„Am în cabinet un agresor care îmi povestește niște lucruri care și pe mine mă scutură și îmi vine să mă gândesc de multe ori: Doamne, dar cum s-a întâmplat povestea asta.. Mintea mea emoțional va veni să îmi spună: Să faci tot ce poți să te protejezi – pentru că simți pericol într-un astfel de context. Pe de altă parte, am învățat de-a lungul timpului că, oricât de dure sunt comportamentele pe care le aud, ele au sens dacă eu îmi dau voie să ascult povestea. Și nimeni nu rănește din prea multă bucurie”, spune Raluca Anton, doctor în psihologie.
Violența în familie pentru cei mai mulți dintre noi nu e o urgență și nici o prioritate națională, deși semeni de-ai noștri trăiesc în abuz, iar unii sunt uciși de partenerii de viață în propria locuință. Avem ordine de protecție – 9771 au fost emise în primele luni ale acestui an, avem brățări electronice - sistemul de monitorizare fiind operațional în București, Iași, Mureș și Vrancea, adăposturi - nu suficiente, și o aplicație: Bright Sky, lansată de Fundația Vodafone România cu sprijinul Poliției Române și accesată de 32.000 de ori în ultimele 12 luni.
Mai multe informații despre această aplicație care te ajută să identifici din timp semnele unei relații abuzive și să iei măsuri pentru a te desprinde din aceasta înainte de a fi prea târziu, dar și cum poate fi ea descărcată, aici.
Sunt profesioniști în domeniu – polițiști, asistenți sociali, ong-uri, Direcții de Asistență și judecători care reușesc să creeze un sistem de siguranță pentru victime, dar acești oameni sunt excepția unui sistem adesea desensibilizat la violență. Dincolo de ușa casei sau de cabinetul psihoterapeutului – în care, din păcate, foarte puțini ajung - cei mai mulți dintre noi, care trăim abuzul sau am fost victimele lui, ne temem să fim sinceri.
Raluca Anton, doctor în psihologie și psihoterapeut, vorbește la Podcastul de fapte bune despre demersul terapeutic, despre abuz și despre cum iubirea se poate transforma în ceva periculos, dar și despre pacienții care somatizează suferința și supapele pe care unii dintre noi ni le găsim.
Invitata Podcastului mărturisește că mulți dintre pacienți amintesc în demersul terapeutic, atunci când se face incursiunea în povestea vieții, de diferite forme de abuz. „Și un lucru interesant pe care l-am observat, în special atunci când vine vorba despre abuzul fizic, este această depersonalizare. Cumva se desprind de propriul corp, pentru că acesta a suferit atât de mult în acele momente încât - pentru a putea să reziste în viața lor, pentru a putea să trăiască în propriul corp - au trebuit să se desprindă”, afirmă psihoterapeutul.
O metaforă a relației terapeutice ar putea fi acea tehnică japoneză a tâmplăriei de aur: kintsugi, o metodă de reparare a ceramicii sparte cu lac amestecat cu pudră de aur. „Cred că este una dintre metaforele care normalizează foarte mult munca noastră din cabinet”, explică Raluca Anton. „De ce spun asta? Pentru că fiecare dintre oamenii care ne trec pragul cabinetului, inclusiv noi când trecem pragul cabinetului nostru, suntem oameni care au trecut prin diverse experiențe de viață și a normaliza suferința prin care trecem - pentru că au fost diverse experiențe în viața noastră – și a normaliza vindecarea este ceva ce ne ajută extrem de mult în procesul terapeutic. Și când spun a normaliza mă refer la a vedea acest demers ca pe un proces. E ceva ce durează, dar construiește un rezultat mult mai valoros decât cel inițial. Asta este de fapt ceea ce ne spune această tehnică japoneză: un vas spart, care este lipit cu lipitură de aur, e mult mai valoros decât produsul inițial. Dacă oricare dintre noi reușim să ne vedem suferințele și rănile ca fiind ceva ce merită să primească atenție , grijă, reparație și să punem acolo lipitura aceea de aur - care vine din blândețe față de noi înșine – putem trăi mult mai conștient, mai cu grijă față de noi, pe termen lung”.
Vă invităm însă să ascultați Podcastul de fapte bune accesând fișierul audio de la finalul acestui articol sau dând click pe clipul de la începutul acestui material:
Extrase din interviul cu psihoterapeutul Raluca Anton (foto):
- Despre abuz. „Nu am statistici când vine vorba de abuz din cabinet. Însă, un număr foarte mare de oameni, în momentul în care facem incursiunea în povestea vieții lor, amintesc despre diverse forme de abuz. Și un lucru interesant pe care l-am observat în munca cu oamenii care amintesc despre diversele forme de abuz, în special atunci când vine vorba despre abuzul fizic, este această depersonalizare. Cumva se desprind de propriul corp, pentru că acesta a suferit atât de mult în acele momente încât - pentru a putea să reziste în viața lor, pentru a putea să trăiască în propriul corp - au trebuit să se desprindă”.
- Copiii din noi. „Pentru a vindeca adultul e important să ne uităm și la acea perioadă din viața noastră când am trecut prin diferite forme de abuz și marea majoritate dintre clienții mei au trecut prin forme de abuz în perioada copilăriei”.
- Responsabilitatea terapeutului. „(...) Acel copil stă închis într-o cameră din mintea noastră și caută să găsească acel context de siguranță. Și în demersul terapeutic vedem asta: tot testează și tot deschide ușa din camera minții și se uită să vadă: Oare sunt în siguranță? Sunt în locul potrivit? Până la un moment dat, când are curaj să iasă. Și, de foarte multe ori, responsabilitatea noastră nu e să așteptăm să iasă el, ci să ne așezăm la ușa aia și să îi spunem că noi suntem aici și că știm că uneori e mult, uneori e greu și că uneori doare, însă nu plecăm și stăm acolo până când va fi pregătit să deschidă ușa și să vină alături de noi”.
- Desființarea miturilor. „Violența nu alege în funcție de educație, de identitate, de gen. Terapia este un produs costisitor, iar oamenii care ajung în cabinet trebuie să și-l permită. Violența însă poate să apară în orice context și ea nu depinde de veniturile persoanei respective”.
- Și eu și tu am trecut prin abuz. „Violența și agresivitatea pot lua atât de multe forme. Și, dacă stăm să ne uităm, fiecare dintre noi am fost expuși la un moment dat în viață la o anumită formă de abuz”.
- Pasarea responsabilității. „Cred că avem o desensibilizare la violență și cred că sunt și studii care măsoară asta. Pe de o parte există un soi de pasare a responsabilității la nivel general, de societate. Avem această tendință de a nu ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce nu ține de noi. Pe de altă parte, cred că există un soi de normalizare, mai ales în dinamica asta părinte-copil. Poate că în dinamicile dintre adulți nădăjduiesc că există cel puțin bule în jurul nostru și cineva reacționează. În dinamica părinte-copil, mi se pare că în continuare tolerăm asta, ba chiar uneori ni se pare justificat, pare că nu este rolul nostru să intervenim acolo”.
- Este de datoria victimei să-l schimbe / să-l salveze pe agresor? „Una dintre cele mai mari iluzii ale relațiilor. Aceste justificări apar pentru că am nevoie să îmi spun ceva pentru a putea să trăiesc cu ceea ce mi se întâmplă. Pentru că e foarte dificil să mă gândesc că am făcut tot ce mi-a stat în putință și cu toate acestea trăiesc ceea ce trăiesc. E o diferență foarte mare între ceea ce simt că aduc și ceea ce primesc. Și atunci, pentru a scădea această diferență între cele două elemente, e important să îmi spun ceva. Și pentru că îmi dau seama că orice am făcut nu l-a schimbat pe celalalt înseamnă că este ceva în neregulă cu mine. Și îmi dezvolt o teorie despre propria persoană, în legătură cu mine în propria-mi relație. De multe ori se poate întâmpla ca această teorie să vină din povestea de viață. Copil fiind și trecând prin abuzuri, unele dintre lucrurile care apar frecvent la vârsta adultă sunt supraresponsabilitatea, vinovăția și rușinea. Sunt emoții tipice care apar în cazul persoanelor care au trecut prin abuz de-a lungul copilăriei lor. Dar este acest element de supraresponsabilitate? De ce apare acesta?(..)”
- Fac agresorii terapie? „Am în cabinet un agresor care îmi povestește niște lucruri care și pe mine mă scutură și îmi vine să mă gândesc de multe ori: Doamne, dar cum s-a întâmplat povestea asta.. Mintea mea emoțional va veni să îmi spună: Să faci tot ce poți să te protejezi – pentru că simți pericol într-un astfel de context. Pe de altă parte, am învățat de-a lungul timpului că oricât de dure sunt comportamentele pe care le aud ele au sens dacă eu îmi dau voie să ascult povestea. Și nimeni nu rănește din prea multă bucurie. Nimeni nu e la mine în cabinet din prea multă fericire. Și atunci reușesc când reușesc să îmi spun asta pot să văd în spatele acelui om, care are niște comportamente pe care îmi e greu să le înțeleg, uneori acel copil care e rănit și care știe să se apere doar în felul acesta. Eu nu spun că e un abuzator, dar avem suficient de multe tehnici în demersul terapeutic încât să spună el asta la un moment dat”.
- Însoțirea: „Nu am responsabilitatea schimbării oamenilor din fața mea, ci am responsabilitatea însoțirii lor în această suferință și în această poveste. Cea mai mare suferință a noastră nu este că trecem prin lucruri dificile, ci că trecem prin lucruri dificile singuri”.
- Semnale de alarmă în relație: „Niciuna dintre relații nu este cum am visat la început, pentru că, de cele mai multe ori ceea ce visăm este utopic. E bazat mai degrabă pe niște așteptări și proiecții decât pe o realitate. Sunt câteva lucruri care ne trag semnale de alarmă de-a lungul timpului și eu cred că fiecare dintre parteneri, chiar dacă nu conștient, știe. Fiecare dintre noi acolo în interior știm. Doar că sunt așa de multe scuturi, așa de multe văluri pe care ni le punem unele peste altele, astfel încât nu ne mai dăm voie să ajungem acolo pentru că ne e teamă că vom avea dreptate. Și dacă vom avea dreptate atunci va trebui să luăm niște decizii pentru care probabil nu suntem pregătiți”.
- „Judecarea” emoțiilor: „Emoțiile nu discern în funcție de statutul social sau de contextul din care venim. (...) Nu am dreptul să spun că Nu ai voie să suferi pentru că ai toate lucrurile de care ai nevoie în jur și uită-te la alții cum suferă. Nu am dreptul să spun asta. Și îi iau pe oameni cu suferința lor, așa cum și-o exprimă”.
- În cabinetul de psihoterapie: „Am privilegiul de a auzi povești pe care nici clienții mei nu știu că le spun; de a vedea dincolo de cuvinte, dincolo de lucrurile pe care ei le împărtășesc. Însă, cel mai bun lucru pe care pot să îl fac e să le fiu alături în suferință”.
- Concluzia: „Uitându-ne cu abuz la abuz nu facem decât să perpetuăm același mecanism”.
Cum reușesc anumite cupluri să rămână peste 35 de ani împreună și ce face ca o relație între două persoane să fie considerată mulțumitoare de aceștia, ce înseamnă limita într-o viața personală ori în raporturile profesionale, dar și despre cât de nepregătiți intrăm în relații, aflați ascultând-o pe Raluca Anton, invitata Podcastului de fapte bune, un proiect susținut de Fundația Vodafone România și amplificat de Republica.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.