Revoluția mea

În acel 21 decembrie aveam 21 de ani.

Era soare și un pic după prânz când am plecat de acasă cu gândul să ajung la Universitate unde se dădea cu tomberoane de gunoi în milițieni - aflasem asta de la mama unui prieten, care adăugase: „Să stați acasă! Că aici, în Centru, e prăpăd!”. Dacă ar fi zis sugrumată de emoție sau ar fi urlat a disperare „E Revoluție!” nu aș fi mișcat un deget; dar la vârsta aia, în condițiile alea, ideea de a bate rău autoritățile era un vis. O șansă nesperată și greu de presupus că s-ar mai fi ivit curând, deci trebuia să acționez.

Mi-am îmbrăcat paltonul de un gri-șobolan, lung, cu trei nasturi pe care nu-i încheiam niciodată și am ajuns la Obor. Tramvaiul 21 încetinea ca să traverseze rondul, un om cu o căzăceasă pe cap târa spre casă un brad de Crăciun, iar undeva în blocul care avea la parter magazinul Materna o femeie scutura cam fără chef o plapumă roșie. Au fost ultimele imagini de comunism pe care le-am văzut.

Am coborât la metrou. După două stații am ajuns la Piața Victoriei 2, apoi am schimbat către Romană - aș fi mers apoi pe jos până la Universitate; știam străduțe lăturalnice și ganguri în care speram să mai găsesc tomberoane neatinse. Scara rulantă mă urca de pe peron către suprafață. O trecere lină. Un urcuș fără piedică și fără niciun efort. Întâi a fost un zgomot înfundat ca atunci când pui mâinile pe urechi în apropierea unui stadion. Zgomotul își făcea loc printre sunetele din subteran, înlocuindu-le și acoperindu-le treptat. A devenit vuiet. Un vacarm în care se strigau lozinci anti. Au urmat imaginile - în dreptul Restauratului Grădinița, dintr-un trotuar pe altul al Bulevardului Magheru, formațiuni de luptă, în gardă, cu arme, scuturi și căști albe pe cap - nu mai văzusem așa ceva niciodată, nici nu știam că există, erau români?- față-n față cu câteva zeci de oameni, nu mulți, care strigau „Jos Ceaușescu!“.

Atunci, în momentul ăla, viața mea a devenit alta. Așa cum unii se nasc și trăiesc liberi, eu am avut cea dintâi senzație de libertate la 21 de ani. Lumea se schimbase. Nu era urmă de milițian pe nicăieri. Și niciun tomberon.

În Ajunul Crăciunului, mi-am mințit părinții că plec la un chef. De fapt, m-am dus voluntar să pichetez Facultatea de Instalații. Am ajuns pe seară acolo și în apropiere de miezul nopții mi-a venit rândul să stau de veghe. Mi s-a dat postul de observație din podul facultății - eu și un coleg urma să patrulăm prin pod, să notăm și să raportăm orice mișcare suspectă am vedea prin vecinătate. Lui i-au dat o bâtă, mie o stinghie de lemn smulsă dintr-o bancă de școală, zona aia cu adânciturile pentru creioane și calimară, pe care cineva scrisese cândva cu pixul „pid”, probabil „Hai Rapid”. Și un fluier de plastic. Înarmați așa, eu și colegul meu urma să apărăm de teroriști facultatea.

În pod, beznă. Nu puteam folosi bricheta - Atenție! Fără nicio sursă de lumină! Teroriștii vă pot vedea și ochi imediat!, ni se spusese răstit - și orbecăiam fără să fac zgomot. Ajuns la lucarnă, m-am oprit și mi-am luat postul în primire; acela avea să fie punctul meu de observație.

Măturam lent cu privirea de la stânga la dreapta și invers acoperișuri de case. În ele oameni care poate dormeau, poate ascultau Radio Europa Liberă pentru ultimele vești. Alții poate că erau ceva mai liniștiți știind că unicul lor copil se află undeva la o petrecere de Ajun, cu prietenii. Situația mi se părea că e sub control.

- Băi, îmi șoptește camaradul de undeva din colțul podului, m-a luat stomacul. Cred c-am mâncat ceva nasol… Îmi ții de șase?

Aproape imediat aud în întuneric zgomotul metalic al acului lovit de catarama curelei și foșnetul pantalonului tras pe piele. Mi-am aprins un Carpați fără; fumam țigara palmat, ținând-o cu două degete, între cel mare și arătător și scrumam cu degetul mic. Mi-am amintit de teroriști - ei puteau vedea jarul de la mare distanță, pac, un glonț în frunte și gata! Dar pe cine păzeam eu de teroriști cu un băț în mână? Revoluția? Facultatea la care studiam? Habar n-aveam…

- Cunoști pe careva care să fi murit la Revoluție? mi-a fost întrerupt gândul de vorbele colegului care se cufurea

- Personal, nu. Dar de dimineață, cât stăteam la coadă la pâine, am văzut trecând pe Șoseaua Colentina camioane care duceau în remorcă sicrie. Erau zeci, puse unul peste altul

- Mie mi-a murit un vecin; locuia la doua străzi de mine. I-au adus basca acasă, găurită. Pe el îl puteti lua de la Morgă, i-au zis nevesti-sii

- Îl știai?

- Așa și-așa, de bună ziua, bună ziua. Era preocupat de sifoane și butelii, mereu îl vedeam cu câte un tub pus într-un cărucior de metal.

Oricine poate fi erou, zic în mintea mea și fumez privind prin ochiul de geam, în noapte, pe deasupra vremii. Vedeam Foișorul de Foc, o parte din bulevard și casele din zonă. Ici-colo, televizoarele deschise răspândeau lumini care își schimbau intensitatea și tonurile în funcție de succesiunea de imagini alb-negru.

Oamenii așteptau Crăciunul.

Oamenii așteptau să fie prins Ceaușescu.

- Dacă o să fii împușcat acum, îți dai seama că s-a dus dracului eroismul, îi zic colegului meu care se scremea exasperant.

- Hai, băi…

- Dacă vine un terorist în momentul ăsta și îți pune țeava în frunte, ce zici? Nu, nu! Vă rog, nu! Sau „Nu am nicio vină! Am fost adus aici cu forța!” , în fine, ce se urlă în situații de-astea…

- Hai, băi, mai lasă-mă dracului în pace… mormăie camaradul și râde. Apoi mototolește niște ziare găsite în pod și se șterge.

Am mai stat preț de o țigară apoi am coborât, plantonul nostru a luat sfârșit. Am fost schimbați cu alți colegi, de ani mai mari care veniseră în pod cu mâinile goale și nu se sinchiseau de zgomote. Am coborât la etajul unu și am dormit dus, lungit pe o bancă, într-o sală în care se țineau seminarii. Alături de mine, întinși pe mese, moțăind sau dormind de-a binelea, alți băieți și fete sosiți special de acasă să apere ce era de apărat.

A doua zi, mi s-a pus pe braț o brasardă tricoloră de care am fost tare mândru și mi s-a mai dat o misiune; împreună cu alții urma să iau parte la filtre pe Bulevardul Republicii (azi Carol) - imaginea e a unor puști cu bețe în mâini, care opreau când și pe cine voiau, căruțe, mașini mici sau camioane și aveau libertatea absolută de a le percheziționa. Am oprit așa zeci de tramvaie; urcam, ne uitam lung la figurile pasagerilor, de regulă conversațiile erau scurte: „Ce aveți în desaga asta? Praz. De unde? Din piață de la Obor”. Apoi unul dintre noi, de regulă cel de la ușa din față, lătra la manipulant că e ok, poate pleca. Când ni se termina tura, eram schimbați cu o altă echipă de vigilenți care oprea și percheziționa oameni și tramvaie, în ideea de a nu ni se fura Revoluția.

Când am terminat și cu asta, am plecat spre casă pe jos - ai mei nu mai știau de mine de ceva timp. Asfaltul, blocurile de pe Calea Moșilor și din Carterul Colentina, străzile, oamenii toți și aerul erau gri; eram în ton, eram din peisaj, îmbrăcat în paltonul meu eminescian lung, cu pulpane ce fluturau. Începuse să-mi fie foame și simțeam frigul în oase. Mă usturau ochii de oboseală, iar mâinile, uscate și crăpate, îmi miroseau a tutun. Mă gândeam la ai mei că-și fac griji. Aveam niște versuri în cap pe care le tot fredonam, mecanic, la nesfârșit -„E un vis, e-o minune/ S-alerg doar cu tine/ Să nu m-ascund de ploaie sau vânt”.

Mă spălam pe față când a intrat mama în baie. Nu îmi dădusem paltonul jos, nu știu de ce, probabil eram pătruns de ideea că eroii ca mine umblă cu tricolorul peste tot, indiferent de împrejurare. Mi-a dat prosop și după ce m-am șters m-a luat de umeri și s-a uitat adânc în ochii mei. Mi-a pus o singură întrebare, care n-a fost nici ce am făcut în tot timpul ăsta, nici pe unde am umblat.

- Ești sigur că toate astea vor folosi la ceva?

Asta a fost întrebarea.

Tăcerea care s-a lăsat a făcut țăndări trăirile mele de zile și nopți întregi. Și visurile. M-am trezit din nou, urcând lin pe scara metroului, păzind instituții cu un retevei în mână, somând tramvaie, fluturând către TAB-uri semnul V și arătându-mi semeț tricolorul oricui voia să-l ia-n seamă. M-am văzut inutil și absurd prins într-un joc de oameni mari pe care nu știam și nu voiam să învăț să-l joc.

Atunci, odată cu întrebarea aia și cu privirea fixă și verde a mamei, s-a terminat revoluția mea. Mi-a venit să plâng, dar n-am făcut-o.

Când copiii mei vor crește și vor dori să afle despre revoluția mea, am să îi rog să citească rândurile astea. Iar dacă vor vrea mai mult de atât, adevărul adică, am să le spun că la 21 de ani am eșuat.

Și-abia atunci s-ar putea să dau drumul unei lacrimi.

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp