Trăim în epoca expertizei universale. Nu mai avem nevoie de biblioteci, de ani de studiu sau de experiență practică. Avem nevoie doar de o conexiune la internet și de o platformă care să ne amplifice convingerile.
Rezultatul? Un zgomot de fond asurzitor, o cacofonie digitală în care fiecare se simte dator să-și verse certitudinile absolute despre subiecte pe care abia le poate pronunța corect.
De la epidemiologie la strategie militară, de la critică de film la fizică nucleară, feed-ul nostru este un torent nesfârșit de opinii neinformate, de „adevăruri” alternative și de sfaturi toxice, toate livrate cu o aroganță care ar face un laureat Nobel să roșească.
Aceasta este democrația adusă la extremul ei ilogic: nu doar că fiecare are dreptul la o opinie, dar fiecare opinie este considerată, cumva, la fel de validă. Nu, nu este. Opinia ta despre cum ar trebui proiectat un pod nu cântărește la fel de mult ca a unui inginer structurist. Părerea ta despre un diagnostic medical, bazată pe zece minute de căutări pe Google sau ChatGPT, este un gunoi toxic în comparație cu analiza unui medic.
Internetul nu a democratizat cunoașterea; a democratizat doar accesul la microfon. Iar algoritmul nu premiază adevărul, profunzimea sau nuanța. Algoritmul premiază reacția. Și ce provoacă o reacție mai rapidă decât o inepție strigată tare? Indignarea vinde. Certitudinea prostească atrage like-uri. Complexitatea și dubiul sunt plictisitoare.
Și asta ne aduce la întrebarea centrală, cea care ar trebui să ne bântuie: oare ți-ar spune-n față aceleași idioțenii?
Răspunsul scurt și brutal este NU. Categoric nu.
Curajul acesta virtual, această siguranță de sine feroce, este un produs de laborator, crescut exclusiv în mediul steril al ecranului. Este curajul celui care aruncă piatra și-și ascunde mâna în spatele unui nume de utilizator.
În online ești un avatar. Poți debita cea mai crasă aberație despre economie, iar dacă ești contrazis, poți fie să blochezi, fie să insulți, fie pur și simplu să dispari. Nu există consecințe.
În viața reală, ești un corp. O prezență. Stai în fața altui om.
Când vorbești cu cineva față-n față, intră în joc un set complet diferit de reguli. Există limbajul non-verbal. Există riscul social. Există rușinea.
Imaginează-ți scenariul: același "expert" pe Facebook, care tocmai a explicat într-un comentariu plin de greșeli gramaticale de ce pământul este plat, ar trebui să susțină aceeași teorie la o masă, în fața unor oameni reali.
Ce s-ar întâmpla? Ar transpira. S-ar bâlbâi. Ar căuta cuvintele. De ce? Pentru că-n fața lui ar vedea sprâncene ridicate. Ar simți disconfortul din aer. Ar vedea disprețul abia mascat sau, mai rău, mila. Ar fi expus. Confruntat cu cea mai simplă replică ("Pe ce te bazezi?"), întregul eșafodaj al "cunoașterii" sale s-ar prăbuși.
În fața ta, gura mare de pe internet devine, de cele mai multe ori, un șoricel penibil. Lipsit de scutul ecranului, el nu mai este un "luptător al adevărului"; este doar un tip, sau doar o tipă, care habar nu are despre ce vorbește și, dintr-odată, știe că și tu știi asta.
Tragedia nu este că acești oameni există. Ignoranța agresivă a existat dintotdeauna. Tragedia este că le-am construit cea mai eficientă platformă din istoria umanității pentru a-și amplifica prostia și a o deghiza în discurs public.
Adevărata problemă nu e lașitatea lor de a nu ne putea spune în față ce cred. Adevărata problemă este că, în goana după "engagement" și "autenticitate" online, am ajuns să confundăm zgomotul cu semnalul și volumul vocii cu validitatea argumentului. Iar în acest proces, am uitat cât de liniștitor este, uneori, să spui cele mai sănătoase trei cuvinte din dicționar: "Nu știu suficient."
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.