Raportul unui medic: Ceva profund greșit a dus la acest dezastru

Foto: Getty Images

De ce medicina lui 2021 este diferită de cea de acum 50 de ani? Care este cu adevărat rolul medicului: decide sau sfătuiește? În ce măsură părerile pacientului sunt încorporate în decizia medicală? Dacă în medicină nu se știu lucrurile cu precizie, atunci cum putem avea încredere în soluțiile ce ni se propun? De ce guvernele lasă pe seama companiilor farmaceutice private sarcina dezvoltării a noi medicamente? De ce plătesc asigurări medicale și totuși nu am acces la orice atunci când am nevoie? – sunt în mare întrebările la care am încercat să răspundem în primul și al doilea material din această serie. De bună seamă, dacă răspunsurile la aceste întrebări ar fi fost cunoscute tuturor, atunci ne-ar fi fost mult mai simplu tuturor: medicii, pacienții și politicienii să lucrăm împreună la rezolvarea problemelor legate de pandemia COVID-19. Din păcate, lucrurile stau altfel. Nu suntem într-o situație de invidiat fiind mai degrabă poziționați antagonic unii cu alții, așa încât, pentru a reuși să ieșim cu bine împreună, trebuie să ne dăm înapoi câțiva pași, să judecăm totul de la zero și să reconstruim. Încercând să ne înțelegem mai bine unii cu alții vă propun să judecăm pandemia prin ochii medicului.

A fost această pandemie un eveniment neașteptat? Mai degrabă nu. Realitatea este că, înainte de apariția pandemiei, lumea medicală începuse să fie preocupată de restrângerea severă a opțiunilor în tratamentului bolilor infecțioase. Utilizarea incorectă a medicamentelor antiinfecțioase, automedicația, dar mai ales tratamentul dezordonat cu întreruperea sa prematură sunt câteva dintre cauzele instalării rezistenței bacteriilor la antibiotice. Erau trase deja numeroase semnale de alarmă legate în special de extinderea tuberculozei rezistente la tratament (o altă boală cu potențial letal la care, din păcate, România este în nedoritul top european), dar și asupra infecțiilor nosocomiale (infecții extrem de greu de tratat tocmai pentru că sunt foarte rezistente la antibioticele existente). 

În mod normal, industria pharma ar fi trebuit să răspundă la această necesitate și să dezvolte produse noi. Dar piața produselor antiinfecțioase devenise prea complicată și cu profituri greu de realizat, iar alte oportunități de dezvoltare apăruseră odată cu descifrarea amănunțită a genomului uman. Iată de ce capacitățile de cercetare farmaceutică se reorientaseră masiv în altă direcție și ritmul de apariție a noilor medicamente antiinfecțioase ajunsese total insuficient. În acest context ne așteptam să avem din ce în ce mai multe probleme cu infecțiile care să ne pună probleme de stingere, încât izbucnirea epidemiei nu a surprins. Chiar și extinderea la nivel de pandemie nu a ridicat prea multe întrebări, căci așteptările erau încă optimiste – mai avuseserăm probleme, dar până la urmă le rezolvaserăm. Semnalele de alarmă au început să sune odată cu înmulțirea imaginilor radiologice ale plămânilor celor bolnavi (un articol foarte bun al dnei dr. Copaciu explică acest lucru aici). Rapoartele medicale despre acești plămâni sever afectați (și evoluția multora către deces) se adunau într-un ritm mult mai mare decât văzuserăm vreodată, o viteză mult peste ce ne arătase chiar și cea mai severă epidemie de gripă.

Odată apărută această problemă, comunitatea medicală trebuia informată fără întârziere: a funcționat corect sistemul de alarmare? Semnalele unei posibile probleme de sănătate la nivel populațional sunt identificate de către organismele de supraveghere epidemiologică; acestea le acumulează, le analizează și dacă este nevoie emit atenționări. În acest sens Centrul pentru Controlul Bolilor (CDC) din SUA este considerat de întreaga lume medicală (inclusiv română) ca fiind cel mai performant organism de cercetare epidemiologică. O mare parte din lumea medicală internațională a așteptat raportările CDC pentru a înțelege fenomenul. Pe de altă parte organismele de supraveghere naționale aveau de-a face cu situații diferite de a CDC-ului american având acces la informații și sisteme de alertă diferite. 

Nici Organizația Mondială a Sănătății nu s-a mișcat la nivelul cerut de severitatea situației, mai ales în contextul politizării acțiunilor sale. Astfel, pe masa medicilor, dar și a administrației politice, au sosit la momente diferite rapoarte și atenționări diferite din surse mai mult sau mai puțin credibile. Iar felul în care au fost interpretate local aceste rapoarte a depins foarte mult de expertiza epidemiologică a celui care le citea – și aici lucrurile s-au complicat și mai mult: puțini au avut la dispoziție experți epidemiologi cu care să le înțeleagă. Iar uneori acești experți nici nu au fost consultați adecvat. Tot acest context a făcut ca sistemul de alarma epidemiologică să funcționeze cu întârziere și imprecis.

A fost informația medicală colectată, rafinată și apoi distribuită adecvat? Vorbim de o situație cu care nu eram familiarizați, cu o evoluție foarte rapidă și puțin previzibilă, de o lipsă inițială de informații științifice. Deși s-au format diverse comitete de analiză și coordonare a răspunsului la pandemia COVID-19, acestea au suferit din cauza compoziției lor neomogene: pe lângă specialiști în domeniu au fost incluși și mulți nespecialiști, oameni din administrație sau oameni cu competențe a căror utilitate era greu de înțeles în context. Rezultatul activității acestor comisii a fost cel puțin dificil de „digerat” la nivel științific de către lumea medicală. În acest fel informarea în masa a medicilor a fost mult întârziată, de multe ori fiind redundantă ori incompletă, impropriu rafinată, folosind canale de comunicare învechite și în final a ajuns să sufoce și să dezorienteze. Să îngrijești non-stop pacienți gravi într-o situație cu totul și cu totul nouă cu un număr total de insuficient de medici și asistenți medicali și o mulțime de probleme tehnice pe cap (de la necesarul de curent electric, la lipsa oxigenului sau a pompelor de perfuzie) vine în conflict cu un flux zilnic de 10-20 de pagini de noi norme, precizări, actualizări și chiar amenințări produse de aceste comisii într-un limbaj de multe ori greu de înțeles. Într-un final au intrat în acțiune universitățile și organizațiile medicale profesionale ce au oferit pe baze voluntare acces la rapoarte mult mai atent rafinate științific; aceste instituții nu au avut, totuși, puterea de decizie în sistemul medical și nu au putut genera indicații clare, universale: „în situația A se va proceda în felul următor”. Și tot la documentele în limbaj de lemn a trebuit să ne întoarcem. Cât despre posibilitatea de a interacționa cu aceste comisii de coordonare, este lesne de imaginat cât de dificil a fost acest lucru dată fiind explozia de cazuri și de situații neprevăzute care trebuiau rezolvate chiar minut de minut: să stai 3-4 ore la telefon căutând o soluție pentru pacientul tău a fost mai ales regula decât excepția. Iar acum, odată cu recordurile din valul 4 situația este și mai complicată.

De ce tratamentul infectaților COVID-19 a fost așa de diferit de la un centru la altul? Trebuie avut în vedere că nu toate centrele ce au intrat în lupta aceasta au avut la început experiențe similare: pacienți care să vină în aceeași fază a bolii, cu aceleași probleme asociate, de vârste similare etc. Nici nu au avut la dispoziție de la început toate aceleași medicamente din zona terapiilor imune sau biologice. Și nici experiența anterioară cu aceste terapii (în general rar folosite) nu a fost identică. În plus, de la un sistem de sănătate la altul, accesul la diverse terapii a fost diferit, mai cu seamă că acestea costă extrem de mult și multe dintre ele au rezultate mai degrabă modeste. Mai trebuie amintit că în afara indicațiilor certificate de organismele de reglementare („medicamentul A este indicat a fi folosit în cazul bolilor X, Y, Z deoarece există studii în acest sens”) medicul are dreptul, în anumite condiții, să utilizeze același produs și în cazul unor boli pentru care nu există aprobarea oficială. Trebuie ca totuși, cunoștințele medicale să susțină acest lucru. Adăugați la aceasta rapoartele contradictorii, premature și uneori insuficient argumentate științific, publicate chiar și în reviste de prestigiu, reviste aflate și ele sub presiunea colosală a cererii pentru o soluție viabilă. Deși multe rapoarte au fost excelente și au ajutat mult, o parte din ele s-au dovedit a fi greșite, altele chiar erau vecine cu frauda științifică, iar o altă parte au fost în final retrase. Dar cel puțin pentru o vreme și acestea au stat la baza unor decizii terapeutice cu toate consecințele ce au decurs de aici. Au apărut astfel „schema de la Timișoara”, „schema de la Balș”, „schema din Franța”, „schema publicată în SUA” sau „schema medicului X”. În general medicii au comunicat (din nou) mai bine intre ei decât cu organismele de reglementare și aceste scheme s-au ajustat convergent cu ameliorarea treptată a rezultatelor. Trebuie să amintim că în general diferențele între aceste scheme terapeutice nu erau, totuși, la nivelul acelor medicamente de impact major (40-60%), ci la nivelul celor cu impact relativ mic (2-5%) asupra rezultatelor finale: evoluția către vindecare, intubare sau deces. În continuare astfel de diferențe există și acum la acest nivel între schemele folosite în diverse țări, așa încât este practic imposibil de spus care este cea mai bună schemă de tratament din lume.

Cum au perceput medicii campania de (dez)informare privind boala și vaccinul său? Văzând primele reacții ale publicului de negare a bolii, a complicațiilor ei, de chestionare a tratamentului sau a vaccinării, corpul medical nu a fost foarte surprins sau neliniștit semnificativ. Desigur că afirmațiile belicoase la adresa medicilor (să ne aducem aminte de campania „medicii fug din lina întâi”) nu au făcut bine, dar și acest lucru era, din păcate, ceva cu care medicii fuseseră obișnuiți. În plus, de o bună perioadă de timp, relația medic-pacient intrase într-o nouă paradigmă. Dacă acum 50 de ani relația era de tip paternalist („cum spune doctorul așa să faci și nu întreba”) acum, în toată lumea civilizată, relația a evoluat spre „decizia împărțită” – medicul și pacientul discută și iau decizia de comun acord, atât medicul, cât și pacientul aducând argumentele lor în acest proces. Evident că nu toți pacienții sunt pregătiți pentru a accepta o astfel de abordare (cum nici toți medicii nu sunt), dar mai ales nu toți pacienții sunt capabili să argumenteze semnificativ opțiunea lor. În acest context, faptul că non-specialiștii argumentau, în special pe rețelele de socializare, dar și în mass media, punând la îndoială scheme terapeutice, dovezi epidemiologice sau atitudinea autorităților, nu a părut ceva ieșit din firesc. A devenit clar că lucrurile nu sunt pe un făgaș bun în momentul în care dezbaterea științifică a fost înlocuită de dezbaterea democratică cu consecințe dezastruoase. Pentru că dezbaterea științifică are la bază valoarea dovezii științifice, iar cea democratică se bazează pe opțiunea personală ce nu trebuie argumentată; în dezbaterea științifică expertul are un cuvânt mai greu față de diletantul de serviciu – în dezbaterea democratică, cei doi au fiecare câte un vot de pondere egală. În momentul în care, pe baza opțiunilor personale și a libertății de exprimare, prin votul popular al „opiniei majoritare” polul nord a început să fie indicat ca fiind în altă parte față de poziția dovedită științific, a fost clar pentru marea parte a medicilor că intrasem într-o paradigmă a erorilor asumate democratic. Din păcate reacția corectoare de răspuns a forurilor științifice române a fost slabă, tardivă și mai ales firav mediatizată. Astfel s-a subminat și mai mult poziția celor câțiva care au încercat să ia atitudine și să catalizeze discuțiile pe baza adevărurilor riguros demonstrate. Trebuie admis cu amărăciune că în această perioadă lumea medicală nu a fost deloc apărată în raport cu neadevărurile și chiar agresiunile (nu întotdeauna verbale) a celor dispuși să fie anti cu orice chip.

Trăgând linie, ne aflăm astăzi în plină criză sanitară și avem puține motive de satisfacție pentru felul în care am gestionat-o până acum. Desigur că vom depăși acest moment, însă costurile se vor acumula. Și în primul rând vom plăti cu alți morți, mult prea mulți. Dacă 40 și în curând 50.000 de români morți vi se pare ușor de trecut cu vederea atunci să ne gândim că aproape fiecare dintre noi am pierdut pe cineva cunoscut în pandemie. Nu e normal să ignorăm acest lucru: vorbim de o boală, și nu despre un război! Ceva profund greșit a dus la acest dezastru și trebuie să trecem la schimbări majore în ceea ce facem fiecare pentru învingerea pandemiei. Mulți dintre cei plecați ar fi putut să fie astăzi să fie printre noi dacă toți ne-am fi făcut datoria. Am încercat în aceste trei materiale să vă oferim perspectiva medicului. Desigur nu este treaba medicilor să cerceteze și să judece. Dar este treaba lor să pună degetul și să spună unde s-a greșit. Rămâne însă ca societatea să asculte și să ia măsurile adecvate. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp