Refugiat brașovean pe o pârtie de schi în Austria, le trimit un gând bun neamurilor noastre proaste din Poiană

Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos

După ce parchez, undeva la etajul patru al parcării, încalț entuziasmat clăparii, repetând în cap evidența cât Casa Poporului: „Merită, frate, cum naiba să nu merite atâta drum, merită să mergi până la capătul lumii, ca să scapi de bătaia de joc din turismul românesc”. Scot schiurile din mașina de producție româno-franțuzească, pe care am tot văzut-o pe drum, așezată cuminte pe platformele camioanelor ce o livrează în toată Europa. Îmi iau mănușile din torpedo și am un mic flash cu celebra imagine: Dragnea zâmbind la volanul unui super bolid nemțesc, fără ITP,  venind de la mare, cu iubita. „Cum pretinzi că UE nu e bună, dar tu o arzi cu sute de cai nemțești?!", mă întreb, de tâmpit, a mia oară. Brusc, mă ancorez în prezent: „Răzvane, ia mai dă-i în mă-sa pe toți cu politica lor cu tot, ești în concediu!". Liftul cu care cobor la stația de telecabină ce are iz de aeroport ultramodern, e de sticlă, panoramic, și trece inclusiv pe la etajul cu magazinele pline de echipament sportiv. Se oprește fix lângă o gondolă uriașă,... de decor! E reclamă pentru sezonul 2019-2020, când o vor înlocui pe cea veche, care oricum e mult mai „chipeșă” față de cea din Poiana Brașov. 

***

Da, sunt brașovean. Schiez, am muntele lângă oraș. Dar nu mă invidiați! Se întâmplă cam așa: plec de dimineață spre Poiană. Pe drum sunt depășit de fiecare dată, pe linie continuă, grupa mare, dar caut să nu mă enervez. Mașini din alte județe, le înțeleg entuziasmul, după experiența de pe DN1, ori alte „petarde” de drumuri naționale. Lumea se grăbește... De fiecare dată mă uit ca prostul la vitezometru, de parcă nu aș ști, chiar nu merg încet! Ajung la câțiva kilometri de stațiune, la o parcare nouă, supraetajată, cu plată. De acolo mă ia un autobuz, gratuit, DOAR pentru cei care parchează aici, și care mă duce în stațiune, fix lângă gondolă. Oauu!, sună bine. Realitatea însă e cruntă. 

Pe drum autobuzul e și el depășit pe linie continuă, tot grupa mare, până când traficul se oprește de tot. Ambuteiaj. Cei grăbiți să parcheze la buza muntelui s-au blocat în stațiune. Nu mai sunt locuri de parcare: nici cu sute de lei pe zi apărute precum ciupercile după ploaie, pe te miri unde, nici din cele administrate de firma de parcări care operează și în oraș. Nu mai sunt locuri, nici măcar pe spațiul verde, printre bușteni, sau între mașinile cocoțate printre copaci, la marginea pădurii, sau unde le mai debitează imaginația șoferilor. 

Autobuzul ajunge cu greu în Poiană unde oprește într-o stație intermediară. Acolo începe distracția maximă. Controlorii se împart în două echipe de comando. Unii se pun în fața ușilor și vând bilete, alții se suie, printre plăci și schiuri, mănuși groase, căști și bețe de ski, la controlul tichetului de parcare. De fiecare dată, aceleași discuții născute din confuzia unui turism făcut, efectiv, de mântuială:

- Păi cum, nu e gratis autobuzul?!

- Trebuie să aveți tichet de parcare! 

- Păi am! 

- Nu de ăsta, din celălalt, de la parcarea publică de jos.

- Păi asta nu e parcare publică?! Tot publică e... Uitați, am plătit! 

Deocamdată e bine, sunt români, dar când controlorii dau de turiști străini, te bufnește râsul-plânsul de-a binelea. Încep conversațiile într-o engleza, gen „make a photo!" cu turiștii ce se cred în UE, nu într-un stat bananier.

„Hai, în p..a mea odată, că se topește zăpada până ajungem!", se aude din spatele autobuzului glasul gros al unui snowboarder pletos. 

„Vorbește, bă, frumos!", strigă șoferul care apoi îl roagă pe unul dintre controlorii ocupați cu engleza să îi cumpere un pachet de țigări: „Îl iau la tura următoare!"

În sfârșit, după ce autobuzul e umplut până la refuz, după ce controlorii, aceiași din tinerețea mea postdecembristă de îți sunau la ușă după bacșiș, după ce îți confiscau buletinul pentru că nu aveai biletul compostat corect, așadar, după toate acestea... se închid ușile. Suntem înghesuiți precum vitele. Autobuzul merge câțiva metri, apoi se oprește în același ambuteiaj, dirijat, în zadar,  de poliția comunitară. 

Când, după lupte seculare, ajung la gondolă, observ o dronă a unei televiziuni de știri ce survolează, pentru breaking news, coada monstru înșirată pe zece rânduri, flancată de cei care se bagă în față, cu puradeii după ei, explicând la mobil, ce bine schiază copiii lor: „Băi, ce viteză bagă ăsta mic". 

***

Respir adânc. Aproape că îmi vine să mă ciupesc. Sunt din nou la schi în Austria, nici măcar într-o stațiune de top, are o altitudine mai mică decât unele stațiuni din România, dar mă simt ca pe o altă planetă. Căzut, ca prostul, pe gândurile cu schiatul în România, liftul m-a dus la subsol, acolo unde e toaleta publică. Mai curat ca la spitalul județean de la noi, nu plutește nimic, nu e înfundat nimic. Același clișeu: oare, de ce, la ei se poate?!

Pe pârtiile lor, nu schiază nimeni în blugi, nimeni nu e autodidact, niciun începător nu își dă drumul nesupravegheat, la vale, ca să-ți rupă ție picioarele, precum la noi. Schi pass-ul include parcări gratuite, conexiuni cu schi bus-ul între localități aparținând aceluiași domeniu schiabil, poți traversa cu el dealuri prin tunele, scări rulante pentru schiori, ori telecabine ultramoderne din care hăul pare un tapet. De asemenea, îți poți instala o aplicație pe mobil, unde îți poți contabiliza kilometrii schiați oriunde în Austria, ori în Europa, chiar și pe o pârtie artificială a unui hotel din Turcia! Ca să vezi, doar România lipsește, nu e prezentă cu nicio stațiune. Topul e plin de ai noștri, sute și zeci de kilometri de pârtie străbătuți pe coclauri străine, de români sătui de batjocura, incompetența și delăsarea de la noi. 

Gondola „veche” a ajuns în vârful muntelui, nu foarte înalt. Pârtia e impecabilă. De sus, de aici, Austria pare o Românie foarte bine pusă la punct, nu o Românie în care așa cum s-a promis.

***

În lumina programului de guvernare, sub directa coordonare a Primului Schior al Țării, în ultimii doi ani, s-au construit, în masivul Făgăraș, 150 de kilometri de pârtii noi. Doar sorosiștii și acoperiții nu le văd, statul paralel i-a orbit. Echipați cu flaușați, descoperiții Partidului își dau drumul de sus, într-o veselie, până-n buza autostrăzii cu trei benzi, construite personal de Primul Șofer al Țării.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp