunoştinţă de valorile şi atitudinile societăţii într-un mod în care un comportament acceptabil să fie motivat nu prin anticiparea consecinţelor, ci prin factori intrinseci sau externi”. Conceptul de internalizare reuneşte deci procese motivaţionale, cognitive şi sociocognitive prin care o exigenţă socială externă, o valoare sau o normă externă devine exigenţă internă pentru persoană. Specific acestui proces este că conformarea la exigenţele externe găsesc o disponibilitate internă, sancţiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de către mediul social, ci sunt „autodistribuite” de către persoana însăşi.
Procesul de internalizare – cred Beauvois şi Dubois – trebuie abordat într-o altă manieră decât cel de socializare:
• individul (un copil, de exemplu) poate fi perfect socializat în registru comportamental fără să fi internalizat valorile pe care le implică acel registru. El se poate supune unor exigenţe externe, dar această supunere e doar de complezenţă, exterioară, fără o susţinere internă, fără adeziune afectivă;
• registrele comportamentale sunt fapte de conduită şi de abstinenţă, distribuind obligaţii şi interdicţii. Internalizarea stabileşte ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu e bine să faci. Putem deci identifica internalizarea unor norme de abstinenţă sau de interdicţii;
• internalizarea stabileşte niveluri de exigenţă şi valori morale, de conduită altruistă sau prosociale (de a dărui, ajuta, a arăta bunăvoinţa) opuse comportamentelor agresive. Aceste registre ale intervenţiei psihosociale au, practic, dar şi teoretic, un câmp nelimitat de aplicaţie. Modelele de intervenţie se învaţă în familie, fac parte din patrimoniul cultural al familiei, grupului, comunităţii. Sunt valori acţionale care se transmit şi se încorporează încă de la copilărie, menţinându-se, prin exerciţii şi practică socială, întreaga viaţă."
De aici: http://alinam.ro/diverse/despre-socializare-si-internalizare/
sa incorporeze valorile culturale, moravurile, motivele etc. care apartin altei persoane sau unui grup de persoane, prin invatare, socializare sau identificare.
Se pare ca DEXul a ramas in urma... ii trebuie o actualizare.
Pe google translate, „internalize” este tradus „internalizează”, iar „to internalize” cu „sa se internalizeze”.
Bun articol.
Spuneți că este o glumă tristă? Tot glumă tristă să fie afișul de la ... sport care vinde „Pantofi Canvas”? Da, Canvas, scris cu majusculă, ca un nume propriu, când de fapt este vorba despre pantofi din ... PÂNZĂ (adică teniși)? Sub această mască a libertății cu orice preț și în toate domeniile se ascunde o anumită formă de neputință, de genul dacă n-am pâine înseamnă că nu-mi trebuie! Tot din categoria asta fac parte și cei cu limba de neo-lemn, cei care vorbesc doar ca să se afle în treabă, comentatorii care „au posesia”, „intră în teren” etc, etc, vorbitorii de engleză „internistică” și română de mahala!
Nu, nu este vorba despre purism și nici măcar despre corectitudine v-am spus, este vorba despre bunul simț de a nu aduce jargonul de nici un fel în spațiul public: în construcții, cablurile se trag prin „canal de cable”, dar în discuția din afara serviciului, nu știu pe nimeni să spună „cable” în loc de cabluri - nu știu eu ...
În concluzie, eu rămân la părerea mea că romgleza ascunde niște minusuri educaționale, dumneavoastră dați-i bătaie cu „can’t help it”, aveți toată libertatea: v-ați luat de fapt toată libertatea, în lipsa disponibilității autocontrolului!
Adică sper că nu am deranjat, mai ales că nu asta mi-a fost intenția!